ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1414/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.08.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la data de 29.07.2019 înregistrată sub nr. C19-2512.

Prin încheierea de ședință de cameră de consiliu din data de 28.11.2019, s-a admis excepția de litispendență și, în temeiul dispozițiilor art. 138 din C. proc. civ. și art. 107 alin. (1) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești cele două cauze au fost reunite sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins ca nefondată excepția nulității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă.

S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Reclamanta a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

A arătat recurenta - reclamantă că la data de 15.05.2019 s-a adresat Inspecției Judiciare cu o petiție privind anularea Rezoluției de clasare nr. 2103/01.07.2019 dată în Dosarul nr. x, împotriva căreia a formulat plângere la 29.07.2019, înregistrată sub nr. C19-2512.

A sesizat aspecte privind parcursul judiciar al Dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, nemulțumită fiind de modul de soluționare al apelului în dosarul indicat.

A avut în vedere la formularea plângerii faptul că deși am depus nenumărate probe în dosar (înscrisuri și declarații de martori), acestea nu au fost luate în seamă, ceea ce reprezintă rea-credință, sau gravă neglijență a judecătorului desemnat să soluționeze cererea, astfel cum este ea reprezentată de dispozițiile art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind vătămată prin respingerea apelului și nesoluționarea favorabilă a cererilor sale.

A suspectat că, declinându-se în copie dosarul de la Curtea de Apel București la înalta Curte de Casație și Justiție, există riscul ca înscrisurile sale să nu fi ajuns la instanța de apel și preluate apoi de Înalta Curte de Casație și Justiție, sau că judecătorul nu a parcurs în integralitate dosarul, ceea ce a condus la pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii, din lipsă de probe la 17.01.2019.

Odată înregistrate actele constând în înscrisuri, declarații de martori și fotografii, obligația judecătorului era de a analiza și de a statua în funcție de conținutul lor, în raport de cauza dedusă judecății, probele depuse ducând la justa soluționare a cauzei privind decesul tatălui său survenit în 1959, asasinat în sediul Securității.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 48/31.01.2019 a respins plângerea ca nefondată, deși actele depuse stabileau contrariul și anume, că tatăl său a fost ucis de securitate, nu a fost legionar, iar repercusiunile au fost puternice asupra familiei sale, atât de natură psihică, cât și materială, recurentei - reclamante fiindu-i respinse și dosarele de retrocedare.

Afirmația instanței că ar fi făcut aprecieri subiective, doar argumente, fără a menționa mijloacele de probă este nereală, în raport de probele din dosar care nu au fost luate în seamă de instanță.

Astfel, judecătorii desemnați să soluționeze cauza s-au aplecat doar asupra celor trei fișiere în format electronic tip PDF, intitulate: z, x și y, copii în format digital ale dosarului operativ x (titular B.), respectiv ale celor două volume ale Dosarului penal nr. x (titular C.), conform adresei x/6.04.2017, a C.N.S.A.S., fără a lectura și celelalte două volume ale dosarului penal nr. x/1938 și hotărârile Tribunalului Militar al Corpului II Armatei din 12.11.1938.

A considerat recurenta - reclamantă că nu a fost respectat principiul aflării adevărului, cu rea - credință, prin neluarea în seamă a actelor dosarului, ceea ce constituie o gravă neglijență a judecătorilor desemnați să-i soluționeze cauza.

A susținut recurenta - reclamantă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea sentinței fiind apreciată ca insuficientă, sau superficială, cuprinzând considerente ce nu au legătură cu pricina.

S-a arătat că, deși este exclusă posibilitatea de a interveni în activitatea nemijlocită de înfăptuire a justiției de către inpectorii judiciari, în fapt, solicită verificarea activității magistratului care a pronunțat sentința atacată raportat la neregulile legate de activitatea sa în soluționarea dosarului, prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu care îi reveneau.

Cu privire la neîndeplinirea actului de justiție a considerat că nu au fost luate în calcul actele dosarului depuse și a dosarului CEDO.

Față de cele arătate și dovedite cu probele aflate la dosar, s-a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Pârâta Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat că este nefondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât niciunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege nu se verifică în speță, instanța de fond motivând coerent soluția dispusă, raportat la fondul cauzei.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut intimatul - pârât că în mod corect prima instanță a reținut că suspiciunile reclamantei că instanța supremă nu ar fi studiat temeinic cauza, denotă în fapt dezacordul reclamamantei față de soluția pronunțată care nu poate fi repusă în discuție pe calea unei sesizări adresate Inspecției Judiciare, ci exclusiv prin căile de atac ordinare și extraordinare reglementate de lege.

Recurenta a formulat concluzii scrise la data de 28 septembrie 2020 prin care a solicitat să se constate că fosta Securitate a încălcat o hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul Militar, în ceea ce privește cele două declarații date de tatăl său sub presiune.

6.1. Situația de fapt reținută de prima instanță

În cuprinsul sesizării înregistrate la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub numărul x, la data de 15.05.2019, petiționara A. a prezentat parcursul judiciar al dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București, fiind nemulțumită de modul de instrumentare și de soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în judecarea apelului.

În esență, petiționara a semnalat că, transferându-se în copie dosarul de la Curtea de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție, există riscul ca unele din înscrisuri să nu fi ajuns la instanța de apel, sau ca aceasta, datorită volumului mare de înscrisuri, să nu fi reușit parcurgerea în integralitate a dosarului, ceea ce a dus la pronunțarea soluției de respingere a acțiunii sale din lipsă probe, la data de 17.01.2019. A precizat că dosarul vizează asasinarea tatălui său la data de 31.10.1959 de către fosta securitate, solicitând verificarea și rejudecarea cauzei, conform art. 341 C. proc. pen.

Lucrarea a fost soluționată prin rezoluția nr. 2103/01.07.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Împotriva măsurii dispuse, petiționara a formulat plângere, reiterând aspectele semnalate prin sesizarea din data de 15.05.2019. De asemenea, a menționat faptul că nu s-a adresat Inspecției Judiciare pentru sancționarea disciplinară a vreunui magistrat, ci pentru că nu mai are nicio cale de atac prevăzută de lege prin care să poată fi modificată sau desființată soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, solicitând sprijinul și îndrumarea Inspecției Judiciare în vederea soluționării corecte și legale a cererilor adresate instanțelor de judecat din anul 1998 până la momentul formulării sesizării.

Plângerea formulată de petiționară a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. C19-2512/14.08.2019, constatându-se, în esență, că rezoluția contestată este motivată, răspunzându-se aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiționară, în limitele de competență conferite de lege, precum și faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție.

6.2Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor aduse de intimata-pârâtă

6.2.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanța de fond a motivat insuficient și superficial sentința pronunțată, fără a răspunde aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță pentru care a considerat că, nu există elemente de natură a contura reaua-credință ori grava neglijență a judecătorului care a soluționat dosarul penal nr. x/2018, ori alte elemente care să constituie indicii ale săvârșirii vreunei abateri judiciare.

Totodată, are în vedere Inalta Curte cele statuate în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

6.2.2. Motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din legea nr. 303/2004 că acestea:

"nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele reținute de prima instanță și extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 și referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esențial invocat de recurentă este acela că prima instanță a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, magistrații reclamați au soluționat cu rea-credință dosarul penal. Astfel, recurenta a invocat faptul că în raport de parcursul judiciar al dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel București și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că instanțele nu au avut în vedere întregul material probator administrat, care nu a fost transferat în mod complet, sau, datorită volumului mare de documente, judecătorul nu a reușit parcurgerea acestora.

Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenta - reclamantă nu vizează reaua - credință sau grava-neglijență a magistratului, care sub aspectul laturii subiective, se realizează printr-o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deși recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecția judiciară să analizeze cauza pe fondul său și să cenzureze în vreun fel hotărârile penale, prin modul de structurare a argumentației, se fundamentează existența abaterii disciplinare exclusiv pe modalitatea de apreciere a probatoriului în dosarul penal.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluției date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. S-a avut în vedere că instanța penală a analizat actele dosarului și a făcut aplicarea textelor legale la situația de fapt reținută, îndeplinind funcția de jurisdicție.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătorești sau a analizei instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor.

Or, așa cum a subliniat prima instanță, magistrații au explicat argumentele care au fundamentat soluțiile adoptate și criticate de către recurentă, iar modalitatea de apreciere a materialului probator nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

6.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 366 din 5 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 martie 2021.