ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3302/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să stabilească grilele de salarizare conform dispozițiilor din Legea cadru nr. 153/2017, obligarea pârâților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la anularea Deciziei nr. 203 din data de 06.06.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a Deciziei nr. 224/19.06.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, la emiterea unei noi decizii de salarizare care să dispună calcularea sporurilor în procent de 45%, (15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru confidențialitate) prevăzute de art. 4 și art. 5 din Cap. VIII al Anexei V din Legea cadru nr. 153/2017, privind personalul plătit din fondurile publice, începând cu data de 01.01.2018, la zi și pentru viitor, cu obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului Ministerului Public sumele necesare acestor drepturi salariale.

Prin sentința nr civile nr. 69 din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în cauza privind pe reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

A respins excepția invocată de pârâtul PCAB relativ la capătul 1 de cerere ca nefondată.

A respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul PICCJ ca nefondată.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile Legii nr. 153/2017 au fost aplicate în mod discriminatoriu personalului auxiliar de specialitate din instanțe și parchete.

Recurenții au susținut că pentru salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate care depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, în condițiile în care salariul de bază acordat cu 01.01.2018 este cel prevăzut a fi avut în plată în anul 2022, cuantumul total al sporurilor trebuie determinate prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017 pentru această categorie de personal, respectiv aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 care prevede că pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de acordarea unui spor de până la 15% din salariul de bază; aplicarea art. 5 din aceeași lege care stabilește și un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază.

În opinia recurenților, în cazul în care salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate depășesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite și aplicate potrivit dispozițiilor legii cadru și calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora (mergând până la maximul prevăzut de lege), singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depășească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte, așa cum este prevăzut în decizia contestată.

Recurenții au arătat că alte instanțe, respectiv Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești, au emis decizii de salarizare potrivit recomandărilor menționate mai sus, lucru care nu a fost avut în vedere și de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, atunci când s-au emis deciziile de salarizare.

Au considerat că personalul care beneficiază de aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Intimații pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reține că reclamanții a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 203 din 06.06.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Decizia nr. 224/19.06.2018 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună calcularea sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității în cuantum de 45%.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, reținând că Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligația să se încadreze în limita maximă stabilită de legiuitor pe fiecare spor și cu încadrarea în procentul de 30% prevăzut la art. 25 din lege.

Recurenții reclamanți au criticat sentința primei instanțe susținând că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 și art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului sporurilor prin însumarea celor trei sporuri la valoarea maximă, rezultând un cuantum maxim de 45%.

Această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte constată că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Este adevărat că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaște și excepții, însă acestea sunt stabilite de legiuitor în cadrul aceluiași articol 25, la alin. (2), 4) și 6) și nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege și nu normele înscrise în anexele aceleiași legi.

Nu poate fi reținut un eventual tratament discriminatoriu prin raportare la deciziile emise de președinții Curților de Apel București și Bacău, întrucât, așa cum în mod corect a observat și judecătorul fondului, nu se invocă tratament diferențiat prin raportare la salariului stabilit pentru grefieri care desfășoară aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, același grad profesional cu reclamanții, ci se solicită raportarea la situația grefierilor de la alte instanțe de judecată ale căror drepturi salariale sunt stabilite de alt ordonator principal de credite.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., B. și C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 69 din 11 ianuarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.