ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3297/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să modifice Ordinul nr. 2272 din data de 04.08.2017 și Ordinul nr. 247 din 30.01.2018, în sensul egalizării indemnizațiilor de încadrare ale procurorilor cu indemnizațiile de încadrare pentru judecători, corespunzător funcției și vechimii în funcție a fiecăruia.

Reclamantul a considerat că se impune sesizarea Curții Constituționale pentru constatarea neconstituționalității dispozițiilor Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și implicit a celor două ordine ale Parchetului General, nr. 2272/2017, respectiv nr. 247/2018.

Prin sentința civilă nr. 1962 din 7 iunie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea privind sesizarea Curtii Constitutionale formulată de reclamantul A. ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a susținut că, deși s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale pe considerentul că la emiterea ordinelor contestate nu au fost avute în vedere dispozițiile din Anexa V la Legea 153/2017, aplicabile din anul 2022, apreciindu-se astfel că aceste dispoziții nu au legătură cu obiectul cauzei, în mod contradictoriu, în motivarea sentinței civile nr. 1962 din 07.06.2019 instanța de fond a reținut următoarele: " ... Criticile reclamantului în legătură cu nesocotirea principiului nediscriminarii nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât ele privesc în realitate dispozițiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce țin de analiza constituționalității acestui act normativ....".

Recurentul a invocat o speță având ca obiect anularea Ordinului nr. 247/30.01.2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care, la data de 18.10.2019, Completul nr. 22 fond de la Curtea de Apel București a sesizat Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și art. 3 alin. (4) din Legea 153/2017, art. 38 alin. (1) și alin. (2), lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 153/2017 și art. 25 din Cap. II, Secțiunea a III-a a Legii nr. 153/2017, art. 9 din Secțiunea I, Cap. VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017 coroborat cu Anexa V. Cap. I, lit. A) din Legea nr. 153/2017 (dosarul civil nr. x/2018 al Curții de Apel București).

Raportat la aceste aspecte, reiese foarte clar, în opinia recurentului, nu numai faptul că sentința nr. 1962 din 07.06.2019 cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ci și împrejurarea potrivit căreia, la nivelul aceleiași instanțe, completurile dau interpretări diferite normelor de procedură civilă, judecă cu "măsuri" diferite, în ceea ce privește cauze având același obiect, ori cu obiecte identice.

Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar Note de ședință, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind dezvoltate de către recurentul reclamant argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentului reclamant cu privire la motivarea contradictorie a sentinței atacate, Înalta Curte observă că prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, deși a apreciat că argumentele invocate pentru anularea ordinelor contestate țin de analiza constituționalității Legii nr. 153/2017, raportat la aplicarea etapizată a actului normativ și la susținerile reclamantului în sensul că în anul 2022 indemnizatiile pentru judecători vor fi mai mari decât cele stabilite pentru procurori, în contextul în care la emiterea ordinelor în discuție nu au fost avute în vedere dispozițiile Anexei V la Legea nr. 153/2017 aplicabile din anul 2022.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte reține că recurentul reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Ordinul nr. 2272 din data de 04.08.2017 și Ordinul nr. 247 din 30.01.2018 emise de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind reîncadrarea în funcții, cu vechimea în funcție și gradația corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, procurorii și procurorii stagiari din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii.

Reclamantul a apreciat că, în Anexa V din Legea nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut indemnizațiile de încadrare pe care le vor avea judecătorii, procurorii și magistrații asistenți în anul 2022 în mod cu totul nejustificat și discriminatoriu, stabilind diferențieri în cadrul aceleiași familii ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" (mai mici pentru procurori decât pentru judecători).

Reclamantul a arătat că atât funcția de judecător, cât și cea de procuror, sunt incompatibile cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, potrivit art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituția României, invocând și prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, reținând că motivele de nelegalitate invocate de către reclamant prin prezentul demers judiciar nu sunt proprii ordinelor contestate, ci privesc în fapt dispozițiilor Legii nr. 153/2017, care nu pot fi supuse controlului instanței de contencios administrativ.

Totodată, judecătorul fondului a constatat că susținerile reclamantului în legătură cu nesocotirea principiului nediscriminării nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât ele privesc în realitate dispozițiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce țin de analiza constituționalității acestui act normativ.

Înalta Curte constată că nu poate fi analizată, pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ, legalitatea unui sistem normativ de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, întrucât instanța de contencios și-ar depăși atribuțiile jurisdicționale, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că modul în care este reglementată salarizarea prin Anexa V din Legea nr. 153/2017 este discriminatoriu pentru procurori, prin raportare la judecători.

Instanța de recurs apreciază că finalitatea urmărită de către recurentul reclamant este modificarea unui text de lege în vigoare și nedeclarat ca fiind neconstituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudențială. Or, așa cum s-a arătat anterior, lipsește temeiul legal care să atribuie instanței competența de a proceda de o asemenea manieră.

Referitor la pronunțarea unei soluții diferite într-o cauză similară, Înalta Curte constată că această împrejurare constituie un aspect de practică neunitară și nu un motiv de nelegalitate a sentinței recurate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1962 din 7 iunie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.