ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 767/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, completată prin cererea din 28.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Ordinului nr. 2546/2017 și a Ordinului nr. 2873/31.10.2017 emise de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, prin care i-au fost diminuate drepturile salariale, cu emiterea unui alt ordin privind reîncadrarea, cu data de 01.07.2017, pe funcția de specialist în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița cu drepturile mai favorabile, în speță cu cele prevăzute de art. 22 alin. (1) - Secțiunea a 6-a - Capitolul VIII "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției" (anexa la Capitolul I lit. B) nr. crt.

4) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5338 din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea astfel cum a fost modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5338 din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte, sesizată cu soluționarea recursului, constată faptul că recurentul - reclamant a depus la dosarul cauzei, cerere de renunțare la judecarea acțiunii. Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata acțiunii, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Față de cererea recurentei-reclamante de renunțare la judecată, potrivit prevederilor art. 406 alin. (1) C. proc.

civ., se reține că reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, iar potrivit art. 406 alin. (5) din același cod, "Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză". În consecință Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs, urmând să anuleze în tot sentința recurată și să ia act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 409 alin. (2), din C. proc.

civ., Înalta Curte,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de cererea de renunțare la judecată. Anulează sentința nr. 5338 din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2021.