ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3301/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Direcția Națională de Probațiune și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate discriminarea și obligarea pârâților la emiterea de ordine ale ministrului justiției prin care să li se recunoască egalizarea valorii de referință sectorială cu cea a magistraților, personalului auxiliar și conex, din cadrul instanțelor, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Direcției Naționale de Probațiune și a Ministerului Justiției, categorii profesionale din cadrul familiei ocupaționale Justiție, pentru care s-a stabilit o valoare unică de referință sectorială în acord cu considerentele expuse în Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României; obligarea pârâților să plătească reclamanților diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 și în cuantum de 405 RON +10%, începând cu data de 01.12.2015, până la momentul plății efective a acestor sume; obligarea pârâților la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 09.04.2015 și până la data plății efective a sumelor cuvenite; obligarea pârâților la plata contribuției la fondul asigurărilor sociale pentru perioadele restante în acord cu valoarea de referință sectorială egalizată, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 286 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Direcția Națională de Probațiune și Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării. A obligat pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi salariale calculate prin raportare la VRS de 405 RON începând cu 09.04.2015, respectiv VRS de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective. A respins primul capăt de cerere, ca rămas fără obiect. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Cererile de recurs Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Direcția Națională de Probațiune. Ministerul Justiției a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). În motivarea recursului, s-a arătat - în esență – că, deși instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligațiile prin emiterea OMJ nr. 2883/C/19.072018, aceasta fiind de fapt și singura atribuție a acestui pârât, și că plata diferențelor salariale va cădea în sarcina Direcției Naționale de Probațiune, instanța a obligat în mod greșit ministerul la plata efectivă a acestor diferențe salariale. Atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira fondurile și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate. Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații Direcției Naționale de Probațiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume. Direcția Națională de Probațiune are personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantelor sunt stabilite cu angajatorul. Așadar, instituția care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamante este Direcția Națională de Probațiune. În acest context, obligarea Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale rezultate este lipsită de temei legal. Direcția Națională de Probațiune a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Soluția primei instanțe, de obligare a pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi salariale este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile întrucât, pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar să existe un "refuz neiustificat" al pârâților DNP și MJ, în sensul dispozițiior art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În opinia recurentei pârâte, această condiție nu este îndeplinită în cauză, întrucât prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoașterea de către pârâții DNP și MJ a pretențiilor reclamanților, iar ordonatorul principal de credite și-a asumat alocarea fondurilor în buget în vederea plății sumelor rezultate ca urmare a rectificării OMJ nr. 542/C/2018. Potrivit art. 4 din OMJ nr. 2883/C/2018, ordonatorul de credite a stabilit următoarele: "Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile salariate aferente lunii iulie 2018; b)pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune". Prin urmare, în mod greșit s-a pronunțat instanța de fond, apreciind că "nu există justificare legală pentru eșalonarea sumelor datorate" în condițiile în care nu a fost învestită cu anularea sau modificarea OMJ nr. 2883/C/2018. Totodată, recurenta pârâtă a invocat și prevederile art. 1 și art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției. În concluzie, în lipsa unui refuz nejustificat din partea pârâților DNP și MJ în sensul dispozițiior art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, premisa necesară care trebuia verificată de instanța de fond prin raportare la dispozițiile din O.U.G. nr. 3/2019, acordarea diferențelor rezultate în urma emiterii OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 s-a realizat cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident cazul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta pârâtă Direcția Națională de Probațiune a mai susținut că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 9 alin. (2) și art. 22 pct. 6 din C. proc. civ.). Raportat la aceste dispoziții legale, soluția primei instanțe de obligare a pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi acordate deja prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității și limitele învestirii instanței, întrucât, pentru a se putea pronunța asupra acordării acestor drepturi, era necesar ca instanța instanța să analizeze fondul cauzei, condiție care nu este îndeplinită în cauză, întrucât s-a realizat recunoașterea de către pârâți a pretențiilor reclamanților. Astfel, în cursul judecății, OMJ nr. 542/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 2883/C/2018, fiind acordate valori de referință sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a statuat că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probațiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referință sectorială 421.36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referință sectorială 463.5 RON (art. 1 alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcție de valoarea de referința sectorială 463,5 RON (art. 2). Totodată, la art. 5 din acest act administrativ s-a precizat că valoarea de referință sectorială de 347,109 RON prevăzută la art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 542/C/2018 se modifică și devine 463,5 RON. Prin urmare, prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoașterea de către pârâți a drepturilor solicitate de către intimații reclamanți și, mai mult, s-a acordat o valoare de referință și mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată. Pentru a putea obliga pârâta Direcția Națională de Probațiune la plata diferentelor rezultate în urma emiterii O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018 era necesar ca instanța să aibă posibilitatea efectuării unei cercetări a fondului dreptului. Or, dreptul fiind deja recunoscut de către pârâții DNP si MJ, instanța a dispus respingerea ca fiind rămasă fără obiect a solicitării, astfel cum rezultă din considerentele sentinței. Recurenta pârâtă a mai considerat că obligațiile de plată a drepturilor salariale restante actualizate cu rata inflației și acordarea dobânzilor în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018 nu pot avea caracter executoriu, fiind incidente dispozițiile din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției. În final, recurenta pârâtă a apreciat că Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instața de fond, nu este aplicabilă în speță întrucât intimații-reclamanți nu se află în posesia unui titlu executoriu.

Apărările intimaților Intimații reclamanții au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței deduse judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele: Reclamanții A., B., C., D. și E. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Direcția Națională de Probațiune și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând acordarea unor drepturi salariale pe care se consideră îndreptățiți să le primească în baza unei valori unice de referință sectorială stabilite pentru familia ocupațională Justiție. Curtea de apel a obligat pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune la plata diferențelor de drepturi salariale calculate prin raportare la VRS de 405 RON începând cu 09.04.2015, respectiv VRS de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe calculate de la data scadenței fiecărei indemnizații până la data plății efective. Înalta Curte constată întemeiată critica din recursul pârâtului Ministerului Justiției referitoare la obligarea ministerului la acordarea drepturilor salariale și a dobânzilor legale aferente. Prima instanță, reținând emiterea de către Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2883/C/19.07.2018, a obligat și ministerul să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate în urma emiterii ordinului menționat anterior, actualizate cu indicele de inflație la data plății și dobânda legală aferentă, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective. Această din urmă dispoziție va fi înlăturată de către instanța de control judiciar, deoarece aceasta nu se justifică numai prin prisma calității recurentului de ordonator principal de credite. Prin urmare, nu trebuie confundată obligația Ministerului Justiției de a face demersuri, în calitate de ordonator principal de credite, pentru asigurarea sumelor reprezentând drepturile salariale cuvenite intimaților reclamanți, cu obligația de plată efectivă a respectivelor diferențe salariale. De altfel, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației de plată efectivă a respectivelor drepturi salariale. În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat recursul formulat de pârâta Direcția Națională de Probațiune. Recurenta pârâtă a formulat critici cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, susținând că pentru a se putea pronunța instanța asupra acestor drepturi salariale era necesar să existe un "refuz justificat" al pârâților în acest sens, condiție neîndeplinită în cauză. Într-adevăr, prin Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018, s-a dispus recalcularea drepturilor personalului de probațiune pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON, iar pârâții au îndeplinit de bunăvoie obligațiile de majorare a valorii de referință sectorială. Întrucât prin ordinul anterior precizat s-a recunoscut practic caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referință sectorială, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că prin omisiunea de a emite dispoziții de salarizare cu indemnizația de încadrare raportată la valorile de referință sectoriale cuvenite, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în sensul art. 1531 din C. civ. din 2009, fiind îndeplinite condițiile angajării răspunderii pârâtei. Totodată, instanța de recurs observă că emitentul ordinului nu și-a asumat niciun termen de plată a drepturilor restante, astfel că inserarea mențiunii potrivit cărora plata se va realiza "după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune" nu prezintă niciun efect juridic, fiind vorba despre o condiție pur potestativă în favoarea debitorului obligației de plată. Nu pot fi primite nici criticile formulate cu referire la O.U.G. nr. 3/2019, întrucât acestea țin de executarea, respectiv modalitatea de executare a hotărârii, efectuarea plății reprezentând o chestiune care privește executarea obligației, iar nu stabilirea acesteia. Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a admis și capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinele emise s-a stabilit acordarea diferențelor salariale datorate, dar nu și actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală. Din această perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte. Referitor la susținerea recurentei pârâte, invocată prin notele scrise aflate la dosar, în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv prematuritatea acestui capăt de cerere prin raportare la termenele de plată scadente, instanța de recurs constată că aceste aspecte nu pot conduce la reformarea sentinței atacate întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferențe pot reprezenta executarea sentinței, însă nu există toate elementele probatorii de natură a forma convingerea instanței că a fost executată integral hotărârea în privința plății respectivelor drepturi salariale. Recurenta pârâtă a mai invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia se impune soluția de casare în soluționarea recursului "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.", susținând că, prin obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata diferențelor de drepturi acordate deja prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018, prima instanță a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității și limitele învestirii instanței. Contrar susținerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată că, prin concluziile scrise cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată aflate la dosarul instanței de fond, reclamanții și-au menținut solicitările din cererea de chemare în judecată, cu excepția primului punct, respectiv obligarea MJ și DNP la emiterea ordinelor cu noua valoare de referință sectorială. Reclamanții au precizat că, deși a fost emis Ordinul nr. 2883/C/2018, nu au fost plătite sumele restante și nici nu a fost stabilit un calendar pentru plata acestora, subliniind faptul că își mențin capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata diferențelor salariale cuvenite începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda aferentă. Prin urmare, susținerile recurentei pârâte în sensul încălcării principiului disponibilității (art. 9 din C. proc. civ.) și al rolului activ al instanței (art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.) raportat la împrejurarea că instanța nu a fost învestită de către reclamanți cu solicitările asupra cărora s-a pronunțat sunt lipsite de suport, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, ca casa în parte sentința recurată, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata drepturilor salariale, și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Națională de Probațiune.