ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3298/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu-Mureș, solicitând anularea în parte a Ordinului nr. 578/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiției în sensul modificării acestuia în ceea ce privește cuantumul drepturilor calculate, cu aplicarea în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime (în muncă sau în funcție) raportat la o indemnizație de încadrare brută lunară în care să fie inclus adaosul de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidențialității, cu respectarea art. 4 alin. (3) lit. a) și art. 5 din anexa VI din Legea nr. 330/2009, cu recalcularea cuantumului indemnizației de încadrare și a sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 3; repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 4644 din 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata drepturilor salariale.

A respins capătul de cerere formulat de reclamanții A., C., E., F., D., I., G., H., B., J. și K. formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins în rest acțiunea formulată de reclamanții A., C., E., F., D., I., G., H., B., J. și K. în contradictoriu cu pârâții Ministrul Justiției, Ministerul Justiției și Curtea De Apel Târgu Mureș, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanții A., C., E., F., D., I., G., H., B., J. și K., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenții reclamanți au susținut că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 153/2017.

Recurenți au arătat că prin Ordinul contestat s-a dispus reîncadrarea acestora conform dispozițiilor Legii nr. 153/2017, fără a se verifica corectitudinea modului în care au fost stabilite aceste drepturi, în sensul că se pot observa diferențele dintre cuantumul indemnizațiilor stabilite raportat la o tranșă de vechime în funcție sau în muncă superioară. Deși procentul care trebuia aplicat pentru vechimea în funcție de peste 20 de ani era de 30% față de cel de 25 % acordat pentru vechimea de la 15 la 20 de ani, în indemnizația de încadrare acordată nu se regăsește procentul de 5% diferență.

În opinia recurenților, această diferență ar putea reieși din modul în care procentul de 30 % este aplicat la o indemnizație de încadrare care nu cuprinde și adaosul de 35% pentru spor risc și suprasolicitare acordat conform art. 4 alin. (3) lit. a) din anexa VI la Legea nr. 330/2009.

Recurenții au arătat că, deși se susține că această operațiune a fost efectuată, în realitate din machetele ce însoțesc Ordinul atacat rezultă că adaosul în discuție nu a fost inclus în indemnizația de încadrare pentru ca sporul pentru vechimea în funcție să fie aplicat la suma astfel rezultată, ci a fost aplicat la o suma mai mică și este adăugat de abia la final. Recurenții a precizat că diferența de 5% acordată nu se regăsește în indemnizația de încadrare finală și nici sporurile acordate nu sunt aplicate la indemnizația corectă.

Argumentele instanței potrivit cărora aceste critici puteau fi valorificate în cadrul unor contestații formulate împotriva actelor prin care au fost stabilite aceste drepturi sunt eronate. Raportarea la drepturile salariale, stabilite în luna decembrie 2017 trebuie să aibă în vedere cuantumul cuvenit al acestora iar nu cel efectiv plătit, fără a avea vreo importanță faptul că s-au contestat sau nu anterior ordinele de salarizare emise. Chiar dacă pentru trecut aceste drepturi nu mai pot fi recuperate, o asemenea eroare se impune a fi remediată pentru viitor.

Referitor la cuantumul sporurilor stabilite, recurenții au susținut că, în raport de dispozițiile speciale aplicabile personalului din Familia Ocupațională "Justiție", prevăzute de Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, potrivit anexei nr. 3 din ordinul contestat: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este acordat în procent de aproximativ 14%, în loc de 25% cum era corect, potrivit noii legi de salarizare; iar sporul pentru păstrarea confidențialității, în cuantum de până la 5% nu a fost acordat.

În ceea ce privește cuantumul total al sporurilor acordate, recurenții reclamanți au apreciat că art. 25 din cap. III secțiunea III a Legii nr. 153/2017 reprezintă norma generală în materia drepturilor salariale.

Suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii.

Anexa V prevede în domeniul de activitate "Justiție", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaționale.

Prin urmare, limitarea la un procent de 30% pe ordonator de credite a sumei sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, este de natură a crea discriminări în cadrul aceleiași categorii profesionale, în funcție de structura personalului avut în subordine și drepturile cuvenite acestora, întrucât se poate ajunge în situația ca un judecător cu același grad, funcție, treaptă să beneficieze de drepturi diferite față de un coleg aflat în aceeași situație.

Au formulat recurs incident și reclamanții J. și K., formulând critici indentice cu cele expuse anterior.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanți cu o cerere vizând anularea în parte a Ordinului nr. 578/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiției.

Prin ordinul contestat, reclamanților le-au fost stabilite drepturile salariale în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin raportare la nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

Criticile recurenților privind procentul aplicat pentru vechimea în funcție vizează modalitatea de stabilire a drepturilor salariale înainte de această dată, drepturi salariale stabilite prin ordine anterioare care nu fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a reținut că susținerile reclamanților sub acest aspect nu pot fi reținute ca motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 578/C/06.02.2018.

Recurenții reclamanți au mai criticat sentința primei instanțe susținând că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 și art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului sporurilor prin însumarea celor trei sporuri la valoarea maximă, rezultând un cuantum maxim de 45%.

Această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurenților reclamanți, Înalta Curte constată că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Este adevărat că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaște și excepții, însă acestea sunt stabilite de legiuitor în cadrul aceluiași articol 25, la alin. (2), 4) și 6) și nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege și nu normele înscrise în anexele aceleiași legi.

Astfel, nu poate fi reținut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispozițiile art. 4 și art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 față de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeași lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariați, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret și cu atât mai puțin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor și a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speță, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A., C., E., F., D., I., G., H., B., J. și K..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanții A., C., E., F., D., I., G., H., B., J. și K. împotriva sentinței civile nr. 4644 din 13 noiembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.