ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 659/2022

Ședința publică din data de 03 februarie 2022

Asupra căii de atac de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 09 octombrie 2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 3076/C/07.08.2018, emis de Ministrul Justiției, în sensul modificării acestuia în ceea ce privește cuantumul drepturilor calculate în sensul aplicării în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime (în muncă sau în funcție) raportat la o indemnizație de încadrare brută lunară în care să fie inclus adaosul de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidențialități, cu respectarea art. 4 alin. (3) lit. a) și art. 5 din anexa VI din Legea 330/2009, cu recalcularea cuantumului indemnizației de încadrare și a sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 3, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale - diferența între ceea ce s-a acordat și ceea ce trebuia să se acorde, atât în ceea ce privește VRS cât și cuantumul sporurilor aferente, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtului și la plata dobânzilor legale aferente acestor sume.

Prin sentința civilă nr. 1894 din 04 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată și a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, dispunând sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate art. 25 din Cap. II Secțiunea a III-a din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva sentinței civile nr. 1894 din 04 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H., în temeiul dispozițiilor art. 466 din C. proc. civ., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate și, în consecință, admiterea acțiunii pe fond, astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 decembrie 2019, intimatul-pârât a solicitat respingerea căii de atac declarate în cauză și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., regularitatea învestirii instanței cu calea de atac declarată în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Ordinului nr. 3076/C/07.08.2018, emis de Ministrul Justiției, în sensul modificării acestuia în ceea ce privește cuantumul drepturilor calculate în sensul aplicării în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime (în muncă sau în funcție) raportat la o indemnizație de încadrare brută lunară în care să fie inclus adaosul de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidențialități, cu respectarea art. 4 alin. (3) lit. a) și art. 5 din anexa VI din Legea 330/2009, cu recalcularea cuantumului indemnizației de încadrare și a sporurilor pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 3, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale - diferența între ceea ce s-a acordat și ceea ce trebuia să se acorde, atât în ceea ce privește VRS cât și cuantumul sporurilor aferente, sume ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâtului și la plata dobânzilor legale aferente acestor sume.

Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reține că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege specială în materie, stabilește, derogând de la norma generală de procedură civilă, pentru hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță calea de atac a recursului, declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.

În cauză, reclamanții au înțeles să declare apel împotriva hotărârii primei instanțe și nu recurs.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că se impune, cu prioritate, analizarea admisibilității căii de atac declarate în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. privind principiul legalității căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 din C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită."

În considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2016 dată în recursul în interesul legii, care a analizat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (4) din C. proc. civ., în care legiuitorul vorbește expres despre recalificarea căii de atac, s-au reținut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] și fiind, astfel, de strictă aplicare.

Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.

În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.".

Prin dispozitivul deciziei menționate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis următoarele:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că:

Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate.

În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Decizia nr. 19/2016 este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu pot fi ignorate dezlegările în drept ale instanței supreme.

Raportat la considerentele și la dispozitivul deciziei menționate, Înalta Curte reține că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menționat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul în condițiile în care în hotărârea Curții de Apel București s-a menționat în mod legal că poate fi atacată cu recurs.

De asemenea, în măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, urmează să se dea eficiență dispozițiilor legale relevante în rezolvarea excepției inadmisibilității căii de atac a apelului declarat și a se respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în speță.

Examinând conținutul cererii de apel formulate de reclamanți se constată că aceștia au solicitat admiterea apelului.

Totodată, din dezvoltarea criticilor formulate rezultă că acestea nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie, neputându-se decela niciun motiv de nelegalitate a sentinței atacate care să poată fi încadrat în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres și limitativ, ca motive de recurs la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, cererea părții trebuie să cuprindă suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 19/2016 incidentă în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va admite excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și va respinge calea de atac formulată de reclamanții F., D., H., A., E., C., G. și B. împotriva sentinței civile nr. 1894 din 04 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității, invocată din oficiu.

Respinge calea de atac formulată de reclamanții F., D., H., A., E., C., G. și B. împotriva sentinței civile nr. 1894 din 04 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2022.