ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3284/2021

Circumstanțele cauzei. Hotărârea atacată cu contestație în anulare Prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, s-au admis recursurile formulate de reclamanta A. și pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 699 din 01.03.2017 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a casat hotărârea și în rejudecare, s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, și s-a anulat parțial Decizia nr. 17/10 decembrie 2015 și în mod corespunzător încheierea nr. 2/29 februarie 2016, în privința următoarelor abateri: Abaterea de la punctul 7 și măsura aferentă de la punctul II.7 și Abaterea de la punctul 8 și măsura aferentă de la punctul II.8 Totodată, s-a respins restul pretențiilor reclamantei precum și recursul reclamantei A. împotriva considerentelor hotărârii instanței de fond.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva Deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, A. S.A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând, în principal admiterea contestației în anulare, anularea în parte a deciziei civile nr. 3541/2019 și fixarea unui termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre a instanței de recurs. În subsidiar, A. S.A. a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea în parte a deciziei civile nr. 3541/2019 a ÎCCJ și, pe cale de consecință, respingerea în tot a recursului Curții de Conturi, admiterea în tot a recursului său și în rejudecare, admiterea în totalitate a acțiunii in contencios administrativ care privește cererea de anulare a Deciziei nr. 17/2015 a Curții de Conturi, respectiv a încheierii nr. 2/29.02.2016 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor. În motivarea căii de atac, a susținut, în esență, că Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 este rezultatul unor grave erori materiale și omisiuni care au condus la blocarea sistemului de economisire-creditare din România, instanța de recurs omițând din eroare să observe că la dosarul cauzei se află un înscris esențial din care rezultă că Parlamentul României și clarificat și a interpretat legislația sistemul B. din România în sensul că persoanele fizice, indiferent de vârstă, care economisesc mai mult de 5 ani în sistem, pot beneficia de prima de stat fără a avea obligația să justifice că au utilizat sumele economisite în domeniul locativ. In al doilea rând, se solicită asigurarea efectiv că dreptul la un proces echitabil (art. 6 § 1 din Convenția EDO) și dreptul la un recurs electiv (art. 13 din Convenția EDO) sunt respectate, în condițiile în care dezlegarea dată recursurilor este rezultatul omisiunii cercetării unor motive esențiale invocate de A. în susținerea recursului formulat, respectiv în combaterea recursului Curții de Conturi. Contestatoarea susține că admițând recursul Curții de Conturi cu privire la abaterile 2. 5 și 6 și măsurile aferente, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra apărărilor invocate prin întâmpinare, nefiind deloc analizate aceste apărări, soluția dată prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 contravenind dreptului la un proces echitabil, dar și voinței legiuitorului român care și-a dorit implementarea în țara noastră a unui sistem de tip B. care să funcționeze. În concret, instanța de recurs nu a observat și nu a cercetat: expunerea de motive a Legii 164/2018, depusa la dosarul cauzei, care stabilește modul de aplicare a prevederilor ari. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; faptul că în mod obiectiv un client nu poate să justifice utilizarea sumelor economisite sau primei de stat în domeniul locativ, atâta timp cât sumele sunt blocate în contul de economisire; că art. 3, 4 și 5 din Normele Metodologice trebuie interpretate doar împreună; fără a menționa vreun motiv pentru care a procedat în acest fel, instanța de recurs a analizat separat, doar art. 4 și art. 5 din Normele metodologice; aplicarea principiului "Adus interpretandus est potius valeat quam ut pereat" cu privire la interpretarea si aplicarea prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; sintagma "imediat și nemijlocit" din art. 4 din Normele metodologice se refera la momentul utilizării sumei; in mod obiectiv, o persoană care primește sumele economisite de la A., nu poate să justifice "imediat și nemijlocit" că le-a utilizat în domeniul locativ, ci utilizarea trebuie făcuta "imediat și nemijlocit"; între ipotezele prevăzute la cele două aliniate ale art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 exista un raport de tipul regulă-excepție care rezultă din textul legii: "(2) Fac excepție de la prevederile alin. (1) următoarele situații"; normele metodologice și a O.U.G. nr. 99/2006, care trebuie făcuta cu respectarea principiului ierarhiei actelor juridice; motivele de casare invocate în recursul formulat. Contestatoarea susține că are legitimare procesuală activă să formuleze contestația în anulare atât în privința cazului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., - unde nu există nici un fel de restricții -, cât și potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Cu privire la acest din urmă caz, contestatoarea susține că dreptul de a invoca "omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru ambele părți, omisiunea neputând avea o relevanță diferită în funcție de calitatea părților și cu atât mai puțin în raport de motivele invocate de către oricare dintre părțile litigante din recurs prin raportate la oricare dintre actele de procedură - recurs sau întâmpinare la recurs. În cauza de față, și intimatei din recurs trebuie să i se recunoască îndreptățirea de a formula contestație în anulare grefată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ. câtă vreme instanța de recurs a omis să îi cerceteze propriile motive invocate în apărare, omisiune care a condus la admiterea recursului Curții de Conturi. În caz contrar, principiul egalității armelor ar rămâne o frumoasă declarație a legiuitorului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ("CEDO") fără finalitate practică; or, Convenția EDO nu apără drepturi teoretice și iluzorii, ci concrete și efective; altminteri, recurentului i-ar fi recunoscută posibilitatea atacării unei decizii definitive însă, în aceleași condiții intimatului nu i-ar fi deschisă o atare calc de atac. Referitor la admisibilitatea contestației în anulare, pentru motivul formulat în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., contestatatoarea arată că soluția prin care Înalta Curie de Casație și Justiție a stabilit că, pentru a li se elibera prima de stat persoanelor fizice care au economisit mai mult de 5 ani există obligația de justificare a utilizării sumelor economisite, este consecința unei grave erori materiale, care constă în neobservarea de către completul de judecată a documentelor aflate la dosarul cauzei, din care rezultă în mod neechivoc interpretarea oficială legală, astfel cum aceasta rezultă din procesul legislativ adică cea dată de legiuitorul român prevederilor legale esențiale din O.U.G. nr. 99/2006 prin Expunerea de motive atașată Legii nr. 164/2018. Neobservarea Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 depuse Ia dosarul cauzei este o vădită" eroare materială, iar nu o eroare de judecată. Rezultă din considerentele deciziei, în afara oricărui dubiu, că instanța de recurs a omis să verifice înscrisul și susținerile făcute de A. cu privire la acesta. Or, în cazul omisiunii vădite a instanței de a analiza un înscris esențial, contestatoarea nu se află "a priori" în situația de a contesta aprecierea probelor făcută de instanța de recurs din simplul motiv că o asemenea apreciere nu a fost realizată, lipsind orice fel de referiri în Decizia contestată la Expunerea de motive. Prin prezenta contestație, A. nu critică greșita aplicare sau interpretare a legii de către instanța de recurs, ci faptul că întregul raționament al acestei instanțe a plecat de la o premisă eronată, premisă cauzată de o eroare materială, și anume neobservarea de către instanța de recurs a existenței la dosarului cauzei a Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 din care rezultă în mod neechivoc faptul că Parlamentul României a considerat că adoptarea Legii 164/2018 se impune pentru introducerea pentru prima dată în legislația sistemului B. din România a obligației de justificare, iar eroarea materială săvârșită de instanța de recurs este esențială și determinantă cu privire la recurs. În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare formulată conform art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ., pentru omisiunea cercetării motivelor de casare ale recurentului, contestatoarea înțelege să subsumeze contestației în anulare specială toate apărările formulate în cadrul motivului de contestație în anulare întemeiate pe eroarea materială reglementată de dispozițiile art. 503 ali. 2 pct. 2 C. proc. civ. iv. În acest sens, constatatoarea invocă omisiunea de a cerceta motivele contestatoarei din cadrul apărării, invocând următoarele argumente în sensul admisibilității: necesitatea asigurării egalități de instrumente procesuale între combatanții procesuali inclusiv sub aspectul simetrici juridice; nemotivarea hotărârii. ("Ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet"); încălcarea dreptului la apărare; ruperea echilibrului de către Decizia ÎCCJ în contextul particular al cauzei care nu a beneficiat de privilegiul dublului grad de jurisdicție; absența unui mijloc procesual care să surmonteze această deficiență reglementară; necesitatea asigurării eficienței contestației în anulare ca mijloc subsidiar. Contestatoarea mai arată că condițiile impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. contravin art. 6 și art. 13 din CEDO, drept pentru care se impune aplicarea directă a Convenției. ÎCCJ a aplicat în jurisprudența sa direct dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenție pentru a înlătura de la aplicare normele de drept intern care contraveneau unor principii fundamentale de ordin convențional a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor omului. Și în această cauză este necesară aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenție și a jurisprudenței CEDO, ca principii directoare ale reglementării naționale. Judecătorului îi revine obligația ca în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 3 alin. (2) precum și art. 4 C. proc. civ. să asigure aplicarea reglementărilor și jurisprudenței europene asigurând astfel efectul deplin al normelor acestora, fără a fi necesar să aștepte abrogarea de către legiuitor a reglementării interne contrare principiilor convenționale. Referitor la temeinicia contestației în anulare, contestatoarea reiterează aspectele invocate în susținerea admisibilității căii de atac de retracatare, dezvoltându-le pe larg, referitoare la împrejurarea că, dintr-o eroare materială, instanța de recurs nu a observat că la dosarul cauzei se regăsește Expunerea de motive a Legii nr. 164/2018, înscris din care rezultă în mod neechivoc interpretarea legală a art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; prin Legea nr. 164/2018, Parlamentul clarifică voința legiuitorului în sensul că, înainte de această modificare legislativă, nu era necesară justificarea utilizării sumelor economisite pentru contractele mai lungi de 5 ani; consecințele erorii materiale săvârșite de instanța de recurs sunt deosebit de grave. De asemenea, mai susține contestatoarea că, tot dintr-o eroare materială, instanța de recurs a omis să observe că la dosarul cauzei era depus Raportul Comisiei pentru Buget, Finanțe și Bănci din Camera Deputaților cu privire la proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, iar eroarea materială invocată se răsfrânge asupra soluției pronunțate de instanța de recurs cu privire la abaterile 2, 5 și 6, a măsurilor aferente II.2, II.5, II.6 și la măsurile I.1 și I.2. În ceea ce privește omisiunea cercetării motivelor de casare ale contestatoarei [art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ..] cu privire la abaterile 1, 3, 4 și măsurile II. 1,11.3 și II. 4,1.1 și 1.2, contestatoarea aracă că Decizia contestată nu răspunde: la motivul vizând rațiunea legiuitorului în ceea ce privește art. 312. alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006; la motivul vizând metodele de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, și in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; referitor la principiul securității juridice raportat la așteptările legitime ale subscrisei în raport de absența oricăror semnale din partea autorităților cu privire la o eventuală calculare în mod eronat a bazei de calcul, ce a generat o prezumție puternică în sensul că inclusiv Ministerul a socotit corectă modalitatea de abordare a băncii; principiul previzibilității legii invocată de subscrisa cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 7 alin. (3) și (4) din Normele metodologice; la motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiția rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerințe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credință în raport de dobânzile acumulate. În ceea ce privește omisiunea cercetării motivelor contestatoarei din cadrul întâmpinării (art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ. și art. 6 § 1 din Convenției), aceasta arată că instanța de recurs nu a analizat o scrie de motive invocate de A. și care dovedesc nelegalitatea abaterii 2 și a măsurii 11.2 și a abaterii 3 și a măsurii 11, 3, dezvoltate pe larg, iar, pe cale de consecință, a celorlalte abateri și măsuri. Astfel, contestatoarea solicită instanței să constate că, pe lângă faptul că nu au fost observate anumite înscrisuri esențiale depuse la dosarul cauzei, în Decizia contestată nu s-au cercetat motive esențiale invocate în apărare, astfel încât în cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenția EDO în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanța având obligația de a analiza și de a răspunde motivelor invocate de părți. Pe cale de consecința, solicită aplicarea directă a Convenției, anularea în pane a Hotărârii contestate în ceea ce privește abaterea 2 și măsura 11.2, abaterea 3 și măsura 11.3, dar și a abaterilor 5 și 6 și a măsurilor II.5, 11. 6, 1.1. și 1.2 și rejudecarea recursului Curții de Conturi ținând cont de toate cele expuse. În fine, referitor la temeinicia recursului contestatoarei contestatoarea arată că instanța de recurs a respins cererea de anulare a constatărilor de la punctele 1 și 4 și a măsurilor aferente de la punctele II. 1 și II.4 din Decizie fără a cerceta și a se pronunța cu privire la următoarele apărări ale sale: rațiunea legiuitorului în ceea ce privește art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 invocată de recurentă; modalitățile de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, și in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile, invocate de subscrisa cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; principiile previzibilității legii și a securității juridice invocate de subscrisa cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 7 alin. (3) și (4) din Normele metodologice; motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiția rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerințe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credință în raport de dobânzile acumulate. (punctele III. 2, III. 3 și III. 5 din recursul acesteia). De asemenea, instanța a admis recursul Curții de Conturi cu privire la abaterea 2 și a măsurii II.2 precum si a abaterii 3 și a măsurii II.3 fără a cerceta și a se pronunța cu privire la următoarele motive invocate prin întâmpinare: expunerea de motive a Legii nr. 164/2018, depusa la dosarul cauzei, stabilește modul de aplicare a prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; în mod obiectiv un client nu poale să justifice utilizarea sumelor economisite sau primei de stat în domeniul locativ, atâta timp cât sumele sunt blocate în contul de economisire; art. 3,4 și 5 din Normele Metodologice trebuie interpretate doar împreună; aplicarea principiului "Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; sintagma "imediat și nemijlocit" din art. 4 din Normele metodologice se refera la momentul utilizării sumei; între ipotezele prevăzute la cele doua aliniate ale art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 exista un raport de tipul regulă - excepție; analiza normelor metodologice și a O.U.G. nr. 99/2006 trebuie făcută cu respectarea principiului ierarhiei actelor juridice; prima de stat este acordată clientului sub condiție rezolutorie, iar până la momentul restituirii acesteia către MDRAP, clienții sunt considerați proprietari (de bună credință), și nu A.. În concluzie, având în vedere toate argumentele învederate contestatoarea a solicitat, în principal, in temeiul art. 508 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. admiterea contestației în anulare, anularea în parte a Deciziei contestate și fixarea unui termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre, iar, în subsidiar, în temeiul art. 508 alin. (3) teza I C. proc. civ., admiterea contestației în anulare, anularea în parte a Deciziei contestate, respingerea în tot a recursului formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 699/1 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a de contencios administrativ și fiscal și admiterea în tot a recursului A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, casarea în parte a hotărârii și rejudecând cauza, admiterea în tot a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A și, în consecință, anularea Deciziei nr. 17/10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi și în mod corespunzător a încheierii nr. 2/29.02.2016 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi.

Apărările formulate în cauză. Intimata Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a contestației în anulare și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.

Procedura de soluționare a contestației în anulare În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației în anulare și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de 503-508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 și art. 201 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. La data de 19.11.2012, contestatoarea a formulat o cerere prin care a solicitat ca instanța să sesizeze Colegiul de conducere al Instanței Supreme pentru declanșarea recursului în interesul legii, prin consultarea secțiilor, pentru ca, prin mecanismul de unificare a jurisprudenței să analizeze dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., legitimarea procesuală active aparține și intimatului. De asemenea, la data de 01.07.2020, contestatoarea a formulat, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dispozițiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 134/2010 (C. proc. civ.) coroborate cu prevederile art. 6 § 1 ți art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților fundamentale pot fi interpretate în sensul că este admisibilă o contestație în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs în situația în care instanța de recurs a omis să cerceteze motivele invocate în apărare de către intimat?" Prin încheierea din data de 01.07.2020 s-a constatat că prin Hotărârea Colegiului de conducere al ÎCCJ n.127/02.12.2009 s-a apreciat că sesizarea formulată de contestatoare nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 514 C. proc. civ. și, în consecință, memoriul a for trimis Biroului de Relații și Informare Piblică din cadrul ICCJ în vederea transmiterii către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ICCJ. La data de 26.08.2020, intimata Curtea de Conturi a României a depus un Punct de vedere cu privire la cererea formulată de contestatoare în temeiul art. 519 din C. proc. civ., solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă. Prin încheierea din data de 16.09.2020 Înalta Curte a respins cererea formulată de contestatoare, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. La data de 03.02.2021, contestatoarea a formulat cerere de recuzare a tuturor membrilor completului de judecată nr. 10 recurs, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 11.02.2021. La data de 17.02.2021, contestatoarea a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. solicitând, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, suspendarea judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Prin încheierea din data de 31.03.2021 a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată. Cu privire la excepția de neconstituționalitate s-a constituit dosarul asociat nr. x/2019, iar prin încheierea din data de 31.03.2021 a fost admisă cererea de sesizare și s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. La data de 12.05.2021, contestatoarea a formulat o cerere de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea de către Completul de 5 judecători în materie civilă din cadrul ÎCCJ a recursului declarat împotriva încheierii din data de 11.02.2021 prin care s-a respins cererea de recuzare. În ședința publică din data de 12.05.2021, Înalta Curte a respins cererea de suspendare, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 din C. proc. civ., instanța acordând cuvântul părților asupra condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare, precum și pe fondul acesteia.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Analizând cu prioritate regularitatea învestirii sale cu contestația în anulare de față, Înalta Curte constată îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității. 5.1 Argumente de drept și de fapt relevante Astfel cum s-a reținut mai sus, contestatoarea A. S.A. a promovat calea de atac de retractare a contestației în anulare, împotriva Deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. " (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. (...) ". Înalta Curte, în acord cu contestatoarea și concordant cu doctrina de specialitate citată, reține, cu titlu prealabil, că înțelesul sintagmei "erori materiale" nu privește doar erorile de scriere, care fac obiectul procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ., respectiv mențiuni greșite făcute de instanță în conținutul hotărârii judecătorești și nici la omisiunile la care face trimitere această din urmă dispoziție, ci este mai largă, vizând și acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Contestatoarea susține în esență că dezlegarea dată prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 este rezultatul unor grave erori materiale și omisiuni care au condus la blocarea sistemului de economisire-creditare din România, instanța de recurs omițând, din eroare, să observe și să cerceteze expunerea de motive a Legii 164/2018, depusa la dosarul cauzei, care stabilește modul de aplicare a prevederilor ari. 315 din O.U.G. nr. 99/2006. Contestatoarea arată în acest sens că neobservarea Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 depuse la dosarul cauzei este o vădită "eroare materială", iar nu o eroare de judecată, întrucât, din considerentele deciziei, rezultă în afara oricărui dubiu, că instanța de recurs a omis să verifice înscrisul și susținerile făcute de A. cu privire la acesta, lipsind orice fel de referiri la expunerea de motive. Înalta Curte nu poate reține susținerea contestatoarei că întreg raționamentul instanței a plecat de la o premisă eronată, cauzată de neobservarea de către instanța de recurs a existenței la dosarului cauzei a Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018, din care rezultă în mod neechivoc, în opinia contestatoarei, faptul că Parlamentul României a considerat că adoptarea Legii 164/2018 se impune pentru introducerea pentru prima dată în legislația sistemului B. din România a obligației de justificare. Din considerentele deciziei ce face obiectul contestației în anulare rezultă în mod clar că instanța de recurs a apreciat că, în privința abaterii vizate, soluția instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006, precum și a art. 5 și 5 din Norma metodologică pentru aplicarea prevederilor cap. V din Titlul II partea a II-a din O.U.G. nr. 99/2006, raționamentul instanței fiind consecința interpretării art. 315 și prin raportare la art. 311 alin. (3) și art. 314 din același act normativ, în aprecierea beneficiului exonerării justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite pe durata minimă de 5 ani. Instanța de control judiciar face o analiză pe larg a modului de aplicare a acestor dispoziții legale, în contextul abaterii reținute prin actele administrative contestate, iar nemenționarea expunerii de motive nu poate fi considerată o eroare materială, în sensul unei confuzii, care ar fi determinat raționamentul instanței, critica contestatoarei vizând de fapt o eroare de judecată, de raționament, în interpretarea și aplicarea legii de către instanța de recurs, în sensul în care, mențiunile din expunerea de motive ar fi fost de natură să conducă instanța la un alt raționament. Or, ceea ce se critică este silogismul judiciar, aplicarea dispozițiilor legale incidente la situația de fapt, care ar fi putut fi influențat, în opinia contestatorei, într-un mod decisiv de luarea în considerare a Expunerii de motive, astfel încât este evident că ceea ce se pune în discuție este o eroare de judecată, provocându-se practic o nouă judecată asupra fondului litigiului, inadmisibilă în cadrul acestei căi de atac. Aceleași considerente sunt valabile și în privința Raportului Comisiei pentru Buget, Finanțe și Bănci din Camera Deputaților, nefiind în privința unei erori prin omisiune, care să ducă la pronunțarea unei soluții greșite, ci a omisiunii instanței de a analiza acest înscris, esențial în opinia contestatoarei, care ar fi condus la un alt mod de interpretare a dispozițiilor legale, prin urmare, se pune în discuție raționamentul instanței determinat de neluarea în consideraare a actelor depuse la dosarul cauzei, ceea ce echivalează cu o nouă judecată asupra fondului litigiului. Prin urmare, contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. urmează să fie respinsă ca nefondată, nefiind în prezența unei erori materiale. În ceea ce privește contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte o apreciază ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.." (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen ". În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare, contestatoarea a înțeles să reitereze toate apărările formulate în cadrul motivului de contestație în anulare întemeiate pe eroarea materială, procedând la o grupare a omisiunilor de cercetare a motivelor contestatoarei din cadrul apărării, invocate prin întâmpinare, respectiv invocate în cadrul recursului declarat de aceasta. Referitor la omisiunea cercetării motivelor contestatoarei din cadrul întâmpinării, contestatoarea a solicitat analizarea acestora prin raportare la art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție și aplicarea directă a CEDO, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 3 alin. (2) precum și art. 4 C. proc. civ., arătând că instanța de recurs nu a analizat o scrie de motive esențiale invocate de A. și care dovedesc nelegalitatea abaterii 2 și a măsurii 11.2 și a abaterii 3 și a măsurii 11, 3, dezvoltate pe larg, iar, pe cale de consecință, a celorlalte abateri și măsuri. Astfel cum se desprinde din conținutul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, poate fi exercitată strict și limitativ pentru motivele arătate în cuprinsul acestora, respectiv, omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Per a contrario, nu poate fi exercitată de intimat atunci când, în opinia sa, nu au fost avute în vedere apărări din cuprinsul întâmpinării, în situația în care acesta a achiesat la hotărârea primei instanțe și nu a declarat recurs, însă a făcut apărări față de recursul părții adverse. Contestatoarea a invocat ca argumente în sensul admisibilității: necesitatea asigurării egalități de instrumente procesuale între combatanții procesuali inclusiv sub aspectul simetriei juridice; nemotivarea hotărârii. ("Ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet"); încălcarea dreptului la apărare; ruperea echilibrului de către Decizia ÎCCJ în contextul particular al cauzei care nu a beneficiat de privilegiul dublului grad de jurisdicție; absența unui mijloc procesual care să surmonteze această deficiență reglementară; necesitatea asigurării eficienței contestației în anulare ca mijloc subsidiar. Pornind de la premisa că această cale de atact poate fi formulată doar în condițiile și motivele strict prevăzute de lege, solicitând aplicarea directă a CEDO, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 3 alin. (2) precum și art. 4 C. proc. civ., precum și analizarea susținerilor contestatoarei prin raportare la art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție, practic contestatoarea tinde, în virtutea dreptului la un proces echitabil și dreptului la un recurs efectiv, să genereze o dimensiune în plus a contestației în anulare, altfel decât legiuitorul, în virtutea art. 129 din Constituției, a reglementat. În speță, nu se pune problema încălcării principiului privind dublul grad de jurisdicție, întrucât cauza a fost judecată în fond și în recurs, chiar și în contextul particular al cauzei, având în vedere că apărările au fost formulate în cadrul actelor de procedură și depuse la dosarul cauzei, iar neînsușirea de către instanță a unor argumente ale uneia din părți contrare raționamentului judiciar reținut ca fiind valabil nu însemană că nu au fost analizate, ci că au fost înlăturate implicit. Instanța de judecată nu are obligația să reia exhaustiv toate argumentele expuse în actele de procedură de către părți, fiind obligată să argumenteze corect și complet raționamentul judiciar apreciat ca fiind valabil, argumentele contrare putând fi înlăturate fie explicit fie în mod implicit, logic. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că "(...) dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinara de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 925 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea l. nr. 675/22.09.2011]." Potrivit Ghidului privind art. 13 din Convenție - Dreptul la un recurs efectiv (o cale de atac efectivă), elaborat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului [www.x.coe.int (Jurisprudență - Analiză jurisprudențială - Ghiduri privind jurisprudența)], articolul din Convenție nu impune existența mai multor grade de jurisdicție (Müller împotriva Austriei, decizia Comisiei, 1974). De asemenea, art. 13 din Convenție nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicție, acesta nefiind recunoscut de art. 2 din Protocolul nr. 7 decât în cazuri limitate (Pizzetti împotriva Italiei, raportul Comisiei, 1991, pct. 41); nu garantează dreptul de a declara apel sau dreptul la un al doilea grad de jurisdicție [Z. și E. împotriva Austriei, decizia Comisiei. 1986; Kopczynski împotriva Poloniei, decizia Comisiei, 1998; Csepyovâ împotriva Slovaciei (dec), 2002]; nu garantează o cale de atac în fața unei instanțe constituționale în plus față de cele care sunt disponibile în fața instanțelor ordinare (Altun împotriva Germaniei, decizia Comisiei, 1983). În consecința, dispozițiile Convenției nu pot fi interpretate ca obligând statele să înființeze organe de control ale puterii judecătorești (Pizzetti împotriva Italiei, raportul Comisiei, 1991, pct. 41). Ca regulă generală, art. 13 nu este aplicabil atunci când pretinsa încălcare a Convenției are loc în cadrul unei proceduri judiciare, cu excepția cazului în care capetele de cerere întemeiate pe art. 13 se referă la decizii ale puterii judecătorești contrare art. 6 § 3 pentru nerespectarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil [Kudla împotriva Poloniei (MC). 2000, pct. 147]. De asemenea, art. 13 nu poate fi interpretat ca impunând punerea la dispoziție a unei căi de atac efective care să permită depunerea unei plângeri împotriva lipsei, din dreptul intern, a oricărui acces la o instanță în sensul art. 6 § 1 (pct. 151; Yassar Hussain împotriva Regalului Unit, 2006, pct. 26). Prin urmare, nu poate fi apreiată ca fiind admisibilă o contestație în anulare specială formulată potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., de către intimat, pentru neluarea în considerare a apărărilor formulate în întâmpinare. În ceea ce privește admisibilitatea contestației în anulare formulată pentru omisiunea cercetării motivelor de casare ale recurentului, cu privire la abaterile 1, 3, 4 și măsurile II. 1,11.3 și II. 4,1.1 și 1.2, contestatoarea aracă că Decizia contestată nu răspunde: la motivul vizând rațiunea legiuitorului în ceea ce privește art. 312. alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006; la motivul vizând metodele de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, și in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; referitor la principiul securității juridice raportat la așteptările legitime în raport de absența oricăror semnale din partea autorităților cu privire la o eventuală calculare în mod eronat a bazei de calcul, ce a generat o prezumție puternică în sensul că inclusiv Ministerul a socotit corectă modalitatea de abordare a băncii; principiul previzibilității legii invocată cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 și art. 7 alin. (3) și (4) din Normele metodologice; la motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiția rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerințe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credință în raport de dobânzile acumulate. Înalta Curte nu poate reține aceste susțineri, din perspectiva omisiunii motivelor de casare invocate de recurentă, prin declarația de recurs, recurenta-reclamantă criticând soluția instanței cu privire la abaterile de la punctele 1, 4 și 8 și a măsurilor aferente de la pct. II.1, II4 și II.8, precum și considerentele reținute la pct. 3 și măsura aferentă la pct. II.3, instanța de control judiciar anulând doar măsura de la punctul 8, din cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă și menținând soluția de anulare a pct. 7 dispusă de instanța de fond. În ceea ce privește criticile ce au vizat punctele 1 și 4 și a măsurilor aferente din considerentele deciziei rezultă că instanța și-a expus clar și complet raționamentul judiciar, făcând o analiză a abaterilor din perspectiva art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 cât și a art. 7 alin. (3) și (4) din Normele metodologice, precum și al motivului vizând acordarea primei de stat către client, susținerile recurentei fiind înlăturate atât explicit cât și implicit în mod logic. Prin urmare, acest motiv de contestație în anulare este inadmisibil și din perspectiva inexistenței unor motive de casare neanalizate.

Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., ca inadmisibilă precum și contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva aceleiași decizii, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2), pct. 2 C. proc. civ., ca nefondată.