ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3097/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Administrația Națională "Apele Române" – Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea deciziei nr. 12211/22.12.2018 emisă de pârât, cu consecința analizării cereri de plată pe fond, precum și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3919 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Națională Apele Române Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3919 din 4 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Administrația Națională Apele Române Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în principal solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei să se admită cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar dacă se apreciază ca fiind necesar solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de fond nu a efectuat o analiză a susținerilor sale cu privire la faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece s-a fost refuzat dreptul de a intra in posesia documentelor justificative necesare formulării cererii de plată in conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, demersurile ulterioare conducând la formularea unei cereri de plata respinsă în mod intenționat, precum si a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, care confirmă imposibilitatea de depunere a cererii în termenul de 90 de zile.

Motivele hotărârii sunt contradictorii, contradicția putând fi constatata prin analiza considerentelor in raport cu dispozitivul hotărârii, intrucât acestea nu-l susțin, ci din contră îl contrazic.

Astfel, art. 14 din Legea 213/2015 prevede ca odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată din care să rezulte cu exactitate cuanrumul sumelor solicitate.

Așadar, potrivit textului legal, creditorul de asigurări are obligația de a se adresa FGA cu o cerere de plata într-un termen de 90 zile, care curge după caz, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data nașterii dreptului de creanța, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel apreciază ca instanța de fond a ignorat apărările sale și a dat o proprie interpretare prevederilor art. 14 din Legea 213/2015.

La pag. 6 a sentinței necurate, susține recurenta că instanța evoca prevederile art. 14 (prevederi care conțin necesitatea depunerii a documentelor justificative odată cu cererea de plata), iar la finalul hotărârii instanța de fond retine că:, ... Curtea retine ca la art. 14 din Legea nr. 213/2015 se face vorbire de depunerea unei cereri de despăgubire si nu de necesitatea depunerii dosarului de dauna, astfel ca împrejurarea ca reclamanta nu s-a aflat în posesia acestuia nu poate justifica o conduita omisiva a acesteia."

Instanța de fond a reținut prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, însa le-a aplicat greșit cu consencinta a unei interpretări eronate.

Totodată, susține recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit faptul ca nu a propus în susținerea cererii de chemare in judecata vreo proba de natura a demonstra faptul ca a transmis efectiv cererea de plata anterior datei limita.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Națională Apele Române Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește starea litigioasă dintre părți, instanța de recurs reține că reclamanta, anterior formulării acțiunii în justiție s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cu o cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, înregistrată sub nr. x/12.09.2016 (Adresa nr. x/22.08.2016), respectiv pentru suma de 47.639,60 RON, reprezentând despăgubiri ca urmare a accidentului produs la data de 15.07.2014 din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA la A. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) prin decizia nr. 12211/22.12.2017, reținându-se în esență că partea reclamantă nu a formulat în termen legal cererea amintită.

Instanța de fond a apreciat că decizia nr. 12211/22.12.2017 prin care s-a respins pe cale administrativă cererea de despăgubiri este legală, reținând în motivarea acestei soluții nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 de către reclamantă.

În ceea ce privește primul motiv de casare pe care reclamanta își întemeiază cererea, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de către instanța de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care consifențește termenul în interiorul căruia se poate adresa cu o cerere de plată, persoana pejudiciată în urma unui accident rutier săvârșit din culpa unei persoane asigurate la o societate de asigurare intrată în faliment.

Din această perspectivă, instanța de fond a emis o opinie juridică proprie și a pronunțat o soluție argumentată juridic, aspect ce contrazice critica recurentei-reclamante, conform căreia instanța de fond nu a analizat susținerile sale și nu a avut în vedere că textul de lege privitor la termenul în care se depune cererea de plată și obligativitatea instituită de acesta, ca odată cu cererea de plată să se depună și toate înscrisurile necesare, oferind o motivare contradictorie în sensul că textul de lege respectiv nu instituie această obligativitate.

În opinia instanței de recurs, instanța de fond nu a emis argumente contradictorii în cuprinsul considerentelor sentinței recurate, aceasta arătând în mod judicios prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care fac referire la momentul depunerii cererii de plată de către instanța care invocă un drept de creanță, și cele ale art. 14 din aceeași lege care se raportează la data de la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a falimentului, procedură despre care subliniază că se completează cu prevederile art. 13 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Astfel, Înalta Curte subliniază că pronunțarea unei soluții care respectă îndeaproape cerințele tehnice procedurale instituite art. 425 C. proc. civ. și care prezintă în mod clar raționamentul juridic al judecătorului, inclusiv în situația în care soluția ar urma a fi reformată de către instanța de control judiciar, nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de pct. 6 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Or, în speță instanța de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raționament juridic față de soluția adoptată și care nu prezinte argumente contradictorii, considerente pentru care criticile susbscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și criticile în susținerea acestuia care subliniază interpretarea eronată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte de asemenea apreciază că sunt nefondate.

Înalta Curte pentru o clarificare a stării de fapt și a raționamentului juridic dezvoltat în cuprinsul sentinței recurate, reține că între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligația de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii, FGA garantând plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului și dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

Instanța de recurs apreciază că, trebuie subliniat și faptul că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Așadar, în ceea ce privește termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, și apreciază că în speță prezintă relevanță, pentru o mai bună înțelegere a raționamentului juridic stabilit de instanța de fond și prevederile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia: "(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

În cazul recurentei-reclamante, acest drept s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești față de falimentul A. S.A. respectiv 28.04.2016 și s-a stins la 90 de zile distanță, respectiv la data de 28.07.2016, astfel că în mod corect a reținut instanța de fond că Decizia nr. 12211/22.12.2017 prin care s-a respins pe cale administrativă cererea de despăgubiri, emisă de FGA este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente, nici unul din motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Administrația Națională Apele Române Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta ADMINISTRAȚIA NAȚIONALĂ APELE ROMÂNE ADMINISTRAȚIA BAZINALĂ DE APĂ DOBROGEA LITORAL împotriva sentinței civile nr. 3919 din 4 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2021.