ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3093/2021

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2015, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia reprezentată prin A. în calitate de arhiepiscop a chemat în judecată pe pârâta Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea în tot a Deciziei nr. 3509 din data de 16.09.2015 emisă de Guvernului României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 21.10.2015; - restituirea în natură către reclamantă a imobilului compus dintr-un corp de clădire si curte înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x, care a reprezentat Biblioteca și observatorul astronomic "Batthyaneum", imobil situat în municipiul Alba Iulia, județul Alba, imobil transcris în c.f. x Alba Iulia sub nr. top. x; - restituirea în natură a bunurilor mobile (fondul de carte, fondul manuscriselor, fondul incunabulelor, colecția de obiecte liturgice, arhiva Capitlului romano - catolic de Alba Iulia și a Conventului de Cluj, observatorul astronomic cu toată dotarea, colecția de picturi, colecția de vestimentație ecleziastică, colecția de minerale, colecțiile numismatică, mobilierul) preluat odată cu imobilul sus menționat.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 153/2018 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolica Alba Iulia, reprezentată de A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România. A admis cererile de intervenție formulate de intervenienta accesorie Biblioteca Națională a României și intervenientul accesoriu Ministerul Culturii și Identității Naționale în apărarea pârâtului Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparținut cultelor religioase din România.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 153/2018 din 4 iulie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de fond. În susținerea cererii de recurs, recurenta a dezvoltat următoarele critici: În primul rând, instanța de fond, analizând cadrul normativ care a stat la baza emiterii de către intimata Comisie a Deciziei nr 3509/16.09.2015, a reținut că temeiul juridic îl constituie O.U.G. nr. 94/2000 și a înlăturat susținerile reclamantei cu privire la aplicabilitatea și a O.U.G. nr. 13/1998. Consideră recurenta că în mod greșit instanța de fond nu a analizat contestația raportat și la prevederile O.U.G. nr. 13/1998, deoarece indubitabil dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia asupra Institutului Batthyaneum a fost recunoscut prin Ordonanța de urgența nr. 13/1998 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, care a fost aprobată ulterior de către Parlamentul României prin Legea nr. 458 din 12 noiembrie 2003, norme juridice în vigoare si în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanța de urgentă nr. 83/1999 nici de O.U.G. nr. 94/2000 si nici de alte norme juridice. Legea nr. 66/2004 a transferat numai competența de soluționare a cererilor unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluționarea cererilor de restituire în temeiul dispozițiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în nici un fel dispoziția legislativă care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii și a institutului, prevăzut în O.U.G nr. 13/1998, fapt care s-a reținut și în punctul 63 a Hotărârii CEDO din 25 septembrie 2012, pronunțată în dosarul x/2003. In aceste condiții Comisia Specială de Retrocedare trebuia să constate că dreptul de proprietate asupra bibliotecii în cauză a fost stabilit prin O.U.G. nr. 13/1998 și să pună în aplicare, să finalizeze, prevederile Ordonanței de Urgență nr. 13/1998. Atât intimata Comisie, cu ocazia emiteri deciziei conestate cât și instanța de fond, cu ocazia soluționării contestației, au ignorat cu desăvârșire prevederile O.U.G. nr. 13/1998. Practic, la ora actuală ne aflăm în situația în care avem un act normativ în vigoare (O.U.G. nr. 13/1998 aprobată prin Legea nr. 458/2003) prin care s-a dispus restituirea imobilului în cauză și o decizie a intimatei Comisii (Decizia nr. 3509/16.09.2015) prin care s-a respins retrocedarea aceluiași imobil. Susținerea că prevederile O.U.G. nr. 13/1998 nu au relevanță în soluționarea cereii de revendicare formulată și pe prevederile O.G. nr. 94/2000 este lipsită de orice logică și excede cadrului normativ. Comisia, învestită conform O.G. nr. 94/2000 cu soluționarea cererii, avea obligația să finalizeze procedura de restituire dispusă prin O.U.G. nr. 13/1998, avându-se în vedere prevederile ultimului aliniat din art. 9 a O.U.G. nr. 83/1999 conform căruia "în cazul în care, pentru imobilele ce au făcut obiectul procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 13/1998 ...și în prezenta ordonanță de urgență, din diverse motive nu s-a concretizat procedurile de restituire, soluționarea restituirii acestora se va prelua și se va hotărî de către Comisia specială de retrocedare." Acțiunea a fost respinsă pe fond, motivat de faptul că nu există identitate între solicitanta - Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia și titularul dreptului de proprietate notat în cartea funciară la data preluării - Institut Observator astronomic romano catolic din Alba Iulia. Atât instanța de fond cât și comisia investită cu soluționarea cererii de revendicare au concluzionat că reclamanta a solicitat bunuri care au fost preluate de către statul român de la o persoană juridică distinctă de cultul religios, doar raportându-se la cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, fără a se raporta și la celelalte acte depuse în probațiune la dosarul cauzei, respectiv la actul de donație a episcopului B., respectiv la realitatea istorică a acestui institut. In acest sens instanța a reținut că testamentul Episcopului B. din punct de vedere juridic nu are nici o relevanță probatorie atâta timp cât atestă o situație faptică și juridică la data de 31 iulie 1798, or litigiul dedus judecății se raportează la întabularea dreptului de proprietate în favoarea statului român conform încheierii de carte funciară nr. x din data de 11,03,1960. Susține recurenta că acesta abordare a instanței de fond este greșită, având în vedere că entitatea juridică pe care era intabulat imobilul până la naționalizare nu există în prezent, a fost desființată odată cu trecerea imobilului și a bunurilor mobile în proprietate de stat. In această situație instanța de fond avea obligația să examineze toate argumentele invocate și să soluționeze fondul cauzei. Instanța de fond a respins acțiunea, în fapt fără a fi soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentele esențiale expuse de reclamantă, or, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare) soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată (aspect ce s-a reținut prin Decizia nr. 3812 a Î.C.C.J.). Obiectul O.U.G. nr. 94/2000 este acela de retrocedare a bunurilor naționalizate ce au aparținut cultelor religioase (art. 1 alin. (1), motiv pentru care prevalează necesitatea dovedirii calității de bun ce s-a aflat in proprietatea cultului religios si nu aceea de a se stabili cărei părți componente din cult i-a aparținut acel bun - cu atât mai mult în situațiile în care, așa cum este cazul de față, respectiva parte componenta nu mai există ca atare. In ipoteza in care se acceptă interpretarea restrictivă a Comisiei, se eludează însăși scopul O.U.G. nr. 94/2000 - acela "de reparație" - ajungându-se la situația consolidării unei naționalizări, recunoscute de stat ca fiind ilegală și la rămânerea in patrimoniul statului a unui bun intrat ilegal in patrimoniul său. Susține recurenta că atât comisia cât și instanța de fond aveau obligația să analizeze dacă imobilul revendicat a aparținut sau nu cultului religios de la care s-a preluat în mod abuziv chiar și în situația în care nu este identitate între solicitant și titularul de carte funciară. Totodată, chiar și în situația în care titularul de carte funciară, Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia, este o persoană juridică distinctă de revendicatorul Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, entitatea Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia a aparținut până la preluare de cultul religios care îl revendică respectiv de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, motiv pentru care este întemeiată revendicarea acesteia în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Acest articol enunță voința reală a legiuitorului de a repara abuzurile regimului totalitar în sensul retrocedării imobilelor care au fost preluate de la cultele religioase din România, indiferent de la entitatea bisericească de la care s-a preluat. Susține recurenta că motivarea sentinței Curții de Apel Alba-Iulia nu face altceva decât să golească de conținut legile reparatorii adoptate de Statul Român. Respingerea cererii reclamantei este întemeiată în sentință pe legi și hotărâri ale statului totalitar. Astfel se afirmă, că " C." nu mai există și nu mai este persoană juridică, așa cum prevede art. 26 din D. 31/54. Or, Decretul 31/1954 a reprezentat legea comunistă în baza căreia toate persoanele juridice private au fost desființate - interzicându-se existența lor (art. 28 D.32/1954): "De la data intrării în vigoare a Decretului privind la persoane fizice și juridice persoanele juridice existente la acea dată, vor fi supuse în totul dispozițiilor acestui decret." Prin urmare, în sentința instanței de fond se reține că după ce regimul comunist, prin Decretul 31/1954 a desființat toate persoanele juridice-bunurile lor trecând la stat (art. 53), legea de retrocedare, adoptată tocmai pentru a repara abuzurile comise nu se poate aplica! Mai clar, aceasta înseamnă că, regimul democratic adoptă legi pentru repararea abuzurilor regimului comunist, și apoi refuză aplicarea lor, bazându-se tot pe reglementările abuzive ale aceluiași regim comunist. In aceeași măsură sunt lipsite de logică și referirile la întabularea dreptului de proprietate în favoarea statului român și la Decizia 6226/19 decembrie 1961 a Tribunalului Reg. Hunedoara, prin care s-a respins plângerea împotriva încheierii de întabulare. Aceste referiri nu fac altceva decât să legitimeze abuzul vădit al statului săvârșit la acea dată, în condițiile în care este evident că acea hotărâre judecătorească nu făcea altceva decât să consfințească un abuz săvârșit în baza art. 26 și 53 din D.31/1954. Entitatea Biblioteca și Institutul Astrologic Romano-Catolic Alba Iulia, care purta numele episcopului B., s-a înființat ca o instituție de sine stătătoare în baza unui legat testamentar și a constituit proprietatea Bisericii Romano-Catolice până la preluare. Datorită faptului că toate bunurile acestei entități au fost preluate și trecute în mod abuziv în proprietatea Statului Român, în administrarea Bibliotecii Naționale a României, entitatea inițială a încetat să funcționeze în forma concepută de testator. Practic, entitatea Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia nu putea să revendice bunul imobil și bunurile mobile care erau în proprietatea acesteia până la deposedare, deoarece această entitate nu mai există. Entitatea și-a pierdut legitimitatea odată cu naționalizarea bunurilor sale și transcrierea bunurilor pe Statul Român. În aceste condiții era firesc ca bunurile bibliotecii și Observatorului Astronomic Batthyaneum să fie revendicate de către centrul de cult a Bisericii Romano-Catolice respectiv Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în calitate de fost proprietar al Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia. Argumentele care stau la baza revendicării imobilului și a bunurilor imobile de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia. 1. Un prim argument care a stat la baza revendicării imobilului și a mobilelor care constituie Biblioteca și Observatorul Astronomic Batthyaneum este testamentul episcopului romano catolic B. redactat la 31 iulie 1798. Printr-o analiză obiectivă a testamentului se poate reține intenția reală a testatorului în sensul următor: - de a lăsa un monument - unde a activat în calitate de episcop - în Biserică și în dieceză; - imobilul donat 1-a considerat cu caracter de patrimoniu ecleziastic al cultului său catolic de rit latin, 1-a cedat în administrarea excluzivă a Episcopiei Romano-Catolice din toate timpurile din Alba Iulia prin instrucțiunile precise de folosire: spre a servi întregii societăți ca un instrument al culturii generale, dar prin Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia din toate timpurile; - de la organele guvernamentale nu a cerut altceva decât protecția păstrării stabilității instituției prin numirea unui guvernator care să fie numai catolic de rit latin; - în acea vreme potrivit folosirii limbii latine, noțiunea folosită anume, aceea de "Provincia" se refera la teritoriul activității diecezane al episcopiei, teritoriu unde a activat ca episcop testatorul, folosind în mod sinonim provincia, adică dieceza, în conformitate cu dicționarele din acea vreme (Francesco Pariz Papai: Dictionarum Latino -Hungaricum Armo MDCC VIII pag. 423; Alberto Molnar Szenciensi - Joane Cristoforo: Dictionarum guadrilingue Latino Ungarico, Greco Germanico Anno MDCC VIII pag. 459, 1070;) Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia a respectat întocmai în decursul anilor aceste instrucțiuni precise de folosință - făcând deservirea întregii societăți fară vreo discriminare, potrivit ultimei dorințe a episcopului adresat Capitlului Romano-Catolic prin scrisoarea datată Alba Carolinae 28 octobis (1)798". Caracterul de patrimoniu ecleziastic al imobilului testat se desprinde nu numai din modul de folosință al acestui imobil dar și dintr-o hotărâre judecătorească din aceea vreme dată asupra procesului succesoral intentat imediat după decesul intempestiv al episcopului la 17 noiembrie 1798 de către urmașii naturali împotriva Capitlului Romano-Catolic (instituția Episcopiei) în legătură cu dreptul de succesiune asupra averii defunctului episcop. Acest proces a fost finalizat la 3 februarie 1815 cu câștig de cauză a Capitlului Romano-Catolic, așa cum rezultă din "Istoria Bibliotecii Batthyaneum" Etapa 1798-1826 pag. 347, comunicată de D. în "Acta Musei Apulensis " Apulum XXXIV-1990 Alba Iulia. Prin efectul acestei hotărâri proprietatea a fost recunoscută în favoarea Episcopiei Romano-Catolice Alba Iulia și mai bine de 170 de ani a fost acceptată de Statul Român până la data când imobilul a trecut în proprietatea acesteia. Intre anii 1798 și 1947 Episcopia Romano-Catolică a fost singurul proprietar și posesor al Bibliotecii și al Institutului Astronomic, nici Statul Maghiar de care aparținea Transilvania înainte de 1918 și nici Statul Român după această dată nu s-a considerat proprietarul institutului, nu au ridicat pretenții în acest sens. Episcopia Romano-catolică Alba Iulia a contribuit în mod constant la sporirea fondului de carte a bibliotecii. Preluarea Institutului Batthyaneum de către Statul Român s-a făcut de la Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia, procesele privind dreptul de proprietate asupra institutului fiind purtate de către Episcopie. În cadrul proceselor nu s-a invocat și nu s-a dispus niciodată lipsa calității procesuale. (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 2662/1961 a Tribunalului Regional Hunedoara-Deva). Preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv în baza Decretului 218/1960. Decretul 218/1960 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 232/1993 a Curții Supreme de Justiție. Decretul 218/1960 se baza pe o posesiune fondată și conservată printr-o violență morală contrară nu numai dispozițiilor din Constituția actuală, dar și acelor anterioare. Transcrierea dreptului de proprietate pe Statul Român nu se poate considera un act legitim, Statul nu a dobândit în mod legitim bunul imobil și mobil. În acest context, în conformitate cu art. 555 din C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, socotim că se impune principiul "nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa". Anexăm, prezentei un memoriu întocmit în anul 1962 de către avocatul E., care dezbate nelegalitatea transcrierii dreptului de proprietate. Totodată, se arată faptul că a fost recunoscut dreptul de proprietate a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia asupra Institutului Batthyaneum prin Ordonanța de Urgență nr. 13 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, care a fost aprobată ulterior de către Parlamentul României prin Legea nr. 458 din 12 noiembrie 2003, norme juridice în vigoare și în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanța de urgență nr. 83/1999 și nici de alte norme juridice. Legea nr. 66/2004 a transferat numai competența unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluționarea cererilor de restituire în temeiul dispozițiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în nici un fel dispoziția legislativă care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii și a institutului, prevăzut în O.U.G nr. 13/1998. Fapt care s-a reținut și la punctul 63 al Hotărârii CEDO din 25 septembrie 2012 pronunțată în dosarul x/2003. În continuare, recurenta face trimitere la Hotărârea CEDO din 25 septembrie 2012, pronunțată în dosarul x/2003, precizând că chiar dacă această hotărâre nu s-a pronunțat cu privire la existența sau inexistența dreptului de proprietate a reclamantei cu privire la Biblioteca și Observatorul astronomic Batthyaneum, totuși prin această hotărâre s-au reținut unele aspecte care sunt legate de dreptul de proprietate al reclamantei asupra obiectului litigiului. Astfel, la punctul 63 din Hotărârea CEDO s-a reținut: "Ordonanța de urgență din 7 iulie 1998, precum și Legea de ratificare nr. 458/2003 sunt în vigoare și în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanța de urgență nr. 83/1999, nici de celelalte legi și ordonanțe invocate de Guvern ca fiind aplicabile în general în domeniul restituirii bunurilor care au aparținut comunităților minorităților naționale si comunităților religioase. Din acestea rezultă ca, în speță, este vorba de aplicarea unor dispoziții legislative speciale, care - spre deosebire de legile generale privind restituirea - se referă la bunuri identificate și specificate prin însăși dispozițiile legislative menționate. In această privință, Curtea observă că Legea nr. 66/2004 a transferat numai competența unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluționarea cererilor de restituire formulate în temeiul dispozițiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în niciun fel dispoziția legislativă specială care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii și a institutului, prevăzută în Ordonanța de urgență din 7 iulie 1998." La punctul 84 din Hotărârea CEDO s-a reținut: "Curtea observă că, Ordonanța de urgență a Guvernului din 7 iulie 1998, ratificată de Parlament în 2003, în vigoare până în prezent, cuprinde mențiunea explicită a obligației de restituire a Bibliotecii Batthyaneum și a muzeului și Institutului Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice. Curtea observă în această privință că, spre deosebire de alte bunuri specificate pe lista anexă ordonanței menționate, în cazul bibliotecii și muzeului se menționează în mod expres că acestea aparțin Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia." La punctul 85 din Hotărârea CEDO s-a reținut: "În plus, Curtea de Apel la Alba Iulia se referă în hotărârea sa definitivă de la 22 octombrie 2003 la Ordonanța nr. 13, prin care Guvernul a hotărât restituirea către Arhiepiscopia romano-catolică din Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum, a Muzeului și Institutului, că abrogarea acesteia nu poate interveni decât printr-o altă ordonanță a Guvernului sau printr-o lege a Parlamentului și nu printr-o hotărâre judecătorească". De asemenea CEDO reține că, contestația privind legalitatea restituirii a fost respinsă. La punctul 86 din Hotărârea CEDO Curtea reține că O.U.G. nr. 13/1998, în vigoare în prezent, se înscrie în șirul obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun prin tratatele internaționale, respectiv prin acordul încheiat între Sfântul Scaun și Guvernul României în anii 1927 și 1940. În fine, recurenta arată că un alt argument foarte important derivă din prevederile Codului de drept canonic al Bisericii Romano - Catolice din 1917, în vigoare la data naționalizării, arătând recurenta că, potrivit Can 1501, în cazul încetării unei persoane juridice bisericești, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericești supraordonate, respectând, dacă este cazul, voința fondatorilor și donatorilor, drepturile dobândite respectiv regulile particulare care au guvernat funcționarea persoanei juridice încetate. Coroborate prevederile canoanelor 100, 1499 și 1501, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericești, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericești supraordonate, respectând, dacă este cazul voința fondatorilor și donatorilor. în atare situație se subînțelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinației, îi revine persoanei juridice subordonate. Codul de drept canonic al Bisericii Romano - Catolice (în vigoare) recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008 dispune cu privire la bunurile ecleziastice după cum urmează: Can . 1255 Biserica întreagă și Scaunul Apostolic, Bisericile particulare și orice alte persoana juridică, fie publică, fie privată, sunt subiecte capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra și de a înstrăina bunuri maWiale, conform drep\Mui; Can. 1256 Proprietatea bunurilor aparține, sub autoritatea supremă a Pontifului Roman, acelei persoane juridice care a dobândit bunurile în mod legitim. Can. 1257 /. Toate bunurile materiale ce aparțin Bisericii Universale, Scaunului Apostolic și altor persoane juridice publice în Biserică sunt bunuri Ecleziastice și sunt reglementate de canoanele care urmează precum și de Statutele proprii. 2. Bunurile materiale ale unei persoane juridice private sunt reglementate de statutele proprii și de aceste canoane, dacă nu există o dispoziție contrară expresă." Can. 1258 In canoanele care urmează, prin termenul de Biserică se înțelese nu numai Biserica înfreasă ori Scaunul Apostolic, ci si fiecare persoană juridică publică în Biserică, dacă din contextul expresiei sau din natura lucrului nu rezultă altfel. Această abordare a procesului de retrocedare nu înseamnă altceva decât golirea de conținut a unei legi reparatorii adoptate de Statul Român tocmai pentru repararea abuzurilor săvârșite de regimul comunist (O.U.G. nr. 94/1999 aprobat de L.501/2002) Având în vedere dispozițiile dreptului canonic și scopul, finalitatea legii de retrocedare, apare cu evidență că patrimoniul revendicat în prezenta cauză a aparținut unei persoane juridice din cadrul Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia și trebuia să îi fie restituită acesteia în calitate de centru de cult. Față de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

Apărarea formulată în cauză Intimatul-intervenient Ministerul Culturii și Identității Naționale a depus întâmpinare la data de 07.12.2018 prin care a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate. Intimata-intervenientă Biblioteca Națională a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 05 martie 2019, instanța constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 09 noiembrie 2021. Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanța, din oficiu a preschimbat termenul de judecată stabilit inițial prin rezoluția din 05 martie 2019 și a stabilit un nou termen de judecată la data de 25 mai 2021. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință. Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva deciziei nr. 3509 din data de 16.09.2015, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Prin decizia nr. 3509 din data de 16.09.2015 intimata pârâtă Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, cerere prin care recurenta reclamantă a revendicat, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2002, imobilul compus dintr-un corp de clădire si curte înscris inițial în cartea funciară nr. x a localității Alba Iulia, nr. top. x, care a reprezentat Biblioteca și observatorul astronomic "Batthyaneum", imobil situat în municipiul Alba Iulia, județul Alba, imobil transcris în c.f. x Alba Iulia sub nr. top. x și, totodată, bunurile mobile reprezentate de fondul de carte, fondul manuscriselor, fondul incunabulelor, colecția de obiecte liturgice, arhiva Capitlului romano - catolic de Alba Iulia și a Conventului de Cluj, observatorul astronomic cu toată dotarea, colecția de picturi, colecția de vestimentație ecleziastică, colecția de minerale, colecțiile numismatică, mobilierul, preluate odată cu imobilul sus menționat. Respingerea cererii de restituire a fost motivată, în cuprinsul deciziei mai sus menționate, de faptul că solicitanta nu a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului la momentul preluării abuzive a acestuia de către statul român. Împotriva deciziei nr. 3509/16.09.2015 reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat contestație, respinsă de instanța fondului prin sentința civilă nr. 153 din 4 iulie 2018, ca fiind neîntemeiată. În esență, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut faptul că soluția adoptată de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este legală, în contextul în care reclamanta nu a probat existența calității de proprietar cu privire la imobilul pentru care a formulat cererea de retrocedare. Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 153 din 4 iulie 2018, considerând-o nelegală, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) C. proc. civ. Dezvoltând critica sa la adresa legalității hotărârii atacate, prin raportare la primul motiv de casare invocat, recurenta reclamantă susține că hotărârea primei instanțe cuprinde considerente contradictorii referitoare la existența dreptului de proprietate al Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia. Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) teza a doua, neexistând nicio abordare contradictorie în cuprinsul considerentelor sentinței atacate în privința problematicii proprietății bunului în discuție la momentul de referință avut în vedere de O.U.G. nr. 94/2002. În cuprinsul celei de a doua critici a recurentei reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., se regăsesc mai multe argumente prin care recurenta tinde să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate, prima dintre acestea fiind grefată pe faptul că în mod greșit instanța fondului a ignorat, cu prilejul soluționării cauzei, incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 13/1998, act prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu. Constată Înalta Curte că prima instanță a reținut, în mod întemeiat, că sunt lipsite de pertinență apărările reclamantei pe marginea incidenței dispozițiilor O.U.G. nr. 13/1998, subliniind, pe de o parte, faptul că decizia contestată în cauza de față a fost emisă în aplicarea prevederilor unui alt act normativ-O.U.G. nr. 94/2000 și, pe de altă parte, că recurenta reclamantă a uzat și de procedura prevăzută de O.U.G. nr. 13/1998, fiind emisă decizia nr. 624/24.08.2015, decizie ce poate fi atacată în fața instanțelor judecătorești. În acord cu cele reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte menționează faptul că legalitatea actului administrativ reprezentat de decizia 3509/16.09.2015 nu poate fi verificată prin raportare la dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ci numai în temeiul actului normativ sub imperiul căruia a fost emisă, acesta fiind reprezentat de Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Concluziile recurentei reclamante, în sensul că instanța fondului trebuia să constate că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin O.U.G. nr. 13/1998 și să pună în aplicare, să finalizeze prevederile O.U.G. nr. 13/1998, nu au temei, fiind de sesizat faptul că printr-o atare construcție juridică recurenta reclamantă tinde să aducă în dezbatere, de fapt, legalitatea deciziei nr. 624/24.08.2015(emisă în aplicarea O.U.G. nr. 13/1998) și nu soluția dispusă în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000. Altfel spus, o angajare a instanței în verificarea temeiniciei pretențiilor reclamantei de restituire a bunurilor în litigiu prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 13/1998 nu numai că ar lăsa necercetată legalitatea deciziei ce face obiectul prezentei cauze tocmai prin prisma prevederilor legale în temeiul cărora a fost emisă (O.U.G. nr. 94/2000) dar ar presupune, în mod necesar dar și nepermis în același timp, o analiză specifică unei contestații împotriva deciziei nr. 624/24.08.2015, cu care, însă, instanța de contencios administrativ nu a fost învestită în prezenta pricină. În aceeași ordine de idei trebuie subliniat faptul că și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza cu nr. x vizează tot problematica efectelor O.U.G. nr. 13/1998, hotărârea de constatare a încălcării articolului 1 din Protocolulnr. 1 la Convenția EDO fiind fundamentată în contextul nerespectării, de către Guvern, a obligațiilor asumate prin ordonanța anterior menționată. Astfel, relevante pentru această concluzie sunt următoarele considerente decizorii din hotărârea anterior menționată; 88. "Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta beneficiază cel puțin de o speranță legitimă, fondată pe Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/1998 menționată, ca problema proprietății acestor bunuri să fie reglementată rapid, având în vedere importanța lor nu doar pentru reclamantă, ci și dat fiind interesul general în cauză. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil în cazul în speță. 91. În speță, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/1998, aprobată prin Legea nr. 458/2003, încă în vigoare, impune ca statutul "[Bibliotecii] Batthyaneum, [și al Muzeului] și [Institutului] Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice" să fie reglementat de o comisie administrativă responsabilă de examinarea cererilor de restituire. 92. Cu toate că reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută în această dispoziție, până în prezent, cu aproape 14 ani mai târziu, protocolul de predare a bunurilor menționate, la care face referire art. 3 din dispoziția menționată, nu a fost încheiat și nicio altă decizie, de acordare, de respingere sau de amânare, nu a fost adusă la cunoștința reclamantei. În această privință, Curtea notează că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/1998 nu prevede nicio dată-limită, nicio procedură de urmat pentru transferul bunurilor. În plus, ordonanța de urgență nu prevede nicio cale de atac jurisdicțională în ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții legislative. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ținând cont de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die speranța legitimă a reclamantei ca problema statutului patrimoniului identificat la poziția 13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/1998 (Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor, menționată anterior, pct. 68-71) să fie în cele din urmă rezolvată. 93. În această privință, Curtea notează că după cum reiese din documentele prezentate de Guvern, comisia care ar trebui să opereze transmiterea bunurilor în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită. Din această cauză, o acțiune în justiție împotriva comisiei prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 13/1998 nu era posibilă, dat fiind că aceasta nu a fost niciodată constituită. 94. Curtea notează, de asemenea, că de abia în 2004, adică la aproape 6 ani după ordonanța de urgență menționată, în temeiul unei noi legi, competența pentru a opera transferul bunurilor a fost transmisă unei alte comisii administrative deja constituite. Nu reiese din elementele din dosar că această nouă comisie ar fi comunicat vreodată reclamantei rezultatul, chiar și preliminar, al dezbaterilor sale pe tema cererii pe care i-a prezentat-o. În plus, din scrisoarea din 26 iulie 2011 adresată de această comisie specială agentului guvernamental de pe lângă Curte nu reiese că ar fi fost stabilită o dată pentru reluarea examinării acestei cereri. 97. Având în vedere cele precedente, Curtea nu găsește nicio justificare legitimă pentru lipsa de acțiune prelungită a statului care împiedică aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/1998, confirmată de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afectează pe reclamantă de 14 ani, în ceea ce privește interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului în cauză, este cu atât mai dificil de înțeles dacă luăm în considerare importanța culturală și istorică a patrimoniului care ar fi trebuit să determine o acțiune rapidă pentru a asigura păstrarea acestuia și utilizarea corespunzătoare în interesul general. 98. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție". Prin urmare, nu rezultă, din cuprinsul hotărârii anterior enunțate faptul că instanța europeană ar fi constatat existența dreptului de proprietate al recurentei reclamante la momentul desființării Institutului Observatorului Astrologic Romano-Catolic Alba Iulia ci faptul că hotărârea de condamnare a statului a fost fundamentată pe refuzul statutului de a-și executa obligațiile asumate prin O.U.G. nr. 13/1998. Revenind la temeiul concret al respingerii cererii de retrocedare în cauza de față, Înalta Curte reamintește faptul că solicitarea de restituire, adresată de reclamantă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, a fost respinsă în procedura administrativă, motivat de faptul că solicitanta nu a făcut dovada faptului că a avut calitatea de proprietar al bunurilor pretinse, la data preluării acestora de către stat. Hotărârea primei instanțe, de confirmare a legalității deciziei de respingere, este pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind de subliniat faptul că aceasta condiție, a identității dintre solicitant și proprietarul deposedat abuziv de bun în perioada de referință avută în vedere de actul normativ citat, rezidă din chiar cuprinsul dispozițiilor art. 1 al ordonanței citate, unde se precizează că imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari. Caracterul clar și complet al normei juridice anterior citate lipsește de fundament susținerile recurentei reclamante, prin care aceasta critică argumentația judecătorului fondului sub aspectul distincției sesizate între proprietarul bunului preluat și cultul de care aparține, în contextul în care art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede, dincolo de orice echivoc, că bunurile ce fac obiectul reglementării în discuție se retrocedează foștilor proprietari. În atare context trebuie luat în considerare faptul că imobilul revendicat de recurenta reclamantă s-a aflat sub regimul prevăzut de sistemul de publicitate imobiliară, reglementat în a doua jumătate a secolului XIX de legislația austriacă și ungară până la apariția decretului lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, acest din urmă act fiind în vigoare la data intervenirii preluării imobilului de către stat. Astfel cum a reținut cu temei judecătorul fondului, în sistemul de publicitate imobiliară unificat prin Decretul-lege nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară a avut efect constitutiv cu privire la drepturile reale, acestea neputând fi dobândite, modificate sau stinse decât prin înscrierea cuvenită în cartea funciară(art. x și 18 din Decretul-lege nr. 115/1938) și, particularizat cauzei de față, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu presupune cercetarea cărții funciare nr. 559. Or, instanța fondului constată, din analiza conținutului cărții funciare nr. x, că imobilul a fost înscris în proprietatea Observatorului Astrologic romano-catolic Alba Iulia, în cotă de 1/1 părți, de la localizare, adică de la 1878, momentul înființării sistemului de publicitate imobiliară, astfel că este în acord cu prevederile legale ce au guvernat regimul juridic specific probațiunii drepturilor reale în sistem de care funciară aprecierea, atât a intimatei Comisia specială pentru aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 cât și a instanței fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilului revendicat, la data preluării acestuia de stat. O atare constatare justifică soluția de respingere a cererii de restituire, subliniază Înalta Curte și lipsește de temeinicie argumentația recurentei reclamante, potrivit căreia Episcopia Romano-Catolică ar fi fost singurul proprietar al imobilului în litigiu în toată perioada 1798-1947, pentru că o atare afirmația presupunea, în mod obligatoriu, concordanța sa cu mențiunile cărții funciare privitoare la acest imobil. Referirile recurentei reclamante la dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 și în acord cu care este permisă o paletă largă de mijloace de probă pentru justificarea calității de proprietar, nu sunt pertinente în cauza dedusă judecății, întrucât ar intra în coliziune cu prevederile imperative ale art. 17, 18 și 32 din Decretul lege nr. 115-1938, în câmpul de aplicare al căruia înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv în privința drepturilor reale. În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G nr. 94/2000 trebuie examinate în ansamblul reglementării prevăzute de articolul anterior citat rezultând, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 alin. (2)-(5), faptul că probațiunea dreptului de proprietate cu privire la imobilele ce fac obiectul ordonanței de urgență se poate stabili, apelând la începuturi de dovadă scrisă, declarații testimoniale, expertize și alte asemenea numai atunci când nu există înscrisuri care să ateste dreptul de proprietate (sau există probe contrare care atestă o altă situație juridică decât cea pretinsă de solicitantul restituirii). De aceea, în contextul în care calitatea de fost proprietar cu privire la imobilul revendicat în cauza de față se stabilește prin raportare la mențiunile din cartea funciară, conform dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, mențiuni ce nu pot fi înlăturate decât pe calea acțiunii în rectificarea cărții funciare, este evident că nu este admisibilă probațiunea în contra situației juridice atestate de înscrierea în cartea funciară prin mijlocirea unor alte dovezi, inclusiv prezumții. Aceleași considerente sunt avute în vedere de instanța de recurs și pentru a înlătura argumentele recurentei-reclamante, prin intermediul cărora arată că, în temeiul prevederilor Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice din 1917, ar trebui recunoscut dreptul de proprietate al bunurilor ce au aparținut persoanei juridice bisericești încetate (Observatorul astrologic) persoanei juridice supraordonate Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia. Cât privește nelegalitatea deciziei 3509/16.09.2015 precum și a sentinței recurate din perspectiva faptului respingerii cererii de restituire a bunurilor mobile fără nicio motivare, Înalta Curte constată că omisiunea de motivare este justificată, în contextul în care o cerere de restituire a unor bunuri mobile nu poate fi admisă decât condiționat, în funcție de rezolvarea dată cererii de revendicare imobiliară. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, odată cu imobilele retrocedate în natură se restituie și bunurile mobile, dacă acestea au fost preluate împreună cu imobilul respectiv și dacă acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare. Prin urmare, respingerea cererii de restituire a imobilului revendicat de recurenta reclamantă atrage de drept soluția de respingere și a cererii de restituire a bunurilor mobile preluate odată cu imobilul în discuție, nefiind posibilă o analiză distinctă, pe marginea temeiniciei cererii de restituire mobiliară. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei reclamante la adresa legalității sentinței civile nr. 153/2018 din 4 iulie 2018, astfel că recursul urmează a fi respins în consecință.