ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2216/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 558 din 26 martie 2015 emisă de pârâtă.

Prin sentința nr. 126 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe precum și împotriva încheierilor premergătoare pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că, deși s-a reținut de către prima instanța că A. nu a ar fi făcut dovada ca imobilul revendicat a aparținut Comunității Evreilor din Botoșani, instanța de fond nu a procedat la analiza susținerilor reclamantei din acest dosar, întemeindu-și soluția exclusiv pe o pretinsă putere de lucru judecat ca urmare a pronunțării sentinței nr. 34/9.02.2015 a Curții de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia nr. 948/07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deși între cele două litigii există o evidentă legătură, în sensul că privesc același imobil, litigiul soluționat prin sentința nr. 34/9.02.2015 a Curții de Apel Suceava a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 3025/13.08.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România în urma parcurgerii unei proceduri administrative distincte, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Prezentul litigiu are ca obiect anularea unui act administrativ distinct, respectiv Decizia nr. 558/26.03.2015 emisă de aceeași pârâtă în urma soluționării cererii de retrocedare formulate în temeiul unui act normativ distinct, respectiv O.U.G. nr. 83/1999.

Prin urmare, cele două proceduri sunt reglementate de acte normative distincte care pornesc de la premise diferite, astfel încât instanța de fond avea obligația de a proceda la analiza și aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 83/1999, iar motivarea soluției să privească aceste dispoziții legale raportate la probatoriul administrat în cauză.

Recurenta a mai invocat și prevederile art. 4 și art. 43 alin. (7) din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, susținând că A. este nu doar succesoarea de drept a Comunității Evreilor din Botoșani, ci și a Societății de binefacere "B." despre care se susține ca ar fi avut în proprietate imobilul la momentul preluării abuzive, precum și faptul că A. are dreptul de a formula cereri sau de a iniția orice demersuri pentru restituirea imobilului în litigiu, în baza calității acesteia de continuator al B., calitate recunoscută în mod expres printr-un act cu putere normativă, Statutul Federației Comunităților Evreiești din România-Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Recurenta a susținut că, deși au fost invocate prevederi legale noi și, totodată, au fost administrate probe noi față de cele invocate în cadrul dosarului nr. x/2014 - aspecte ce nu au făcut obiectul analizei în litigiul anterior – instanța de fond a ignorat aceste argumente.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile procedurale care reglementează puterea de lucru judecat.

Reiterând argumentele expuse anterior, recurenta a considerat că potrivit dispozițiilor art. 3 lit. b) și art. 5.1 lit. b) coroborate cu prevederile art. 43 alin. (7) din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, Federația Comunităților Evreiești din România a transmis în patrimoniul subscrisei A. drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreiești ce au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, inclusiv dreptul de a revendica și dobândi în proprietate imobilul ce face obiectul prezentului litigiu din Botoșani, str. x.

În mod nelegal prima instanță a aplicat în prezenta speță, în baza puterii de lucru judecat, considerentele care au fundamentat sentința nr. 34/09.02.2015 a Curții de Apel Suceava, definitivă prin Decizia nr. 948/07.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauzele juridice ale celor două litigii fiind fundamental diferite.

Recurenta a arătat că în prezenta speță probatoriul administrat a fost diferit față de cel din dosarul nr. x/2014, fiind prezentate pentru prima dată instanței de judecată o serie de înscrisuri doveditoare de natură a demonstra împrejurarea că, la data preluării abuzive, proprietar era Comunitatea Evreilor din Botoșani și nu B., respectiv Hotărârea Ministerului Muncii și Prevederilor Sociale - Direcția Socială, înregistrată cu numărul x/13.01.1950, înscris care confirmă faptul că, la nivelul anului 1950, imobilul aparținea Comunității Evreilor din Botoșani.

De asemenea, recurenta a menționat că a depus la dosarul cauzei Extrasul din Tabloul unităților locative din orașul Botoșani comunitate la C.N.R. in 1943/44 de la nr. 3306 - 3858 inel., din care rezultă că, la nivelul anului 1943, Comunitatea Israelită figura ca fiind fostul proprietar al imobilului situat în Strada x nr. 7.

Astfel cum rezultă din Adresa nr. x/02.07.2000, str. x a avut în trecut denumirea str. x, iar imobilul în discuție a avut nr. postal 7 și ulterior 5.

Prin urmare, din coroborarea informațiilor cuprinse în înscrisurile mai-sus menționate rezultă că imobilul din Botoșani, str. x (fostă str. x, fostă str. x) a aparținut Comunității Evreilor din Botoșani, fiind preluat ulterior în mod abuziv de către Statul Roman de la această entitate și nu de la B..

Recurenta a mai susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea si funcționarea Comisiei Speciale de Retrocedare.

Reclamanta a invocat incidența acestor prevederi legale având în vedere că pârâta nu a invitat un reprezentant al fundației pentru a susține interesele sale în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat, iar sancțiunea pentru încălcarea acestui drept nu poate fi decât nulitatea absolută a actului administrativ astfel emis, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare.

Recurenta a arătat că soluția de respingere a acestui motiv de nelegalitate este greșită, în condițiile în care asigurarea dreptului de a susține cererea de retrocedare este o condiție extrinsecă a actului emis de Comisia Specială de Retrocedare.

Raportat la prevederile art. 176 din C. proc. civ., nerespectarea unor cerințe legale extrinseci actului de procedură este sancționată cu nulitatea, necondiționată de dovedirea unei vătămări.

Totodată, încălcarea dreptului recurentei reclamante de a susține cererea de retrocedare reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, aspect ce determină nulitatea absolută a actului astfel emis, vătămarea suferită fiind mai presus de orice discuție.

Recurenta a mai suținut că, deși a invocat și argumentat motivul de nelegalitate privind lipsa motivării Deciziei nr. 558/26.03.2015, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în mod greșit prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiată această critică.

Această obligație imperativă de motivare a actului administrativ emis de Comisia Specială de Retrocedare este reluată și în cuprinsul art. 7 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea acestei comisii, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, care stabilește în mod expres: "Comisia dispune, prin decizie motivată, cu privire la cererea cultului religios, respectiv a comunității minorității naționale solicitante."

Raportat la aceste prevederi legale, recurenta a apreciat că actul administrativ contestat nu cuprinde motivele care au condus la soluția de respingere a cererii de retrocedare, încălcând astfel prevederile legale exprese amintite anterior.

În opinia recurentei, argumentația în sensul că cererea de retrocedare a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada recunoașterii continuității entității juridice de drept privat de la care s-a preluat imobilul nu poate reprezenta o motivare în sensul dispozițiilor legale anterior citate, în condițiile în care dispozițiile cuprinse în Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în toate cazurile în care retrocedarea este cerută de către o altă entitate decât cea de la care s-a făcut preluarea.

În final, recurenta a apreciat că sențința instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a considerat că prin emiterea deciziei de respingere a cererii de retrocedare, a fost negat dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat, fiind, în consecință, lipsită de dreptul de folosință asupra acestuia.

Astfel, sumele au fost solicitate pentru repararea pagubei suferite, în condițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și reprezintă sumele pe care recurenta reclamantă ar fi fost îndreptățită să le primească cu titlu de cedare a folosinței imobilului, începând cu data emiterii deciziei de respingere a cererii de retrocedare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prealabil, instanța de recurs reține că recurenta reclamantă a declarat recurs în mod formal împotriva tuturor încheierilor premergătoare, nefiind formulate critici concrete în acest sens.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Criticile recurentei privind reținerea de către instanța de fond a autorității de lucru judecat a sentinței nr. 34/09.02.20215 a Curții de Apel Constanța au fost reiterate și în susținerea motivului de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și vor fi avute în vedere la analiza acestui motiv de recurs.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 558 din 26 martie 2015, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a respins cererea de retrocedare a imobilului Sală de festivități "B.", situat în Botoșani, str. x, jud. Botoșani, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reținând că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție la data preluării de către Statul Român a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a pronunțării sentinței nr. 34 din 9.02.2015 a Curții de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia nr. 948 din 7.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că imobilul solicitat nu a aparținut cultului religios la momentul preluării abuzive. Prin hotârârile anterior precizate s-a reținut că "Statutul Comunității evreiești din Botoșani a fost adoptat la data de 4.01.1920, iar actul de vânzare–cumpărare prin care cele 197 persoane fizice, componente ale B. au cumpărat imobilul situat în Botoșani, str. x, a fost autentificat sub nr. x/21.08.1920, ulterior constituirii comunității evreiești din Botoșani, iar prin actul de proprietate menționat nu se face vorbire de cultul mozaic, ci de persoanele fizice cumpărătoare".

În acord cu judecătorul fondului și contrar susținerilor recurentei în sensul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat deoarece nu există tripla identitate cerută de lege, instanța de recurs constată incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Așa cum a subliniat și Înalta Curte de Casație și Justiție în jurisprudența sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prin urmare, la data trecerii în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentința civilă nr. 389/08.03.1957 a Tribunalului Botoșani, imobilul situat în Botoșani, str. x nu aparținea cultului religios mozaic, ci, așa cum rezultă din actul de vânzare autentificat de Tribunalul Botoșani sub nr. x/21.08.1920, imobilul fusese cumpărat de 197 persoane fizice care compuneau societatea "B.".

Raportat cele statuate prin sentința nr. 34 din 9.02.2015 a Curții de Apel Suceava cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție, înscrisurile depuse de recurenta reclamantă nu au relevanță, având în vedere că, în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Nefiind dovedită calitatea minorității evreiești din Românie de fost proprietar al imobilului a cărei retrocedare se solicită, în mod corect prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 potrivit cărora imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se retrocedează foștilor proprietari, respingând acțiunea ca neîntemeiată.

Nefondate sunt și criticile privind încălcarea și greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei speciale de retrocedare aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, în sensul că autoritatea administrativă a omis să invite un reprezentant al recurentei reclamante pentru a susține interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

Așa cum a reținut și instanța de fond, existența unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate, având în vedere că a putut fi acoperit în etapele ulterioare ale procedurii și nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăși substanța sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului.

În condițiile în care această obligație nu este prevăzută în mod expres de O.U.G. nr. 83/1999 sub sancțiunea nulității, se poate reține incidența sancțiunii nulității virtuale numai în măsura în care reclamanta face dovada existenței unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Instanța de recurs observă că reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în dovedirea pretențiilor sale, astfel încât o astfel de vătămare nu există. Totodată, reclamanta nu a indicat o vătămare concretă, având posibilitatea de a-și formula toate apărările pe care le-a considerat necesare și în fața instanței de judecată.

Nu pot fi primite nici susținerile privind nemotivarea actului administrativ contestat, având în vedere conținutul Deciziei nr. 558/26.03.2015, din care rezultă situația de fapt și temeiul juridic în raport cu care s-a dispus respingerea cererii de retrocedare depusă la A. cu privire la imobilul situat în municipiul Botoșani, str. x, fostă str. x.

Instanța de recurs constată că decizia contestată este motivată, instituția pârâtă precizând că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999 în raport cu actele depuse, întrucât nu a fost făcută dovada calității de persoană îndreptățită care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoașterii continuității entității juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat.

În sfârșit, instanța de control judiciar reține că recurenta reclamantă nu este persoană vătămată în sensul dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 raportat la soluția de respingere a acțiunii vizând anularea Deciziei nr. 558/26.03.2015 și, prin urmare, nu are dreptul la despăgubiri în baza dispozițiile legale anterior precizate.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 126 din 19 noiembrie 2018 și a încheierilor premergătoare pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.