ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2214/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, solicitând ca instanța să dispună anularea avizului ce i-a fost comunicat la data de 24.04.2018, cu consecința obligării pârâtei să emită un aviz care să constate faptul că dispozițiile art. 16 alin. (64) din Titlul VII al Legii 247/2005 (forma în vigoare până la adoptarea Legii 165/2013) nu constituie un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile și libertățile fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea.

Prin sentința civilă nr. 4730 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

În susținerea recursului, reclamanta a criticat reținerea primei instanțe potrivit căreia avizul este doar unul facultativ, un punct de vedere al autorității.

Recurenta a arătat că răspunsul primit de la pârâtă reprezintă punctul de vedere al unicei autorități de supraveghere naționale în domeniu, stabilite ca atare de legislația europenă, legislație care instituie principiul încrederii legitime, principiu ce statuează că dacă o interpretare este dată de organul competent, cetățeanul este în drept să o utilizeze fără ca ulterior să i se poată reproșa faptul că interpretarea nu a fost corectă.

Recurenta a contestat și concluzia primei instanțe în sensul că avizul nu ar fi de natură să producă efecte juridice prin el însuși, susținând că efectul unui aviz ilegal este nerespectarea/încălcarea/restrângerea dreptului nepatrimonial de a solicita și primi avizul, în condițiile stabilite de lege.

În continuare, recurenta reclamantă a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond faptul că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este art. 18 alin. (1) din Legea 677/2001. Nici în cererea de chemare în judecată, nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta nu face referire la acest text legal.

Singura care a adus în discuție acest aspect a fost intimata-pârâtă, așa cum rezultă chiar de la pagina 5 a hotărârii în care instanța reține că intimata a informat reclamanta că poate formula plângere în temeiul acelui text.

Temeiul acțiunii introductive este bazat exclusiv pe dispozițiile Legii 554/2004 și este indicat în al doilea paragraf al cererii de chemare în judecată.

Recurenta a mai precizat că a criticat conținutul avizului ca fiind ilegal și a arătat că un aviz ilegal îi încalcă dreptul prevăzut de lege, neexistând contradicție între ilegalitatea conținutului (soluției juridice) avizului și încălcarea dreptului său.

În final, recurenta reclamantă a criticat reținerea primei instanțe potrivit căreia avizele ar putea fi contestate cel mult împreună cu actul administrativ vătămător emis în baza acestora.

În opinia recurentei, textul de lege nu condiționează emiterea avizului de existența vreunui alt act sau al vreunei vătămări, situație în care instanța de fond restrânge sfera controlului judiciar, acolo unde legiuitorul nu face nicio distincție.

Față de argumentele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională de Supraveghere și Prelucrare a Datelor cu Caracter Personal a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței deduse judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. s-a adresat Autorității de supraveghere cu adresa înregistrată sub nr. x/26.03.2018 prin care a solicitat, în temeiul art. 21 alin. (3) lit. i) din Legea nr. 677/2001, emiterea unui aviz cu privire la dispozițiile art. 16 alin. (6

4

) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 209/2005 și să i se comunice dacă "este textul de lege invocat un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile și libertățile fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, cuprinzând date cu caracter personal, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea".

Prin adresa înregistrată sub nr. x/23.04.2018 Autoritatea de supraveghere i-a răspuns recurentei-reclamante că Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, modificată și completată, stabilește condițiile în care datele cu caracter personal pot fi prelucrate (inclusiv dezvăluite). Potrivit dispozițiilor acestei legi, regula generală ce guvernează prelucrarea datelor personale este consimțământul persoanei în cauză, dat în mod expres și neechivoc, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, excepție făcând prelucrarea datelor potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiași articol.

Referitor la dispozițiile art. 16 (inclusiv alin. (6)

4

al acestui articol) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005, i s-a precizat că acestea sunt în prezent abrogate prin art. 50 lit. c) din Capitolul VI din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

De asemenea, în adresa de răspuns, autoritatea pârâtă a comunicat reclamantei faptul că datele cu caracter personal pot fi prelucrate (inclusiv dezvăluite) de către un operator, fără consimțământul persoanei vizate, atunci când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului, reclamanta fiind informată și asupra drepturilor de care beneficiază potrivit Legii nr. 677/2001, a modului de exercitare precum și despre procedura prevăzută de art. 25 alin. (2) și (3) din aceeași lege.

Prin adresa nr. x ANSPDCP a răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a contestat în instanță răspunsurile primite de la Autoritatea Națională de Supraveghere și Prelucrare a Datelor cu Caracter Personal, solicitând instanței să oblige autoritate pârâtă la emiterea unui aviz care să constate faptul că dispozițiile art. 16 alin. (6)

4

din Titlul VII al Legii 247/2005 (forma în vigoare până la adoptarea Legii 165/2013) nu constituie un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile și libertățile fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă, soluție însușită și de intanța de recurs.

În acord cu judecătorul fondului, condiția esențială de atacare a unui act în fața instanței de contencios administrativ este aceea ca actul atacat să aibă caracter de act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care stipulează că prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Analizând conținutul adresei autorității pârâte, Înalta Curte constată că aceasta nu întrunește toate caracterele juridice ale actului administrativ, așa cum sunt trasate în definiția legală cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, lipsindu-i dimensiunea de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, cu alte cuvinte, de a produce, prin el însuși, efecte juridice.

Astfel, deși adresa reprezintă un act unilateral, emis de o autoritate publică, conținutul său nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, limitându-se la a comunica reclamantei un punct de vedere asupra unor chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal. Cu alte cuvinte, actul contestat în cauză are caracterul unei informări a reclamantei asupra unor drepturi care sunt stabilite prin lege, fără a dispune măsuri în regim de putere publică.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susținerea recurentei-reclamante cu privire la efectele juridice produse de adresa a cărei anulare se solicită, în sensul că efectul unui aviz ilegal este nerespectarea/încălcarea/restrângerea dreptului nepatrimonial de a solicita și primi avizul. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, din cuprinsul Legii nr. 677/2001 rezultă că actul normativ nu garantează reclamantei dreptul de a obține un aviz în forma dorită de aceasta, ci doar dreptul de a solicita și de a i se comunica avizul asupra unor chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4730 din 19 noiembrie 2018 a Curții de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.