ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2199/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018 (prin declinare de la Tribunalul București – sentința civilă nr. 5046/07.08.2018), reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională Control Venituri Persoane Fizice, a solicitat anularea adreselor nr. x VEF 5414 din 27.11.2017 și nr. A VEF 6576 din 15 ianuarie 2018 emise de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF, susținând că dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale pentru anul 2011 s-a prescris la data începerii verificării (28.11.2017).

Prin sentința civilă nr. 5077 din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională Control Venituri Persoane Fizice, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pentru care s-a admis excepția inadmisibilității, iar argumentele care totuși se regăsesc în cuprinsul hotărârii judecătorești sunt fie contradictorii, fie străine cauzei de față.

Astfel, prima instanța a confundat obiectul cererii de chemare în judecată. Reclamantul nu a solicitat anularea avizului x din 30.10.2017, ci a adresei x din data de 27.11.2017, între cele două acte existând doar similitudine de număr, iar nu și de dată a emiterii sau de conținut.

Instanța de fond a motivat sentința pronunțată în cauză prin raportare la caracteristicile avizului de verificare cu nr. x din 30.10.2017 emis de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice, iar nu prin raportare la caracteristicile actelor solicitate în concret a fi anulate ca urmare a soluționării cererii.

Deși a reținut că reclamantul a solicitat anularea adresei x din 27.11.2017 emisă de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF, în tot cuprinsul motivării judecătorul fondului a argumentat de ce nu putea fi anulat avizul de verificare nr. x din 30.10.2017 din perspectiva faptului că acest act se califică drept un act cu caracter preparatoriu, iar nu ca un veritabil act administrativ.

Prin urmare, recurentul a apreciat că hotărârea primei instanțe conține numai motive contradictorii.

În continuare, recurentul reclamant a susținut că sentința atacată conține numai motive străine de natura cauzei, instanța de fond făcând referire în mod eronat la procedura inspecției fiscale și la textele legale incidente în această materie.

În opinia recurentului, instanța s-a pronunțat asupra unei cererii ipotetice cu care s-a apreciat a fi învestită, făcând referire la chestiuni de fapt ce nu sunt întâlnite în cauza de față, iar nu în concret asupra cererii cu care reclamantul s-a adresat instanței de judecată spre competentă soluționare.

Textele de lege indicate de prima instanță se referă la procedura inspecției fiscale, respectiv la avizul de inspecție fiscală, când în realitate, în prezenta cauză, față de reclamant a fost demarată procedura verificării situației fiscale personale, iar nu o inspecție fiscală, iar avizul în discuție este un aviz de verificare, și nu un aviz de inspecție fiscală.

Recurentul a mai susținut că sentința recurată nu conține motivele pe care se sprijină, întrucât instanța de fond nu lămurește și de altfel, nici nu analizează, dacă actele a căror anulare s-a solicitat reprezintă sau nu acte administrative în general, ori acte administrativ-fiscale în special, ori dacă în cuprinsul acestor înscrisuri este materializat refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, putând fi astfel considerate că reprezintă acte administrative asimilate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a art. 1 alin. (1) și art. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, precum și a art. 1 pct. 1 din Codul de procedura fiscală.

În acest context, recurentul a invocat jurisprudenta instanțelor de judecată, prezentând scurte considerații teoretice privind obiectul acțiunii judiciare în contenciosul administrativ și fiscal privind actul administrativ și actul administrativ asimilat.

Recurentul a considerat că îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în cauza de față este evidentă, hotărârea instanței de fond fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a normelor de drept material.

Astfel, prin Avizul de verificare nr. x din 30.10.2017 emis de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF, reclamantul a fost înștiințat cu privire la faptul că, începând cu data de 28.11.2017 va face obiectul unei verificări a situației fiscale personale cu privire la impozitul pe venit pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2011.

Prin cererea înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală — Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice sub nr. x din 20.11.2017, recurentul reclamant a solicitat acestei autorități să reconsidere decizia sa cu privire la includerea în obiectul verificării a situației fiscale personale a acestuia, astfel cum acest obiect a fost comunicat prin avizul de verificare nr. x/2017, a perioadei fiscale 01.01.2011 - 31.12.2011, în considerarea faptului că, pentru această perioadă fiscală, organul fiscal nu mai este în drept a efectua verificarea întrucât a intervenit prescripția dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale.

Prin adresa din 27.11.2017, Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF, în calitate de organ emitent al Avizului de verificare nr. x/2017, a respins cererea reclamantului, apreciind că prescripția dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale pentru anul fiscal 2011 a început să curgă la 1 ianuarie 2013 și se împlinește la data de 1 ianuarie 2018. Recurentul reclamant a precizat că organul fiscal nu a expus și raționamentul său prin care să justifice modul în care situația de fapt se încadrează în prevederile legale citate în adresa sa.

Recurentul reclamant a formulat plângere prealabilă împotriva adresei nr. x din 27.11.2017, înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală sub nr. x din 14.12.2017, prin care a solicitat ca organul fiscal să constate că dreptul său de a stabili/verifica creanțe fiscale pentru anul fiscal 2011 s-a prescris și, pe cale de consecință, să revoce/anuleze adresa din 27.11.2017.

Prin adresa nr. x din 15 ianuarie 2018, Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF a comunicat răspunsul său din care rezultă că plângerea prealabilă a fost respinsă.

Față de aspectele expuse, reclamantul a considerat că cererile anterior precizate și refuzate de organul fiscal vizează respectarea unor interese legitime, respectiv drepturi prevăzute de legi, sau de alte acte normative, în sensul prevăzut de art. 2 lit. o) și p) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Invocând prevederile art. 4 și art. 140 din Codul de procedură fiscală, recurentul reclamant a arătat că are dreptul și interesul legitim de a fi supus unui control fiscal care să fie efectuat doar în privința perioadele pentru care organul fiscal mai este în drept a stabili consecințe fiscale, iar nu în mod abuziv în privința unor perioade pentru care este deja împlinit termenul de prescripție.

În finale, recurentul a apreciat că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că adresele a căror anulare s-a solicitat nu reprezintă acte administrative tipice, aceste adrese pot fi considerate acte administrative fiscale asimilate, fiind în prezenta unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privitoare la un drept ori interes legitim al acestuia.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Geenerală Regională Control Venituri Persoane Fizice a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea îl nemulțumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Contrar susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, în analiza admisibilității acțiunii fiind necesar a se raporta și la avizul de verificare nr. x din 30.10.2017, cele două adrese contestate fiind doar un răspuns la nemulțumirile recurentului reclamant cu privire la conținutul avizului.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin Avizul de verificare nr. x din 30.10.2017 emis de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF reclamantul a fost înștiințat cu privire la faptul că, începând cu data de 28.11.2017, va face obiectul unei verificări a situației fiscale personale cu privire la impozitul pe venit pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2011.

Prin cererea înregistrată la Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice sub nr. x din 20.11.2017, reclamantul a contestat decizia autorității pârâte de a efectua verificarea situației fiscale în perioada 01.01.2011 - 31.12.2011, susținând că intervenit prescripția dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale.

Prin adresa din 27.11.2017, Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF a respins cererea reclamantului, apreciind că nu a intervenit prescripția în cazul reclamantului.

Prin adresa nr. x din 15 ianuarie 2018, Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF a respins plângerea prealabilă formulată de reclamant împotriva adresei nr. x din 27.11.2017.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere vizând anularea adreselor nr. x din 27.11.2017 și nr. 5414 din 27.11.2017 emise de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, reținând că actele contestate reprezintă acte premergătoare stabilirii în concret a unor sarcini fiscale, iar legalitatea operațiunilor administrative poate fi suspusă controlului instanței specializate numai odată cu actul administrativ care constituie titlu de creanță.

Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că prin adresele nr. x din 27.11.2017 și nr. 5414 din 27.11.2017 emise de Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice din cadrul ANAF nu a fost soluționate contestații împotriva unor acte administrativ fiscale, ci prin respectivele acte s-a adus la cunoștința recurentului reclamant A. că perioada în care urmează a fi efectuată verificarea fiscală este cea menționată în Avizul de verificare nr. x din 30.10.2017. Prin urmare, înscrisurile anterior menționate, respectiv adresele în discuție și avizul de verificare, nu reprezintă acte de impunere a impozitului, ci reprezintă o corespondență administrativă, obligatorie potrivit Codului de procedură fiscală, nefiind create noi raporturi fiscale.

În ceea ce privește susținerile recurentei reclamante referitoare la calificarea adreselor ca fiind acte administrativ fiscale, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 din Legea nr. 207/2015, actul administrativ fiscal este "actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuțiilor de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat."

Din interpretarea dispozițiilor anterior menționate, se observă, contrar celor susținute de recurentul reclamant, că adresele a căror anulare s-a solicitat nu întrunesc caracteristicile unui act administrativ fiscal în accepțiunea legii, întrucât nu stabilesc, nu modifică și nici nu sting drepturi și obligații fiscale.

Prin urmare, adresele nr. x din 27.11.2017 și nr. 5414 din 27.11.2017 nu reprezintă un titlu de creanță, prin care sunt stabilite pentru prima dată obligații bugetare, ci au doar caracter de informare a contribuabilului, reprezentând în fapt o formă de corespondență fiscală, prin care se confirmă recurentului reclamant că perioada în care urmează a fi efectuată verificarea fiscală este 01.01.2011 - 31.12.2011, așa cum de altfel acesta a fost informat inițial prin Avizul de verificare nr. x din 30.10.2017.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului potrivit cărora adresele contestate pot fi considerate acte administrative asimilitate, fiind în prezența unui refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept ori un interes legitim al reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat reprezintă "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

În speță, autoritatea pârâtă a răspuns recurentului reclamant la contestațiile formulate, precizând prin adresele nr. x din 27.11.2017 și nr. 5414 din 27.11.2017 că nu a intervenit prescripția pentru perioada în care urmează a fi efectuată verificarea fiscală.

Contrar susținerilor recurentului reclamant, instanța de recurs reține că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri adresate unei autorități administrativ fiscale nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care această rezolvare a avut un temei legal.

Legalitatea adreselor contestate poate fi suspusă controlului instanței specializate, așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, numai odată cu eventualul titlu de creanță emis în urma verificării situație fiscale personale a reclamantului, potrivit legislației fiscale incidente.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, în condițiile în care nici adresele nr. x din 27.11.2017 și nr. 5414 din 27.11.2017 și nici Avizul de verificare nr. x din 30.10.2017 nu au fost emise ca acte administrativ-fiscale, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 5077 din 5 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 aprilie 2021.