ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2169/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06 noiembrie 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. x din 11 octombrie 2017 și a Raportului de verificare fiscală nr. x din 11 octombrie 2017, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Sentința civilă nr. 1212 din 15 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva Sentinței civile nr. 1212 din 15 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

În susținerea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că la pronunțarea sentinței atacate instanța de fond a făcut abstracție de existența unei puternice prezumții de nelegalitate în privința actelor administrativ fiscale care au fost încheiate cu aplicarea retroactivă a dispozițiilor legale, cu încălcarea procedurii de control prevăzută de lege aferentă unor perioade pentru care nu a fost emis aviz de verificare și nu s-a solicitat declarație de patrimoniu, cu încălcarea termenelor prevăzute de lege și a termenului de prescripție, precum și cu nesocotirea probelor cu înscrisuri prezentate organelor fiscale, astfel încât acestea sunt vizate, în principal, de nulitate absolută, iar în subsidiar, de nelegalitate.

În condițiile arătate, concluzia primei instanțe în sensul că nu au fost invocate temeiuri de fapt și de drept care să indice o îndoială asupra prezumției de legalitate a actelor administrativ fiscale ce se solicită a fi suspendate, este eronată și nelegală.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că nu este îndeplinită nici condiția privind prevenirea unei pagube iminente, deoarece măsura suspendării nu trebuie să fie în legătură și să decurgă din executarea efectivă și în concret a actului administrativ litigios.

Recurentul a învederat că în motivarea acestei condiții, a susținut și probat faptul că punerea în executare a actelor administrativ fiscale i-ar produce o pagubă iminentă și insurmontabilă în condițiile în care, ulterior, pe calea acțiunii principale, actele vor fi anulate.

În acest sens, arată că a probat faptul că resursele sale financiare fac imposibilă achitarea obligațiilor stabilite în sarcina sa, astfel încât să poată evita o procedură de executare silită. De asemenea, este angajat în calitate de garant fidejusor într-un contract de credit de investiții accesat de societatea în cadrul căreia este asociat și administrator, iar declanșarea unei proceduri de executare silită, conform contractului de credit, este considerată cauză de încălcare culpabilă a contractului de credit, în temeiul căreia creditul poate fi rescadențat de îndată, situație în care societatea s-ar afla în imposibilitatea de a mai desfășura activitate economică, cu consecința declanșării procedurii de faliment.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 iulie 2018, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate pe parcursul judecării litigiului în primă instanță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Criticile formulate de recurentul-reclamant circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentința pronunțată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. x din 11 octombrie 2017 și a Raportului de verificare fiscală nr. x din 11 octombrie 2017, emise de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice.

Susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalității actelor administrative contestate nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă, sunt nefondate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune, atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În considerentele sentinței recurate, procedând la analiza îndeplinirii condiției cazului bine justificat, prima instanță a reținut că motivele invocate de reclamant nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne cu ușurință prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, fiind necesară o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte consideră că judecătorul fondului a aplicat corect dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, neputându-se pretinde instanței de contencios administrativ ca în limitele acestei proceduri sumare să tranșeze motivele de nelegalitate invocate de reclamant în afirmarea existenței condiției cazului bine justificat.

Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora organele de inspecție fiscală au aplicat retroactiv dispozițiile Legii nr. 207/2015 în privința unei verificări fiscale declanșate sub imperiul O.G. nr. 92/2003, sunt nefondate.

Analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei se constată că verificarea fiscală prealabilă documentară a fost începută în anul 2015 și a fost desfășurată și finalizată în baza O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru stabilirea bazei impozabile aferente perioadei verificate (2011 - 2012) ținându-se cont de actele normative în vigoare la data respectivă.

De asemenea, în cuprinsul actelor administrative întocmite ca urmare a verificării fiscale au fost indicate normele în vigoare aplicate, atât în privința activităților preliminare verificării situației fiscale personale, cât și pentru verificarea situației fiscale personale.

În acord cu afirmațiile intimatei-pârâte, instanța de control judiciar reține că verificarea prealabilă documentară și verificarea situației personale sunt proceduri distincte, care s-au desfășurat la momente diferite, motiv pentru care în privința acestor activități au fost aplicate acte normative diferite. Așa cum s-a arătat anterior, verificarea prealabilă documentară a fost declanșată și finalizată sub imperiul O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar verificarea situației fiscale personale a fost efectuată în baza Legii nr. 207/2015.

În acest sens, procedura de verificare a situației fiscale personale a fost inițiată prin emiterea Avizului nr. x din 03 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 352 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015, act normativ în vigoare la data emiterii avizului, verificarea situației fiscale personale desfășurându-se în perioada 15 decembrie 2016 - 18 septembrie 2017.

Critica recurentului-reclamant potrivit căreia i-a fost îngrădit dreptul de a lua cunoștință de motivele de fapt și de drept care au fundamentat decizia organului fiscal de a dispune continuarea verificării fiscale, este neîntemeiată, întrucât prevederile legale în vigoare pentru perioada supusă verificării, care reglementează activitatea preliminară a verificării fiscale prealabile documentare, nu prevăd obligativitatea comunicării rezultatului acesteia, fiind vorba despre o activitate preliminară care nu creează în sarcina persoanei fizice obligații fiscale.

Totodată, pe parcursul desfășurării verificării fiscale personale, organul fiscal i-a comunicat reclamantului constatările verificării, solicitându-i informații și documente relevante pentru clarificarea situației fiscale personale, potrivit art. 138 alin. (7) și (11) din Legea nr. 207/2015.

În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că actele administrativ fiscale conțin erori în legătură cu obiectul și fondul actelor, ce conduc la nulitatea absolută a acestora, se reține că organul fiscal a stabilit corecția prin eroare materială a perioadei supuse verificării situației fiscale personale, ca fiind 01 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2012, și nu anii 2011 și 2013, aspect ce a fost adus la cunoștința reprezentantului legal al persoanei fizice verificate.

De asemenea, reclamantul a fost notificat cu privire la declanșarea verificării prealabile documentare prin adresa transmisă prin poștă cu confirmare de primire nr. x din data de 12 ianuarie 2016, la adresa de domiciliu a persoanei fizice.

Critica recurentului-reclamant vizând prescripția dreptului organului de control de a stabili obligații fiscale aferente anului 2011, este aparent neîntemeiată, reținându-se că în conformitate cu dispozițiile art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 83 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, aplicabile în materia impozitului pe profit pentru perioada în discuție, dreptul de a stabili obligații fiscale a început să curgă la data de 01 ianuarie 2013 și s-a împlinit la data de 31 decembrie 2017, în interiorul termenului legal de prescripție.

Referitor la susținerile recurentului care privesc stabilirea de către organul de verificare fiscală, în mod nelegal, a obligațiilor fiscale accesorii și a perioadei pentru care au fost calculate aceste obligații, instanța de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că vizează aspecte ce țin de legalitatea actelor administrativ fiscale contestate, care nu se pot antama în această etapă a procedurii, urmând a fi analizate de către instanța de contencios administrativ învestită cu cererea în anulare a acestor acte.

În consecință, în mod judicios a constatat prima instanță inexistența elementelor care să contureze îndeplinirea condiției cazului bine justificat pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate.

Instanța de recurs reține că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiția pagubei iminente și, implicit, motivele de recurs invocate sub acest aspect, nu se mai impun a fi analizate, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

Este necontestat că prin decizia de impunere ce se solicită a fi suspendată se naște în sarcina reclamantului o obligație de plată a debitului stabilit de organele fiscale, însă acest fapt are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, măsura respectivă având, la rândul său, un caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1212 din 15 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT