ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5823/2019

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională De Administrare Fiscală, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună:

- anularea Deciziei nr. 424 din 21 august 2018 privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018, act administrativ comunicat în data de 05.09.208 și care a fost atacat conform art. 268 și 270 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin contestația depusă la organul constatator și înregistrată la ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestaților sub nr. ASLP 1670/13.06.2018;

- ca o consecință a admiterii capătului 1 de cerere, obligarea ANAF la soluționarea contestației promovate în procedura administrativă prealabilă;

- suspendarea efectelor actului administrativ reprezentat de Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 emisă în baza Raportului de verificare fiscală nr. x/17.04.2018 pentru suma de 4.593.735 RON până la soluționarea definitivă a prezentei cauze, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și

- obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 3 aprilie 2019, a respins ca fiind neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii și a respins cererea de suspendare a efectelor Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională De Administrare Fiscală, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a declarat recurs.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București și considerentele care stau la baza acesteia sunt consecința interpretării și aplicării greșite a normelor de drept material vizând condițiile în care se poate dispune suspendarea efectelor unui act administrativ fiscal.

Recurentul precizează că instanța de fond, pe de o parte, reține, în mod corect, că existența unui caz bine justificat rezultă din evidențierea unor împrejurări de fapt și de drept de nartură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului atacat, și pe de altă parte, conchide că apărările nu pot fi valorificate întrucât au în vedere critici privind nelegalitatea Deciziei de impunere care nu pot fi avute în vedere decât la soluționarea fondului contestației promovate.

În ceea ce privește paguba iminentă, recurentul arată că aceasta rezultă nu numai din indisponibilizarea și executarea întregului patrimoniu, dar și din lipsa de previzibilitate a duratei de soluționare a contestației.

În cuprinsul Deciziei, inspectorii învestiți cu soluționarea contestației în procedura prealabilă, se limitează în a menționa împrejurarea că au fost sesizate organele de cercetare penală, context în care, în opinia acestora, se impune suspendarea soluționării contestației.

Or, în condițiile în care contestația promovată în etapa administrativă nu poate fi soluționată la acest moment din cauza unei sesizări penale în cadrul căreia nu are la acest moment nicio calitate, iar Decizia de impunere este executorie sub aspectul sumelor datorate, este evidentă paguba iminentă ce poate fi preîntâmpinată numai prin suspendarea efectelor acesteia prin decizia instanței de judecată.

Cu alte cuvinte un argument esențial în susținerea existenței unei pagube iminente îl reprezintă însăși decizia intimatei de suspendare a soluționării contestației și cu privire la care instanța de fond nu înțelege să facă niciun comentariu în cuprinsul considerentelor pentru care a decis respingerea cererii de suspendare.

În susținerea recursului sunt redate și indicate texte de lege incidente pricinii.

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a efectelor Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. AVEF 1567 din 17.04.2018 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală în baza Raportului de verificare fiscală nr. x/17.04.2018 pentru suma de 4.593.735 RON până la soluționarea definitivă a prezentei cauze, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurentul-reclamant nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea deciziei.

De asemenea, în mod corect s-a reținut că Decizia este întocmită de către organul competent, în limitele sale de competență, și cuprinde motivele de drept și de fapt avute în vedere, astfel încât afirmația reclamantului în sensul nemotivării, este contrazisă de conținutul actului, dar și al celor care stau la baza emiterii lui.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentului în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Afirmațiile recurentului-reclamant în sensul că eventuala executare a actului administrativ contestat este de natură să-i provoace o pagubă iminentă de ordin material nu pot fi reținute, întrucât o eventuală diminuare a veniturilor nu poate avea caracterul unei pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul-reclamant s-a limitat la a arăta că această rezultă din indisponibilizarea și executarea întregului patrimoniu și din lipsa de previzibilitate a duratei de soluționare a contestației. Niciun element probator nu a fost administrat însă sub acest aspect pentru a se putea reține îndeplinirea acestei condiții.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În temeiul dispozițiilor art. 1064 C. proc. civ.,

(1) Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(3) Instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii cu citarea părților, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare. Încheierea pronunțată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție este definitivă.

(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat și, totodată, va dispune restituirea cauțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 03 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Dispune restituirea cauțiunii în cuantum de 18.100 RON, consemnată la B.-Sucursala Alba Iulia, cu recipisa nr. x din 28.03.2019.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2019.