ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 385/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, suspendarea executării Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. x din 29 octombrie 2013 și Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 20 aprilie 2017, emise de pârâte.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1843 din 18 aprilie 2018, a respins cererea de suspendare formulată de reclamant, ca neîntemeiată, dispunând restituirea cauțiunii în cuantum de 17.260,42 RON către acesta, consemnată prin Recipisa nr. x din 13 aprilie 2018 emisă de B.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situația de fapt expusă în fața primei instanțe, susținând, în esență, că prima instanță a dispus extinderea nejustificată a aplicării unei norme de drept la situația de fapt concretă, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la situația de fapt incidentă în cauză. Astfel, a reținut în mod greșit că toate susținerile detaliate de către reclamant în cuprinsul cererii vizează critici de nelegalitate ale actelor administrative-fiscale, care nu pot fi analizate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe și fără antamarea fondului, apreciind în acest sens că aspectele ce țin de necomunicarea actelor atacate nu țin de legalitatea lor, ci de opozabilitatea acestora, iar relevanța aspectelor ce țin de legala comunicare reprezintă o chestiune care antamează fondul cauzei, fiind apreciate ca nerelevante, din perspectiva aparenței de nelegalitate, și soluțiile pronunțate de instanța competentă în cadrul contestației la executare.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două cerințe legale, apreciindu-se că indiferent dacă executarea actelor administrative ar produce o diminuare a patrimoniului reclamantului, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu și în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de acte vădit ilegale.

Potrivit recurentului, prima instanță nu a avut în vedere argumentele cu privire la motivele pe care se sprijină cererea de suspendare, făcând referire pe larg la cele două decizii de impunere contestate.

În ceea ce privește Decizia de impunere nr. x din 29 octombrie 2013, a invocat că nu i-a fost comunicat în mod direct actul administrativ fiscal reprezentat de deciziile de impunere în baza cărora au fost stabilite obligații fiscale principale aferente TVA decât în data de 26 iunie 2017, așa încât aceste acte produc efecte doar începând cu respectiva dată.

Or, în condițiile în care modalitatea de comunicare a actelor administrative fiscale produce efecte asupra posibilității de a porni executarea silită pentru creanțe fiscale, este evident faptul că acesta reprezintă un motiv legal și temeinic care se circumscrie cazului bine justificat, în plus, în lipsa comunicării titlului de creanță reprezentat de decizia de impunere amintită, acesta nu poate reprezenta un titlu executoriu valabil.

Recurentul a mai susținut că o mare parte a bunurilor sale fiind sechestrate, nu există riscul ca intimata-pârâtă să fie prejudiciată în vreun fel de admiterea prezentei cereri de suspendare și nici nu există posibilitatea să devină insolvabil.

Referitor la Decizia privind obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. x din 20 aprilie 2017, a susținut că dispozițiile Codului de procedură fiscală stabilesc cu claritate că obligațiile fiscale accesorii se stabilesc doar ulterior depășirii scadenței achitării obligațiilor fiscale principale.

Așadar, scadența obligațiilor fiscale principale se stabilește prin raportare la momentul comunicării titlului de creanță, act comunicat în cauză la data de 26 iunie 2017, prin urmare scadența acestora trebuie raportată la momentul comunicării, nu la momentul emiterii titlului de creanță.

A apreciat astfel că la o simplă analiză a neregulilor constatate în privința titlurilor de creanță - decizii de impunere contestate, se impune a se observa că există o îndoială rezonabilă în privința legalității actului administrativ contestat.

Recurentul a susținut, de asemenea, că în cauză este îndeplinită și condiția existenței unei pagube iminente câtă vreme o mare parte a bunurilor sale sunt indisponibilizate, conducând la imposibilitatea valorificării acestora prin tranzacții imobiliare.

Astfel, continuarea executării actelor administrative prin instituirea popririi asupra conturilor, în sensul valorificării bunurilor mobile și imobile pe care le deține, în contextul unei creanțe ridicată pusă în executare, produce un dezechilibru semnificativ, având drept efect crearea unei stări de insolvabilitate evidentă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în nume propriu și în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale, nr. 40055 din 29 octombrie 2013 și Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, nr. 85593 din 20 aprilie 2017, emise de pârâte.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiții, soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că nu pot fi reținute, în argumentarea cazului bine justificat, susținerile reclamantului legate de necomunicarea actelor administrativ-fiscale, prescripția dreptului organului fiscal de a stabili în sarcina sa obligații fiscale aferente perioadei 2007 - 2008, lipsa calității de persoană impozabilă, încălcarea normelor legale naționale și europene referitor la determinarea bazei de calcul a TVA și la recunoașterea dreptului de deducere, inexistența unui cadru legal predictibil anterior anului 2010, stabilirea în mod eronat a scadenței obligațiilor fiscale principale, cu consecințe asupra stabilirii accesoriilor, întrucât nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers, constituind apărări de fond.

Așadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Or, în speță, recurentul-reclamant a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut faptul că s-au invocat aspecte ce țin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecății.

În ceea ce privește hotărârea judecătorească invocată de recurentul-reclamant, se reține că aceasta nu constituie un reper în existența unui caz bine justificat, relevante fiind împrejurările concrete ale cauzei. Legalitatea sentinței este apreciată de instanța de control judiciar prin raportare la motivele avute în vedere de judecătorul fondului și nu de judecătorul din cauza Tribunalului Ilfov, cu atât mai mult cu cât, la prima facie, soluția de care se prevalează partea apare ca fiind pronunțată de o instanță necompetentă material prin raportare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ținând cont de criteriul valoric.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deși nu se mai impune a fi analizată, ambele condiții trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reține că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului recurentului-reclamant, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor textului de lege sus-menționat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1843 din 18 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - MM