ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1977/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.05.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr. 380/2020, privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 408/18.05.2020.

Prin sentința civilă nr. 679 din data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect.

A admis cererea de intervenție accesorie.

A respins cererea de suspendare, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Finantelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 679 din data de 30 iulie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice.

A. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în urma rejudecării cauzei să se admită cererea sa de suspendare a executării H.G. nr. 380/2020.

În susținerea cererii de recurs, reclamantul a susținut următoarele critici:

În prealabil recurentul-reclamant subliniază că au existat acțiuni cu același obiect care au fost promovate și de alți colegi, cazuri în care instanța admițând cererile de suspendare dovedește faptul că demersul său nu este unul singular și susțin motivele invocate de el în formularea cererii de chemare în judecată. În acest sens a indicat dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 soluționate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a susținut că motivele care au determinat Curtea de Apel București să suspende în parte executarea H.G. nr. 380/2020 în cele două cauze menționate au aplicabilitate și în prezenta cauză.

Prin sentința supusă recursului, instanța de fond a considerat că nu este îndeplinită a doua condiție, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, însă susține acesta, este evident că desființarea direcției conduse și de reclamant, care a ocupat funcția de director general adjunct, are ca efect direct desființarea implicită a funcției, cu consecința pierderii locului de muncă și a veniturilor salariale, lucru reținut si de instanța de fond atunci când a respins, in mod corect excepția lipsei de interes cererii de suspendare invocata de intimatul parat Guvernul României in fondul cauzei.

Una dintre cele mai importante pierderi, atât pentru el, cât și pentru "părțile interesate" de activitatea direcției și a ministerului este stabilitatea în funcția publică, aceasta fiind o trăsătură care caracterizează exercitarea funcției publice și statutul funcționarului public.

Totodată arată recurentul-reclamant că are loc o creștere a gradului de stres la care este supus, care este, oricum, foarte mare având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice se subsumează conceptului de "instituție fundamentală a statului", astfel cum acesta a fost circumstanțiat în jurisprudența Curții Constituționale, activitatea curentă fiind de o complexitate deosebită și implicând responsabilități uriașe, exercitând totodată atribuțiile de analiza și avizare a bugetelor societăților la care statul are calitatea de acționar majoritar.

O altă critică pe care o aduce sentinței de fond este modul în care aceasta a soluționat (înlăturat) motivele ce demonstrează fără echivoc periclitarea gravă a avuției statului invocate în cererea de suspendare ce a fost insotita de probele depuse ca probatoriu reprezentate de adresele oficiale, unele dintre acestea fiind insușite chiar de către Ministrul Transporturilor, Infrastructurii si Societății Informaționale - B. și de Ministrul Finanțelor Publice - C..

Față de această critică, recurentul susține că opinia instanței, cum ca acestea reprezintă "numai o opinie a reclamantului, fara nicio referire la vreo proba in acest sens" este total eronată. Sub acest aspect recurentul a reiterat o serie de chestiuni în legătură cu procedurile de adoptare, rectificare ale bugetului de stat în urma emiterii hotărârii de guvern, în sensul de a arătat existența unei periclitări a "avuției statului".

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate vizează modul de în care instanța a omis complet motivul invocat de subsemnatul cu privire la iminenta riscului de pierdere a postului, risc mai mult decât iminent astăzi având in vedere că, afirmă recurentul, este pus în imposibilitatea de a reveni la funcția publică ocupată și în prezent iși desfășoară activitatea remunerată ca personal contractual pe perioada determinată în cadrul cabinetului unui demnitar, iar in conformitate cu prevederile Codului administrativ contractul putând înceta oricând, ceea ce îl va duce la imposibilitatea asigurării veniturilor/reluării activității de funcționar public.

Recurentul apreciază că sentința recurată este contradictorie deoarece, aceasta când respinge excepția lipsei de interes, instanța de fond consideră că subsemnatul justific un interes și cu toate acestea în mod paradoxal, Curtea nu apreciază că pierderea postului său are un caracter iminent.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat.

B. Prin cererea de recurs, pârâtul Guvernul României a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinței recurate și în principal admiterea excepției lipsei de obiect, cu consecința respingerii cererii de suspendare ca fiind lipsită de obiect, iar în subsidiar înlăturarea considerentelor referitoare la cazul bine justificat.

În susținerea cererii de recurs, reclamantul a susținut următoarele critici:â

In cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează instanței de recurs că hotărârea judecătorului fondului este criticabilă, în primul rând, pentru modalitatea în care a fost soluționată excepția lipsei de obiect

Prima instanță a respins nejustificat excepția lipsei de obiect, deși a arătat în apărările formulate că, în raport de: (i) prezumția de legalitate a actului administrativ, (ii) termenul prevăzut de art. II al H.G. nr. 380/2020, respectiv maximum 45 de zile de la intrarea în vigoare pentru aplicarea procedurilor legale privind reorganizarea M.F.P. și de faptul că (iii) nu exista o piedică legală care să oprească procesul de restructurare și de punere în executare a H.G. nr. 380/2020, M.F.P. a procedat la implementarea dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 380/2020, prin emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020 - act administrativ ulterior, de sine stătător, ce produce propriile efecte juridice (în sensul aprobării noului stat de funcții).

Ținând cont de această nouă situație de fapt și de drept, rezultă că suspendarea H.G. nr. 380/2020 a rămas fără obiect prin adoptarea Ordinului nr. 2067/26.06.2020.

Cu privire la considerentele apreciate ca fiind vătămătoare, față de cele arătate de către judecătorul fondului: "(...) pe de altă parte, în cazul în care s-ar admite prezenta cerere de suspendare, din interpretarea logico-sistematică și teleologică a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă cu certitudine că, pe durata suspendării, actul normativ este considerat ca neaflându-se în vigoare, el neproducând, deci, niciun fel de efecte juridice în această perioadă, astfel că nu prezintă relevanță emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020 (prin care s-a aprobat noul stat de juneții)".

Ca o primă remarcă, invederează că dispozițiile art. 66 din Legea nr. 24/2000 nu au incidență în prezenta cauză. art. 66, la care face trimitere judecătorul fondului, privește suspendarea efectelor unui act administrativ normativ pe cale administrativă, prin emiterea unui nou act administrativ.

Ori, în prezenta cauză este în discuție suspendarea judiciară a efectelor unui act administrativ. Pe de altă parte, este evident că suspendarea efectelor unui act administrativ se traduce în plan juridic prin inactivitatea acelui act administrativ pe perioada suspendării. Însă, această inactivitate trebuie evaluată și raportată la valența executorie a actului administrativ în discuție, la momentul suspendării, respectiv dacă în acel moment actul administrativ are aptitudinea de a mai produce efecte juridice.

Astfel, trebuia remarcat că tocmai acest aspect a fost invocat de către Guvernul României și M.F.P., respectiv epuizarea efectelor H.G. nr. 380/2020 prin apariția Ordinului nr. 2067/26.06.2020, instanța urmând să observe că toate efectele aduse în discuție de către reclamant ca având caracter vătămător în ceea ce-1 privește, sunt în realitate efectele Ordinului nr. 2067/26.06.2020 și a actelor subsecvente acestui, necontestate de către partea adversă.

Recurentul, apreciază că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu depășirea limitelor legale de analiză reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

In cadrul procedurii speciale fundamentate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, competenta instanței de judecată este limitată exclusiv la "pipăirea fondului", fără a avea posibilitatea analizării tuturor motivelor ce vizează pe fond pretinsa nelegalitate a actului administrativ contestat.

Învederează instanței de recurs că înscrisurile depuse, coroborate cu textele de lege incidente, demonstrează că nu există puternice și evidente suspiciuni de nelegalitate la nivelul împrejurărilor emiterii actului administrativ, cu atât mai mult dacă luăm în considerare avizele favorabile emise de instituțiile avizatoare implicate în procedura adoptării, care întăresc prezumția de legalitate a actului administrativ.

Prin reținerea unui caz bine justificat, raportat la elementele identificate, aprecierea instanței de fond în acest stadiu echivalează cu o veritabilă prejudecare a fondului. Prima instanță era datoare să pronunțe o hotărâre rezumându-se la argumentele juridice prezentate și sumar probate, de natură a configura, printr-o aparență de valabilitate, o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actului administrativ a cărui suspendare a fost solicitată.

De asemenea, instanța de fond avea sarcina de a observa cu prioritate incidența prezumției de legalitate a actului administrativ, respectiv limitarea competenței sale la a verifica, la nivel de aparență, existența unor indicii de necombătut, de natură a înlătura pe cale de excepție, în mod temporar, incidența acestei prezumții. Ori, analiza efectuată de către prima instanță, deși trebuia să fie sumară reprezintă în realitate o veritabilă statuare pe fond a unor aspecte calificate ca fiind argumente de nelegalitate a actului administrativ, cu depășirea evidență a limitelor controlului cu care judecătorul fondului a fost învestit.

Prima instanță apreciază în mod nelegal și netemeinic, statuând pe fondul aspectelor juridice puse în discuție, că nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, care dispune "Reorganizarea activității autorității sau instituției publice are loc în situații temeinic justificate cel mult o dată într-sun interval de 6 luni consecutive, cu excepția situației în care intervin modificări legislative care determină necesitatea reorganizării acestora".

Prima instanță reține în mod nelegal și netemeinic încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică și a prevederilor H.G. nr. 561/2009.

De asemenea reține în mod nelegal și netemeinic aparenta încălcare a prevederilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, privind obligativitatea consultării comisiei paritare.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

C. Prin cererea de recurs, intervenientul Ministerul Finanțelor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinței recurate și în principal admiterea excepției lipsei de obiect, cu consecința respingerii cererii de suspendare ca fiind lipsită de obiect, în subsidiar înlăturarea considerentelor reținute în respingerea excepției lipsei de obiect și înlocuirea acestora cu considerentele invocate de recurent, iar în ceea ce privește considerentele privitoare la cazul bine justificat, solicită să fie înlocuite cu propriile considerente iar în subsidiar înlăturarea considerentelor referitoare la cazul bine justificat.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, recurentul-intervenient apreciază nelegală și netemeinica reținerea instanței de judecata cu privire la faptul ca excepția trebuie respinsă având în vedere că implementarea procesului de reorganizare este în derulare. După cum a arătat, susține recurentul, actul administrativ normativ în discuție nu mai este susceptibil de executare, efectele sale juridice fiind epuizate. Având in vedere că măsura suspendării operează pentru viitor, temporizând producerea unor consecințe juridice ale unui act administrativ potențial vătămător, apreciem că în raport de obiectul prezentei acțiuni, suspendarea este lipsită ab initio de o cerința esențială, existența unui act administrativ care să nu fi fost deja executat.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului sub acest aspect, in sensul admiterii excepției lipsei de obiect a cererii de suspendare a H.G. nr. 380/2020 in raport de actele administrative ulterioare emise de MFP, fata de stadiul procedurii de reorganizare.

Instanța a pronunțat hotărârea recurată cu depășirea limitelor legale de analiza reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

In cadrul procedurii speciale fundamentate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, competenta instanței de judecata este limitata exclusiv la "pipairea fondului", fara a avea posibilitatea analizării tuturor motivelor ce vizează pe fond pretinsa nelegalitate a actului administrativ contestat.

Mai susține intervenientul că nu este dovedită îndeplinirea condiției cazului bine justificat, instanța de fond reținând în mod nelegal acest aspect.

Instanța a apreciat în mod nelegal și netemeinic, statuând pe fondul aspectelor juridice puse în discuție, ca nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Ordonanța de urgență a GuvernuIui nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, care dispune: "Reorganizarea activității autorității sau instituției publice are loc în situații temeinic justificate cel mult o dată într-un interval de 6 luni consecutive, cu excepția situației în care intervin modificări legislative care detrmină necesitatea reorganizării acestora."

Prima instanța retine în mod nelegal și netemeinic încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizionala în administrația publică și prevederile H.G. nr. 561/2009

Instanța consideră că H.G. nr. 380/2020 a fost adoptată fără respectarea termenului de 10 zile in care pot fi formulate propuneri și observații, nearătându-se urgența și fără a se răspunde observațiilor formulate de structura de resurse umane din cadrul MFP.

Și in aceasta privința, subliniază recurentul interpretarea părtinitoare și in afara cadrului legal reglementat de art. 14 din legea contenciosului administrativ, instanța neindicand care este aparenta de nelegalitate in raport de dispoziile art. 3 lit. e) din Legea nr. 52/2003 care reglementează obligația de transparență - obligația autorităților administrației publice de a informa și de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative și la minutele ședințelor publice.

Mai susține acesta că, prima instanță reține în mod nelegal și netemeinic aparenta încălcare a prevederilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, privind obligativitatea consultării comisiei paritare.

În drept, recurentul-intervenient a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.11.2020, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârât și intervenient, ca nefondate.

Intimatul-intervenient Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.11.2020, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată că toate cele trei recursuri declarate de reclamantul A., pârâtul Guvernul României și intimatul Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește situația de fapt în urma căreia reclamantul a solicitat suspendarea executării H.G. nr. 380/2020 se reține că acest act normativ a fost adoptat în ședința de Guvern la 14.05.2020, iar prin acesta s-a dispus reorganizarea Ministerului Finanțelor Publice fără ca această reorganizare să mai cuprindă și Direcției generale de legislație și reglementare în domeniul activelor statului din MFP, birou în cadrul căruia recurentul-reclamant își desfășura activitatea.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală cu privire la toate argumentele emise de reclamant în susținerea cererii sale, precum și în raport de toate apărările emise de pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește recursul reclamantului, Înalta Curte constată că se desprind trei idei pricipale în critica pe care acesta o dezvoltă față de sentința recurată: existența unor litigii în care funcționari publici din cadrul organismelor MFP au solicitat suspendarea H.G. nr. 380/2020 iar hotărârile judecătorești le-au admis cererile, analizarea injustă a condițiilor pe care reclamantul le-a prezentat în dovedirea existenței unei pagube iminente și existența unei contradicții între respingerea excepției lipsei de interes și interesul pe care acesta îl are în promovarea acțiunii în ideea că interesul său are un caracter de apărarea a pagubei ce i-ar fi cauzată prin menținerea în executare a actului normativ contestat.

Înalta Curte subliniază că în ceea ce privește argumentele recurentului-reclamant întemeiate pe existența unor hotărâri judecătorești favorabile în cauze similare, în dreptul românesc, materializat prin jurisprudența sa constată, instituția precedentului judiciar nu există. Astfel că, o instanță investită cu o cerere de chemare în judecată are obligația să efectueze o verificare judicioasă a cauzei, neinfluențată de existența vreunei cauze similare, practic fiecare judecător investit cu soluționarea unei cauze având obligația legală proprie de a explica și intepreta legea, precum și prin a completa legea apelând la principiile dreptului, cu scopul clar ca la finalul procesului să ajungă la o soluție juridică adaptată speței concrete dedusă judecății. Este adevărat că în unele cauze litigioase se poate face referire la existența unei practici judiciare constante, ori la apelarea unor raționamente juridice similare adoptate în alte cauze, însă numai după ce judecătorul investit cu soluționarea cauzei aduce propriul său raționament juridic și confirmă efectuarea unei analize proprii, care este similară și adoptată în alte cauze.

În raport de particularitățile speței, un argument în plus, că apelarea la jurisprudență în cazul de față nu se poate face, nici măcar în maniera arătată mai sus, respectiv de similitudine de raționament juridic, este faptul că soluția de respingere pronunțată de instanța este întemeiată pe neîndeplinirea condiției dovedirii existenței unei pagube iminente. Or, analiza îndeplinirii acestei condiții are învedere aspecte particulare ficărui subiect procesual în parte, mai cu seamă când reclamantul are calitatea de persoană fizică, cum este în cazul de față.

Așadar față de această primă critică, conform căreia instanța de fond nu s-a raportat pentru soluționarea cauzei la soluțiile adoptate în două cauze similare, în care s-a dispus suspendarea executării H.G. nr. 380/2020 nu sunt fondate.

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și care vizează raționamentul că existând interes există implicit și o pagubă iminentă ce i s-ar produce reclamantului prin pierderea postului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant oferă o interpretare proprie noțiunii de interes, în contextul soluționării excepției lipsei de interes de către instanța de fond. În conformitate cu prevederile art. 33 din C. proc. civ.. interesul de a acționa reprezintă o condiție prioritară, care oferă celui ce se consideră vătămat într-un drept al său, sau un interes legitim să introducă pe rolul unei instanțe de judecată o cerere de chemare în judecată. În acest sens: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara."

Instanța de fond a soluționat excepția lipsei de interes în raport de criteriile stabilite de textul de lege enunțat mai sus pronunțând în raport de argumentele oferite în considerentele sentinței recurate o soluție temeinică și legală. În schimb critica recurentului-reclamant conform căreia există o contradicție în considerentele sentinței recurate în sensul că pe de-o parte instanța de fond constată că există interes, iar pe de altă parte nu reține că pierderea postului nu are un caracter iminent confirmă că există o neînțelegere din partea reclamantului modului de soluționare a unei excepții și analiza pe fond a cauzei, ca două etape distincte în procedura judiciară de soluționare a unei cauze.

În concluzie instanța de recurs apreciază și această critică nefondată și constată că nu există motive contradictorii sau străine de natura cauzei în cuprinsul sentinței recurate, instanța de fond pronunțând o hotărâre conform exigențelor instituite de către art. 425 Cond proc. civ.

În ceea ce privește critica privitoare la modul în care instanța de fond a analizat condiția prevenirii unei pagube iminente, critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază de asemenea că aceasta este o critică nefondată.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Măsura suspendării poate depăși acest moment dacă cererea prin care se solicită suspendarea executării actului administrativ contestat este întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și formulată concomitent sau ulterior învestirii instanței cu acțiunea în anulare, în această ipoteză dispunându-se până la soluționarea definitivă a cauzei, situație în care ne aflăm în prezentul litigiu.

Pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Această condiție este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Cu privire la această condiție, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei și a arătat în mod temeinic și legal, că în speță condiția cazului bine justificat este îndeplinită.

În argumentarea opiniei sale conform căreia condiția cazului bine justificat este îndeplinită, instanța de fond a reținut în mod corect că: Hotărârea Guvernului nr. 380/2020 a fost adoptată cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Codul administrativ (termen care s-a fi împlinit în data de 12.07.2020, raportat la Hotărârea Guvernului nr. 8/2020) și că nu există un act normativ cu forță juridică superioară care să fi impus o nouă reorganizare mai devreme de termenul minim de 6 luni, reprezintă o aparentă nelegalitate a acestuia; aparent, Hotărârea Guvernului nr. 380/2020 s-a adoptat cu nerespectarea regulilor de transparență decizională prevăzute de Legea nr. 52/2003 și de Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, reguli care impun ca proiectul de act normativ să fie publicat pe site timp de 30 de zile, iar în 10 zile să se formuleze propuneri și observații; aparenta nerespectare a dispozițiilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, potrivit cărora, "Comisiile paritare sunt consultate în următoarele situații: la stabilirea măsurilor de îmbunătățire a activității autorităților și instituțiilor publice pentru care sunt constituite."

În ceea ce privește analiza îndeplinirii condiției prevenirii pagubei iminente, în acord cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a prezentat argumente clare și pertinente în susținerea îndeplinirii acestei condiții.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004: pagubă iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public;" Or, din poziția procesuală adoptată de recurentul-reclamant în fața instanței de fond, acesta nu a prezentat argumente privitoare la îndeplinirea acestei condiții în ceea ce îl privește. În mod corect a reținut instanța de fond că, reclamantul aduce în discuție o eventuală pagubă, dar abia în faza dezbaterilor, moment procedural care nu poate complini lipsa prezentării argumentelor în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ori într-o ulterioară cerere de completare, ori modificare a acțiunii introductive. Așadar, în ceea ce privește paguba iminentă, instanța de recurs constată că reclamantul nu a prezentat argumente clare care să-l privească.

Chiar dacă reclamantul aduce în discuție o pretinsă periclitare a avuției statului (prin executarea hotărârii de guvern atacate), argument reluat și în fața instanței de recurs, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu reprezintă un subiect de contencios administrativ obiectiv, respectiv nu poate avea calitatea de a apăra interesul statului, ori un interes public general pentru a prezenta o argumentare de o asemenea manieră. În concret, prin cererea de chemare în judecată acesta solicită suspendarea executării hotărârii de guvern strict în dorința apărării propriului său interes, considerente pentru care și paguba iminentă care s-ar produce prin menținerea în executare a acelui act normativ, trebuie să îl vizeze implicit, astfel că alegațiile privitoare la paguba ce s-ar produce altui subiect de drept sunt irelevante.

Așadar, Înalta Curte, analizând criticile recurentului-reclamant, în raport cu actele dosarului, constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă cu privire la îndeplinirea în cauză a condiției cazului bine justificat și neîndeplinirea condiției pagubei iminente, considerente pentru care urmează a respinge recursul acestuia, ca fiind nefondat.

Înalta Curte, în ceea ce privește cele două recursuri declarate de către pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice, constată că acestea sunt de asemenea nefondate.

În ceea ce privește criticile față de soluția de respingere a excepției lipsei de obiect, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, și în acord cu opinia instanței de fond reține că, în speță atât la momentul introducerii acțiunii, cât și ulterior, nu au fost emise încă actele individuale cu privire la raporturile de muncă, fiind în derulare implementarea procesului de reorganizare a intervenientului Ministerul Finanțelor Publice, pe de-o parte. Iar, pe de altă parte, în cazul în care s-ar admite prezenta cerere de suspendare, din interpretarea logico-sistematică și teleologică a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă cu certitudine că pe durata suspendării, actul normativ este considerat ca neaflându-se în vigoare, el neproducând, deci, nici un fel de efecte juridice în această perioadă, astfel că nu prezintă relevanță emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020, la care fac referire recurenții și prin care s-a aprobat noul stat de funcții.

În ceea ce privește criticile pe care recurenții le aduc considerentelor sentinței recurate în temeiul cărora instanța de fond a apreciat că în cauză condiția cazului bine justificat este îndeplinită, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu vizează considerentele sentinței ci urmăresc o reinterpretare și reformulare a considerentelor sentinței recurate, cu aceeași finalitate.

Or, în condițiile în care, argumentele emise prin cererile de recurs urmăresc reformarea sentinței recurate, sentință care le este favorabilă recurentului-pârât și recurentului-intervenient prin confirmarea neîndeplinirii uneia din condițiile instituite de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs apreciază că este de prisos să efectueze o rejudecare a cauzei în recurs pe aspectele invocate de aceștia. Totodată, în ceea ce privește îndeplinirea în cauză a condiției cazului bine justificat, instanța de recurs subliniază că a fost reconfirmată mai sus, în analiza motivelor de casare invocate de către recurentul-reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge toate cele trei recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Guvernul României și de intervenientul accesoriu Ministerul Finantelor Publice împotriva sentinței civile nr. 679 din data de 30 iulie 2020 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 30 martie 2021.