ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1897/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății

Rezoluției nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din 18.10.2018:

Rezoluției de clasare nr. 6394/IT/2876/DIJ/2018 din 18.10.2018 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru Judecători, solicitând, în temeiul art. 45

Hotărârea instanței de fond

Calea de atac exercitată în cauză

Art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac) - Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Art. 20 din C. proc. civ.: - Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (Principiul disponibilității)- Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. - în cazul în care executarea silită se începe în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu titlul executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui.

Legea nr. 58/1934 - Art. 62. - în termen de 5 zile de la comunicarea somației debitorul poate face contestație la executare. Contestația se va introduce la instanța de executare, care o va judeca potrivit C. proc. civ., de urgentă și cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. Hotărârea pronunțată asupra contestației va putea fi atacată numai cu apel în termen de 15 zile de la pronunțare.

Jurisprudențial, inițial, iar ulterior legislativ, grava neglijență a fost definită ca acțiunea de a nesocoti din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Așadar, recurentul a criticat ca fiind neavenite și nenecesare trimiterile instanței de fond la elemente intenționale cu privire la încălcarea legii sau la decizii care să fie luate în virtutea unor elemente extrinseci dosarului.

Ab initio, recurentul a subliniat că prezentul demers judiciar vizează doar dezideratul de a se proceda la analiza Deciziei nr. 586/A 2018 și încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, raportat la teza art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, apreciind că o analiză în concret a deciziei, va conduce la începerea cercetării disciplinare a celor doi judecători.

Pentru a efectua analiza mai sus enunțată, din perspectiva propusă, este evident că trebuie avute în vedere normele de drept procesual și material incidente în cauză, a căror interpretare și aplicare corectă ne poate contura dacă acestea au fost încălcate, iar dacă da, dacă încălcarea este nescuzabilă sau se încadrează în norma prevăzută de art. 99 lit. t) și art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În mod indiscutabil, recurentul a solicitat ca Înalta Curte să verifice dacă există o încălcare gravă a normelor de drept material și procedură de către judecătorii fondului, iar dacă există, să dispună continuarea verificărilor pentru a stabili circumstanțele în care această încălcare a normelor s-a produs și dacă ea îmbracă forma unei abateri disciplinare.

Recurentul a arătat că a formulat o contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934, formându-se dosarul nr. x/2017, iar contestația a fost admisă de Judecătoria Vâlcea, iar pe cale de consecință a fost anulat biletul la ordin (titlul executoriu pus în executare) și executarea silită înseș.

Recurentul a arătat că intimatul a formulat apel în alt termen decât termenul legal, iar judecătorii din apel, deși a fost invocată excepția tardivității apelului, au respins-o, argumentele fiind în opinia mea dovada gravei neglijențe, nesocotindu-se din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept procesual.

O primă încălcare a dispozițiilor de drept material săvârșite de judecători este încălcarea principiului disponibilității (art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.), în sensul că cererea reclamantului a fost o contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934 și nu o contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ.

Recalificarea cererii de chemare în judecată reiese cu evidență din motivarea respingerii excepției tardivității, unde judecătorii își motivează decizia pe dispoziția art. 718 raportat la art. 651 C. proc. civ., dispoziții legale care sunt străine de natura și calea de atac a cererii introductive de instanță.

Recurentul a arătat că absurditatea este și mai mare cu cât calificarea cererii introductive de instanță ca fiind contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., ar fi trebuit să conducă la respingerea acesteia ca inadmisibilă, prin raportare la art. 713 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul a arătat că jurisprudențial, doctrinar si elementar s-a distins între contestația la executare prevăzuta de art. 712 din C. proc. civ. și cea prevăzută de Legea nr. 58/1934, anterior denumită opoziție la executare. Diferențierea constă în aceea că, numai în cazul celei de a doua (opoziția la executare) se pot face apărări împotriva titlului executoriu atât în ce privește forma acestuia sau se pot face apărări în raport cu dreptul fundamental care a determinat emiterea și circulația acestuia.

Văzând sentința de fond prin care se anulează titlul si chiar din argumentele avute de cei doi judecători în soluționarea apelului, este evident faptul că s-au avut în vedere apărări de fond asupra titlurilor, fiind astfel dincolo de orice tăgadă în prezența unei contestații la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Așadar, recurentul a arătat că instanța de apel a soluționat excepția tardivității formulării apelului ca și cum cererea introductivă de instanță ar fi fost o contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., iar instanța de fond a soluționat cauza ca și cum cererea introductivă de instanță ar fi contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Câtă vreme atât în cererea introductivă de instanță a arătat în mod expres temeiul său de drept, în motivarea excepției tardivității apelului a indicat textul de lege incident și termenul legal de exercitare a căii de atac, văzând și dispoziția art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac), recurentul a concluzionat că soluția asupra tardivității apelului și motivarea acesteia este rodul unei neglijențe grave, a unui raționament inexplicabil care creează practic o lege terția, prin mixtul dispozițiilor privitoare la contestația la executare și prevăzută de art. 712 din C. proc. civ. si contestația la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că nu se plânge de modul în care judecătorii au interpretat starea de fapt sau raportul juridic fundamental, ci de faptul că au fost aplicate norme de drept străine de pricină cu privitoare la calea de atac nesocotindu-se grav principiul legalității, principiul legalității căii de atac și implicit a principiului disponibilității (acțiunea fiind judecată în afara cadrului legal fixat prin cererea introductivă).

Recurentul, retoric și interogativ adresează întrebarea - Cum au determinat judecătorii calea de atac și termenul de exercitare? - Dacă răspunsul este din dispozițiile 712 și urm. din C. proc. civ., atunci se naște din nou întrebarea - De ce nu au respins ca inadmisibilă contestația la executare, raportat la dispoziția art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. și au analizat pe fond contestația și apelul.

Eroarea cu privire la sediul materiei privitor la termenul și calea de atac aplicabile în speță, deși acestea le-au fost indicate este în opinia recurentului neglijență gravă, nepermisă sau o autosuficiență care se subsumează relei-credințe prin desconsiderarea justițiabilului și chiar a avocatului său.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere înregistrarea ședinței unde avocatul ales, văzând soluția dată excepției de tardivitatea a apelului, a întrebat de mai multe ori dacă nu s-a recalificat cererea introductivă de instanță, aspect care nu a fost pus în discuția părților și care excede cu mult dispoziției art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Absurdul acestei decizii este că se întemeiază când pe dispoziții din C. proc. civ., când pe cele din Legea nr. 58/1934, aspecte care se exclud reciproc, fiind astfel creată o lege terția, doar de instanța de apel știută.

Ilogicul și absurdul nu se pot integra deloc în reținerea inspectorului judiciar și a Curții de Apel București, potrivit cu care situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate și pot fi susținute cu argumente, fiind de esența justiției.

Argumentele pot fi primite dacă sunt rezultatul unui silogism complet și implică realizarea unei ipoteze concrete de la care se pleacă, dar argumentele nu pot fi primite unitar când ele se aplică când sub un raport când sub altul. Sentința privitoare la contestația la executare prevăzută de C. proc. civ. se atacă cu apel în 10 zile de la comunicare. Dar, în cazul celei prevăzută de Legea nr. 58/1934, calea de atac este apelul în 15 zile de la pronunțare (aplicarea legii speciale potrivit principiului "specialia generalibus derogant) cu aplicarea art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., ca lege generală aplicabilă atunci când legea specială nu dispune. Iar, dacă s-a stabilit, dincolo de principiul disponibilității, că suntem în prezența unei contestații la executare prevăzute de C. proc. civ. și s-a respins pe acest temei excepția tardivității, atunci trebuie ca aceeași lege să își găsească aplicarea cu consecința respingerii contestației potrivit art. 713 alin. (2) ca inadmisibilă, soluție corectă și final al unui silogism corect raportat la alegerea luată. Dar, în cauză, s-a procedat la analiza unui titlu executoriu pe o cale care este inadmisibilă și care a fost aleasă chiar de instanță prin desconsiderarea principiului disponibilității și a rolului activ al judecătorului.

Așa cum a arătat recurentul, prezentul demers judiciar nu trebuie interpretat ca fiind o cale de atac sui generis la o decizie definitivă care îl nemulțumește și nici că vizează direct sau indirect desființarea acesteia, altfel decât în cadrul legal prevăzut de dreptul pozitiv național și comunitar, dar indică faptul că teza art. 509 alin. (4) din C. proc. civ. vizează tocmai ipoteze de genul pe care o sesizează, pentru că absurdul și ilogicul Deciziei nr. 586/A 2018 și a încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017 erodează instituția magistratului și implicit încrederea în justiție.

Apărările formulate în cauză

Argumente de fapt și de drept relevante

Temeiul legal al soluției instanței de recurs