ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1897/2021

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 29.01.2019, sub nr. x/2019, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, a formulat contestație împotriva: 1. Rezoluției nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din 18.10.2018:

Rezoluției de clasare nr. 6394/IT/2876/DIJ/2018 din 18.10.2018 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru Judecători, solicitând, în temeiul art. 45 1 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 si a rezoluției de clasare nr. x/2018 din 18.10.2018 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 195 din 29 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII – a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca fiind neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamantul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a criticat sentința instanței de fond apreciind că s-a făcut o greșită aplicare a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni) și art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual). Recurentul a susținut că instanța de fond a reținut în argumentația hotărârii, drept motiv central, evidența faptului că "a cenzura modalitatea prin care judecătorii cauzei au procedat la a analiza și calificarea cererii reclamantului din prisma art. 712 și nu, astfel cum afirmă reclamantul că a formulat o contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934, precum și a modului în care s-a soluționat excepția tardivității formulării apelului, presupune, atât din partea inspectorului judiciar, cât și din partea instanței de judecată în prezenta cauză, o analiză de legalitate pe fondul raționamentul judecătorilor litigiului de fond, analiză ce excede de fapt procedurii reglementate de legiuitor în materia abaterilor disciplinare" (paragraf 6 pag. 7 sentință). Recurentul a arătat că instanța de fond a apreciat "Obiectul acțiunii disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia", iar sub aspectul laturii subiective se reține că judecătorul care acționează cu gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Recurentul a apreciat că modalitatea de interpretare a dispozițiilor coroborate cuprinse în art. 99 lit. f) și art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și aplicarea în concret a acestora de către instanța de fond echivalează cu lipsirea lor de conținut și transformarea lor în norme moarte. Astfel, recurentul a apreciat că interpretare normei de către instanța de fond contravine dispoziției art. 9 din C. civ., întrucât practic instanța de fond desconsideră interpretarea oficială a normei cuprinsă la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care se realizează de legiuitor în art. 99 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Recurentul precizează că obiectul acțiunii vizează doar săvârșirea faptei prin neglijență (culpă gravă), norme de drept imperative, care în opinia recurentului nu presupun dificultate în interpretare și aplicare, fiind în fapt în prezența unor norme care stabilesc principii ale procesului civil. Recurentul a susținut că este ilogic și contrafactual argumentul instanței de fond potrivit cu care verificarea existenței abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este incompatibilă cu verificarea modului de interpretare și aplicare a normelor de drept imperative. Nu înțelege cum ar putea fi verificată exercitarea cu gravă neglijență a atribuțiilor de către judecători, prin încălcarea gravă a dreptului procesual și material, fără a analiza modul în care aceștia au soluționat raportul juridic litigios. Ca atare, în contradicție cu opinia instanței de fond, recurentul apreciază că demersul său se încadrează în limitele stabilite de legiuitor și nu poate fi asimilat unei căi de atac sau o încălcare a independenței magistratului, a autorității de lucru judecat. De asemenea, apreciază ca fiind greșită opinia inspectorului judiciar că analiza în concret a încălcării normelor de drept de către judecătorii de fond ar reprezenta un control asupra hotărârilor judecătorești. Ca atare, recurentul solicită instanței supreme, în măsura admiterii recursului, să verifice dacă există greșeli de interpretare și aplicare a normelor de drept de către judecătorii ce au soluționat fondul, care se circumscriu ipotezei prevăzută de 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin raportare la art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Recurentul a arătat că instanța de fond a încălcat norme de drept material și procedural, respectiv: 1. Art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac) - Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. 2. Art. 20 din C. proc. civ.: - Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. 3. Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (Principiul disponibilității)- Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. - în cazul în care executarea silită se începe în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu titlul executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui.

Legea nr. 58/1934 - Art. 62. - în termen de 5 zile de la comunicarea somației debitorul poate face contestație la executare. Contestația se va introduce la instanța de executare, care o va judeca potrivit C. proc. civ., de urgentă și cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. Hotărârea pronunțată asupra contestației va putea fi atacată numai cu apel în termen de 15 zile de la pronunțare.

Jurisprudențial, inițial, iar ulterior legislativ, grava neglijență a fost definită ca acțiunea de a nesocoti din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Așadar, recurentul a criticat ca fiind neavenite și nenecesare trimiterile instanței de fond la elemente intenționale cu privire la încălcarea legii sau la decizii care să fie luate în virtutea unor elemente extrinseci dosarului.

Ab initio, recurentul a subliniat că prezentul demers judiciar vizează doar dezideratul de a se proceda la analiza Deciziei nr. 586/A 2018 și încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, raportat la teza art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, apreciind că o analiză în concret a deciziei, va conduce la începerea cercetării disciplinare a celor doi judecători.

Pentru a efectua analiza mai sus enunțată, din perspectiva propusă, este evident că trebuie avute în vedere normele de drept procesual și material incidente în cauză, a căror interpretare și aplicare corectă ne poate contura dacă acestea au fost încălcate, iar dacă da, dacă încălcarea este nescuzabilă sau se încadrează în norma prevăzută de art. 99 lit. t) și art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În mod indiscutabil, recurentul a solicitat ca Înalta Curte să verifice dacă există o încălcare gravă a normelor de drept material și procedură de către judecătorii fondului, iar dacă există, să dispună continuarea verificărilor pentru a stabili circumstanțele în care această încălcare a normelor s-a produs și dacă ea îmbracă forma unei abateri disciplinare.

Recurentul a arătat că a formulat o contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934, formându-se dosarul nr. x/2017, iar contestația a fost admisă de Judecătoria Vâlcea, iar pe cale de consecință a fost anulat biletul la ordin (titlul executoriu pus în executare) și executarea silită înseș.

Recurentul a arătat că intimatul a formulat apel în alt termen decât termenul legal, iar judecătorii din apel, deși a fost invocată excepția tardivității apelului, au respins-o, argumentele fiind în opinia mea dovada gravei neglijențe, nesocotindu-se din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept procesual.

O primă încălcare a dispozițiilor de drept material săvârșite de judecători este încălcarea principiului disponibilității (art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.), în sensul că cererea reclamantului a fost o contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934 și nu o contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ.

Recalificarea cererii de chemare în judecată reiese cu evidență din motivarea respingerii excepției tardivității, unde judecătorii își motivează decizia pe dispoziția art. 718 raportat la art. 651 C. proc. civ., dispoziții legale care sunt străine de natura și calea de atac a cererii introductive de instanță.

Recurentul a arătat că absurditatea este și mai mare cu cât calificarea cererii introductive de instanță ca fiind contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., ar fi trebuit să conducă la respingerea acesteia ca inadmisibilă, prin raportare la art. 713 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul a arătat că jurisprudențial, doctrinar si elementar s-a distins între contestația la executare prevăzuta de art. 712 din C. proc. civ. și cea prevăzută de Legea nr. 58/1934, anterior denumită opoziție la executare. Diferențierea constă în aceea că, numai în cazul celei de a doua (opoziția la executare) se pot face apărări împotriva titlului executoriu atât în ce privește forma acestuia sau se pot face apărări în raport cu dreptul fundamental care a determinat emiterea și circulația acestuia.

Văzând sentința de fond prin care se anulează titlul si chiar din argumentele avute de cei doi judecători în soluționarea apelului, este evident faptul că s-au avut în vedere apărări de fond asupra titlurilor, fiind astfel dincolo de orice tăgadă în prezența unei contestații la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Așadar, recurentul a arătat că instanța de apel a soluționat excepția tardivității formulării apelului ca și cum cererea introductivă de instanță ar fi fost o contestație la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., iar instanța de fond a soluționat cauza ca și cum cererea introductivă de instanță ar fi contestație la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Câtă vreme atât în cererea introductivă de instanță a arătat în mod expres temeiul său de drept, în motivarea excepției tardivității apelului a indicat textul de lege incident și termenul legal de exercitare a căii de atac, văzând și dispoziția art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac), recurentul a concluzionat că soluția asupra tardivității apelului și motivarea acesteia este rodul unei neglijențe grave, a unui raționament inexplicabil care creează practic o lege terția, prin mixtul dispozițiilor privitoare la contestația la executare și prevăzută de art. 712 din C. proc. civ. si contestația la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că nu se plânge de modul în care judecătorii au interpretat starea de fapt sau raportul juridic fundamental, ci de faptul că au fost aplicate norme de drept străine de pricină cu privitoare la calea de atac nesocotindu-se grav principiul legalității, principiul legalității căii de atac și implicit a principiului disponibilității (acțiunea fiind judecată în afara cadrului legal fixat prin cererea introductivă).

Recurentul, retoric și interogativ adresează întrebarea - Cum au determinat judecătorii calea de atac și termenul de exercitare? - Dacă răspunsul este din dispozițiile 712 și urm. din C. proc. civ., atunci se naște din nou întrebarea - De ce nu au respins ca inadmisibilă contestația la executare, raportat la dispoziția art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. și au analizat pe fond contestația și apelul.

Eroarea cu privire la sediul materiei privitor la termenul și calea de atac aplicabile în speță, deși acestea le-au fost indicate este în opinia recurentului neglijență gravă, nepermisă sau o autosuficiență care se subsumează relei-credințe prin desconsiderarea justițiabilului și chiar a avocatului său.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere înregistrarea ședinței unde avocatul ales, văzând soluția dată excepției de tardivitatea a apelului, a întrebat de mai multe ori dacă nu s-a recalificat cererea introductivă de instanță, aspect care nu a fost pus în discuția părților și care excede cu mult dispoziției art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Absurdul acestei decizii este că se întemeiază când pe dispoziții din C. proc. civ., când pe cele din Legea nr. 58/1934, aspecte care se exclud reciproc, fiind astfel creată o lege terția, doar de instanța de apel știută.

Ilogicul și absurdul nu se pot integra deloc în reținerea inspectorului judiciar și a Curții de Apel București, potrivit cu care situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate și pot fi susținute cu argumente, fiind de esența justiției.

Argumentele pot fi primite dacă sunt rezultatul unui silogism complet și implică realizarea unei ipoteze concrete de la care se pleacă, dar argumentele nu pot fi primite unitar când ele se aplică când sub un raport când sub altul. Sentința privitoare la contestația la executare prevăzută de C. proc. civ. se atacă cu apel în 10 zile de la comunicare. Dar, în cazul celei prevăzută de Legea nr. 58/1934, calea de atac este apelul în 15 zile de la pronunțare (aplicarea legii speciale potrivit principiului "specialia generalibus derogant) cu aplicarea art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., ca lege generală aplicabilă atunci când legea specială nu dispune. Iar, dacă s-a stabilit, dincolo de principiul disponibilității, că suntem în prezența unei contestații la executare prevăzute de C. proc. civ. și s-a respins pe acest temei excepția tardivității, atunci trebuie ca aceeași lege să își găsească aplicarea cu consecința respingerii contestației potrivit art. 713 alin. (2) ca inadmisibilă, soluție corectă și final al unui silogism corect raportat la alegerea luată. Dar, în cauză, s-a procedat la analiza unui titlu executoriu pe o cale care este inadmisibilă și care a fost aleasă chiar de instanță prin desconsiderarea principiului disponibilității și a rolului activ al judecătorului.

Așa cum a arătat recurentul, prezentul demers judiciar nu trebuie interpretat ca fiind o cale de atac sui generis la o decizie definitivă care îl nemulțumește și nici că vizează direct sau indirect desființarea acesteia, altfel decât în cadrul legal prevăzut de dreptul pozitiv național și comunitar, dar indică faptul că teza art. 509 alin. (4) din C. proc. civ. vizează tocmai ipoteze de genul pe care o sesizează, pentru că absurdul și ilogicul Deciziei nr. 586/A 2018 și a încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017 erodează instituția magistratului și implicit încrederea în justiție. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs 1. Argumente de fapt și de drept relevante Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, respinsă ca neîntemeiată prin sentința recurată, reclamantul a solicitat Curții de Apel București admiterea cererii, anularea Rezoluției nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare și a Rezoluției de clasare nr. 6394/IT/2876/DIJ/2018 din 18.10.2018 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru Judecători și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în esență, că instanța de fond a realizat o greșită interpretare a dispozițiilor art. 99 lit. t) și art. 99 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Este evident, astfel, că doar în măsura constatării unei încălcări a legii în emiterea actului, instanța de judecată poate desființa actul nelegal și trimite cauza pentru continuarea procedurii disciplinare. Criticile recurentului, astfel cum au fost anterior reținute, sunt nefondate. Interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în fapt, modalitatea de aplicare a legii, care excede controlului administrativ. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, în raport cu situația de fapt reținută, în baza normelor de drept aplicabile cauzei. Înalta Curte reține ca fiind corectă constatarea primei instanțe potrivit căreia, în raport cu circumstanțele cauzei și a înscrisurilor de la dosar, în mod întemeiat Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării petentului sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de către acesta, întrucât nu au fost identificate indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.