ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1895/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 13.05.2019, reclamantul A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 19253/19.02.2019 și a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin Cererile de Plata/Despagubire nr. x/27.03.2018, respectiv 11283/28.03.2018.

Prin sentința civilă nr. 339 din 01 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX – a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate .

Recurentul a susținut că termenul de 90 de zile prevăzut de textul de lege incident în cauză nu putea să curgă de la data la care a rămas definitivă încheierea pronunțată în dosar nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a B. S.A., deoarece aceasta a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penala nr. 298/A, prin care a rămas nesoluționată latura civilă a cauzei în dosar nr. x/2016 a fost pronunțată în data de 19.03.2018.

Recurentul a arătat că nu putea face o cerere de avizare a FGA în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, deoarece dreptul său de creanță încă nu putea fi valorificat. S-a susținut că chiar dacă dreptul la reparație s-a născut la momentul producerii prejudiciului, posibilitatea de a-l pretinde nu a existat decât la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 298/A.

A susținut recurentul că termenul de 90 de zile a fost întrerupt chiar de/prin existența dosarului nr. x/2016, iar termenul a început să curgă doar de la data finalizării dosarului, respectiv 19.03.2018.

A precizat recurentul că Fondul de Garantare fusese deja înștiintat despre existența prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor pretinse încă anterior datei de 25.05.2017, atunci când, chiar aceasta instituție, a depus la dosarul cauzei penale un Memoriu privind introducerea sa în cauză.

Prin înscrisul mai sus menționat - Fondul de Garantare a Asiguraților a recunoscut că a luat la cunostință/a fost avizat, în termenul legal de 90 de zile cu privire la despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant.

Fata de argumentele de fapt și de drept prezentate mai sus, a susținut recurentul că devine evidentă inutilitatea unei noi avizări printr-o nouă cerere distinctă, întrucât, pe de o parte, FGA fusese deja avizată, fiind și introdusă în dosarul penal ca parte responsabilă civilmente, iar, pe de alta parte, termenul de 90 de zile era deja suspendat chiar de existența dosarului penal nr. x/2016

Având în vedere faptul că prin decizia penală nr. 298/A/19.03.2018, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești a dispus achitarea inculpaților C. și D., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesolutionată latura civilă a cauzei, termenul de 90 (nouăzeci) de zile a reînceput "să curgă" și recurentul a avizat Fondul de Garantare al Asiguratior printr-o cerere distinctă.

In concluzie, recurentul a susținut, față de argumentele de drept, raportate și coroborate cu starea de fapt, faptul că textele de lege la care face referire instanța de fond, și anume, obligativitatea depunerii cererii de plată în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

In ceea ce privește susținerea instanței de fond conform căreia termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere, trebuie precizat faptul că în textul de lege menționat și anume art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu se precizează natura acestuia.

Chiar dacă, prin absurd, am intrepreta acest termen ca fiind unul de decădere, iar începutul curgerii acestuia ar fi data de 17.03.2018 - data rămânerii definitive a încheierii de Constatare a Falimentului B.. S.A. - în conformitate cu prev. Art. 2548. al..3 din C. civ..: "...atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la Întreruperea prescripției fiind aplicabile in mod corespunzător."

Dacă prin absurd instanța de recurs ar interpreta că termenul de 90 (nouăzeci) de zile ar fi un termen de decădere, având în vedere că realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în instanță, recurentul solicită instanței de recurs să constate că, în aceasta situație, se vor aplica în mod corespunzător preverile de la prescripție privind suspendarea.

Recurentul a solicitat respingerea ca netemeinică și nelegală a susținerii instanței de fond în sensul că: "nu poate reține alegațiile reclamantului în sensul că a sesizat FGA în termenul de 90 de zile prin constituirea de parte civilă în procesul penal...".

Avizarea FGA prin introducerea în cauza în calitate de parte responsabilă civilmente nu este una echivocă, astfel cum a reținut instanța de fond, ci UNA expresă, întrucât Fondul de Garantare al Asiguraților a avut la cunoștință, încă de la acel moment, care sunt pretențiile recurentului-reclamant și a avut acces la toate documentele justificative aflate la dosarul penal, dosar în care a fost legal citată și la a cărui desfășurare a participat în mod activ (memorii, excepții etc.).

Intimata-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a contestat Decizia nr. 19253/19.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și a solicitat obligarea pârâtului la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin cererile de plată/despagubire nr. x/27.03.2018, respectiv 11283/28.03.2018.

Instanța de primă jurisdicție a constatat că decizia atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale și a respins cererea reclamantului,.

Criticile recurentului formulate împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond vizează interpretarea dată textului de lege invocat, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, și anume momentul de la care curge termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Raportat la dispozițiile legale incidente și situația de fapt, criticile formulate sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, când s-a născut ulterior".

Textul de lege stabilește expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță este născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, în situația în care acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispozițiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat și nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuție.

Este nefondată teoria dezvoltată de recurent cu privire la cererea de constituire de parte civilă în procesul penal și de întrerupere/suspendare a curgerii termenului, până la data pronunțării definitive a deciziei penale.

Astfel cum în mod corect s-a reținut de instanța de fond, data nașterii dreptului de creanță este data producerii evenimentului asigurat. De la acest moment s-a născut dreptul reclamantului la repararea prejudiciului. Dreptul de creanță prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este dreptul de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, decurgând din contractul de asigurare. Prin urmare termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen fix, de decădere, după acest termen creditorii de asigurări putând să se adreseze, la fel ca și ceilalți creditori ai unui asigurător falit, direct asigurătorului, în cadrul procedurii de faliment.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 este singura care permite creditorilor de asigurări obținerea de despăgubiri/indemnizații de la FGA, prin depunerea de cereri de plată în termenul stabilit de art. 14 din lege și art. 20 din Norma ASF 16/2015.

Instanța de fond a reținut corect situația de fapt a cauzei și a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale, având în vedere că în cazul recurentului-reclamant termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, de deschidere a procedurii falimentului față de B. S.A., întrucât dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la data de 04.09.2014, când s-a produs evenimentul asigurat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, nefiind incidente motivele privind greșita interpretare a disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 339 din 01 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX – a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.