ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3021/2023

Ședința publică din data de 6 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei 24683/26.10.2028, prin care pârâtul a respins Cererile de Plată nr. x/28.03.2018 și y/27.03.2018, și obligarea pârâtului la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin aceste cereri de plată.

Prin sentința civilă nr. 775 din 18 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., neîncadrat în drept, solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurentul - reclamant a susținut că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu putea să curgă de la data la care a rămas definitivă încheierea pronunțată în dosarul civil nr. x/2016 (dosarul de faliment al B.) prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece aceasta a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penală nr. 298/A, prin care a rămas nesoluționată latura civilă a cauzei în dosarul penal nr. x/2016 a fost pronunțată la data de 19.03.2018.

Așadar, nu putea face o cerere de avizare a FGA în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, deoarece dreptul său de creanță nu putea fi încă valorificat. Chiar daca dreptul la reparație s-a născut la momentul producerii prejudiciului, posibilitatea de a-l pretinde nu a existat decât la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 298/A/2018.

În mod evident, recurentul era obligat/trebuia să aștepte Decizia Curții de Apel Pitești, prin care să se stabilească în mod exact întinderea prejudiciului, deoarece dacă instanța de apel menținea decizia de condamnare a inculpaților - așa cum se pronunțase instanța de fond - atunci, automat Fondul de Garantare ar fi preluat obligația de plată a despăgubirii imputabile asiguratului RCA la B. (C.) - aflată în insolvență/faliment.

Având în vedere faptul că prin decizia penală nr. 298/A/19.03.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Pitești a dispus achitarea inculpaților C. și D., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei, în mod logic termenul de 90 (nouăzeci) de zile a reînceput sa curgă, avizând Fondul de Garantarea a Asiguraților printr-o cerere distinctă.

Încheierea pronunțată în dosarul civil nr. x/2016 (dosar faliment B. prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penală nr. 298/A, hotărâre definitivă, pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, prin care a rămas nesoluționată latura civilă a cauzei în dosarul penal nr. x/2016 a fost pronunțata în data de 19.03.2018.

A mai susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere, având în vedere că textul de lege nu precizează natura acestuia.

În opinia recurentului, având în vedere că realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în instanță, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile care reglementează prescripția, termenul fiind supus suspendării și întreruperii.

În fine, recurentul a susținut că avizarea FGA prin introducerea sa în cauza penală a fost una efectivă și neechivocă. Fondul de Garantare al Asiguraților aflând la acel moment care sunt despăgubirile bănești solicitate de către subsemnatul și putând să aibă acces la toate înscrisurile necesare.

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept supusă dezlegării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare și aplicare a disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privința reclamantului, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanță al creditorului de asigurare.

În prealabil, Înalta Curte reține, contrar susținerii recurentului - reclamant, că termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci este, într-adevăr, un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Instanța de fond a reținut creanța ca fiind "anterioară" deschiderii procedurii falimentului B., însă soluția asupra căreia s-a oprit este una pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului și anume la data soluționării definitive a dosarului penal nr. x/2016, dosar în care reclamantul s-a constituit parte civilă.

Astfel, în dezacord cu aspectele reținute de prima instanță, instanța de control judiciar constată că existența și întinderea dreptului de creanță al reclamantului au fost definitiv stabilite la data soluționării dosarului penal sus menționat, respectiv la data de 19.03.2018, când a fost pronunțată decizia penală nr. 298/19.03.2018, prin care Curtea de Apel Pitești a dispus achitarea inculpaților, iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată latura civilă a cauzei.

În mod evident, doar la această dată reclamantul cunoaște că nu poate obține repararea pagubei în procesul penal.

În atare situație, termenul de 90 de zile în care reclamantul avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data pronunțării deciziei penale nr. 298/19.03.2018 și s-ar fi împlinit la data de 17.06.2018.

Prin urmare, formularea cererilor de plată nr. x/28.03.2018 și y/27.03.2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Referitor la solicitarea de obligare directă a intimatului-pârât la plata despăgubirilor pretinse, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ soluționează acțiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operațiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speță, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamant ca tardivă, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretențiilor formulate, motiv pentru care instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata despăgubirilor pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie și efectivă a acestei cereri, instanța nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege.

Concluzionând, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - reclamant soluției primei instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 24683/26.10.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererile de plată nr. x/28.03.2018 și y/27.03.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 775 din 18 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 24683/26.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul la soluționarea cererilor de plată nr. x/27.03.2018 și nr. y/28.03.2018.

Respinge capătul de cerere privind obligarea la plată, ca prematur formulat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 iunie 2023.