ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1841/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11.07.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 (ce se va majora cu 10% începând de 01.10.2015, potrivit Legii nr. 293/2015);

- obligarea pârâtului la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv prin restituirea pentru fiecare lună a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015) și venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291,98 RON, respectiv de 347 RON începând de la 1.08.2016), inclusiv a sporului de doctorat și a diferenței diurnei de detașare rezultata din aplicarea normelor menționate, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 2258 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii;

- a obligat pârâtul să emită reclamantului dispoziție de stabilire a drepturilor salariale individuale producătoare de efecte juridice, astfel: în perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON; iar în perioada 01.12.2015–30.09.2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantului eventualele diferențe salariale rezultate, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective;

- a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, în principal, admiterea excepției lipsei de interes a acțiunii și respingerea acțiunii ca atare, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a dobânzilor legale.

Recurentul -pârât a invocat excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, arătând că în cauză nu mai există niciun folos material pe care reclamantul l-ar putea obține prin prezentul demers judiciar.

Astfel, deși exista un interes al reclamantului la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, acest interes nu mai subzistă, având în vedere că în prezent drepturile salariale i-au fost recunoscute și acordate prin Decizia președintelui CSM nr. 68/10.05.2018, respectiv dispoziția de salarizare individuală nr. 132/22.05.2018 emisă de secretarul general al CSM.

În acest context, aolicită să se constate că interesul de a acționa al reclamantului nu mai este unul actual în sensul art. 33 din C. proc. civ., astfel încât, la acest moment, nu este îndeplinită condiția de exercitare a acțiunii referitoare la justificarea unui interes în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În subsidiar, apreciază că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză ceea ce privește analizarea cererii reclamantului privind acordarea dobânzilor legale.

Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanței, iar sub acest aspect instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadentă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de Ia scadență până în momentul plății.

În concret, în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale, instanța de fond nu a avut în vedere inexistența vreunei culpe a instituției pârâte câtă vreme drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite în acord cu practica ordonatorilor de credite din domeniul justiției de Ia acel moment.

Intimatul-reclamant, legal citat, nu a formulat întâmpinare în cauză.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât privind lipsa de interes în promovarea acțiunii, Înalta Curte constată că Decizia președintelui CSM nr. 68/10.05.2018 și dispoziția de salarizare individuală nr. 132/22.05.2018 emisă de secretarul general al CSM pe care se sprijină invocarea excepției, recunosc în favoarea intimatului-reclamant, începând cu 9.04.2015 o indemnizație brută corespunzătoare unei valori de referință sectoriale mai mari de 405, majorate apoi, de la 1.12.2015, cu 10%.

Socotind actele administrative menționate o punere în executare parțială a sentinței recurate, sentință care nu se referă numai la emiterea dispoziției de salarizare pentru perioada 09.04.2015–30.09.2016, ci și la plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective, Înalta Curte nu poate primi excepția lipsei de interes a acțiunii, interesul intimatului-reclamant în promovarea acțiunii fiind unul actual.

Referitor la criticile vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente diferențelor salariale restante, Înalta Curte constată că sunt nefondate, reținând că o consecință a recunoașterii drepturilor salariale în cuantumul solicitat de către reclamant, începând cu data de 09.04.2015, o reprezintă obligația pârâtului de a achita diferențele dintre drepturile salariale astfel stabilite și cele efectiv achitate, precum și de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant prin lipsirea acestuia de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor legale prevăzute de legislația civilă, constatând existența obligației pârâtului de plată a dobânzii legale aferente diferențelor salariale.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 1282 din 20 martie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.