ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1820/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea adresată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia la data de 23.08.2017, reclamanta A. S.R.L., societate în procedura insolvenței, fiind în faliment, reprezentată de B. în calitate de lichidator judiciar prin C. în calitate de practician coordonator a solicitat, în contradictoriu cu ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, a solicitat, în temeiul art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004:

- anularea Deciziei nr. 96016/10.04.2017 emisă de pârâtă prin care a fost soluționată contestația administrativă;

- anularea Deciziei de anulare a obligațiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016 emisă de pârâtă;

- constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a emite o decizie prin care să fie anulate integral obligațiile fiscale în suma totală de 4.185.815 RON, stabilite anterior în sarcina subscrisei de alt organ fiscal, respectiv de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba;

- obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să fie anulate integral obligațiile fiscale în suma totală de 4.185.815 RON stabilite anterior în sarcina reclamantei.

Prin sentința nr. 215 din 29 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., reprezentată de B., în contradictoriu Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și, în consecință:

(i) a anulat în tot Decizia nr. 96016/10.04.2017 de soluționare a contestației administrative și parțial Decizia de anulare a obligațiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale în sumă totală de 2.001.831 RON;

(ii) a respins în rest acțiunea;

(iii) a obligat pârâta la 6.900 RON cheltuieli de judecată parțiale către reclamantă.

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi reținut considerentul instanței de fond, potrivit căruia "modul de calcul al sumei de 1.998.092 RON, așa cum a fost stabilit prin raportul de expertiză ar fi unul eronat, neexistând nicio justificare legală pentru care organul fiscal a stabilit un procent de 97,85% pentru debit, având în vedere raportul dintre debitul total din Decizia de impunere nr. x/2015 și cel care poate face obiectul Legii 209/2015 și un procent de 97,14% pentru accesorii, aplicand apoi aceste procente la valoarea rămasă nestinsă la data intrării în vigoare a legii".

Având în vedere că în evidența fiscală soldul rămas nestins din Decizia impunere nr. x/2015 a fost mai mic decât sumele înscrise în lista transmisă de către Inspecția fiscală, în conformitate cu prevederile OPANAF nr. 2202/19.08.2015- Anexa 5, Cap.ll. pct. 3, organul fiscal a aplicat regula proporționalității rezultând astfel creanțe care au facut obiectul Legii nr. 209/2015 în cuantum de 1.998.092 RON.

În opinia recurentei-reclamante, organul fiscal a respectat cu rigurozitate atât prevederile Legii nr. 209/2015, cât și cele ale O.G. nr. 92/2003, referitoare la modul de stingere a plăților efectuate de reclamantă sau a sumelor încasate prin poprire.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră criticabilă soluția instanței de fond și cu privire la obligarea sa la plata sumei de 6.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, solicitând exonerarea de la plata acestei sume, întrucat actele administrativ- fiscale au fost emise cu respectarea strictă a dispozițiilor legale în materie fiscala, autoritatea pârâtă nefiind în culpă procesuala și nici nu și-a exercitat drepturile procesuale cu rea-credință.

II. Procedura derulată în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele următoare:

Prin Decizia nr. 149759/13.06.2016 emisă de AJFP Sibiu s-a dispus, în temeiul Legii nr. 209/2015, anularea sumei de 1.998.092 RON, reprezentând debite din Decizia de impunere x/23.02.2015.

Intimata-reclamantă a contestat Decizia nr. 149759/13.06.2016, solicitând anularea sumei totale de 4.185.815 RON, care se circumscrie prevederilor Legii 209/2015.

Prin Decizia nr. 96.016/10.04.2017, contestația adminstrativă a fost respinsă cu motivarea că organul fiscal a respectat prevederile Legii 209/2015 și ale OPANAF nr. 2202/19.08.2015, întrucât, anterior intrării în vigoare a legii, respectiv, anterior datei de 24.07.2015, societatea înregistra în evidența pe plătitor obligații nestinse din Decizia de impunere nr. x/23.02.2015, în cuantum de 2.056.017 RON.

Soluționând cauza, curtea de apel a admis contestația reclamantei și a dispus anularea în tot a Deciziei nr. 96016/10.04.2017 de soluționare a contestației administrative și parțial a Deciziei de anulare a obligațiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016, în ceea ce privește obligațiile fiscale în sumă totală de 2.001.831 RON.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta vizează modalitatea greșită de calcul a sumei rămase neachitată din decizia de impunere, din perspectiva aplicării regulii proporționalității stingerii obligațiilor fiscale, în conformitate cu pct. 3 din Capitolul II anexa 5 la OPANAF 2202/2015.

Critica este nefondată.

Instanța a reținut corect că prevederile pct. 3 din Capitolul II anexa 5 la OPANAF 2202/2015 fac referire la modul de stingere a debitului indicând organului fiscal să aplice regula proporționalității "atunci când suma plătită nu este suficientă pentru a stinge obligațiile fiscale principale sau, după caz, accesorii, care au aceeași vechime.", însă, organul fiscal nu poate aplica aceste dispoziții la calculul obligațiilor fiscale ce se anulează, întrucât Legea 209/2015 nu impune o astfel de condiționare.

Legiuitorul a prevăzut, clar și necondiționat, obligația de anulare a tuturor obligațiilor fiscale menționate în art. 1- 4 care sunt nestinse la data intrării în vigoare a Legii 209/2015.

Recurenta a susținut că din evidența fiscală a rezultat că soldul rămas nestins din Decizia impunere nr. x/2015 a fost mai mic decât sumele înscrise în lista transmisă de către Inspecția fiscală, astfel că, organul fiscal în mod corect a aplicat regula proporționalității în conformitate cu prevederile OPANAF nr. 2202/19.08.2015- Anexa 5, Cap.ll. pct 3, rezultând creanțe care au facut obiectul Legii nr. 209/2015 în cuantum de 1.998.092 RON.

În dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară fiscală, probă administrată conform art. 330 C. proc. civ., conținând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care instanța a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Astfel, instanța de fond a constatat că modul de calcul a sumei de 1.998.092 RON (anulată de pârâtă în baza Legii 209/2015), așa cum rezultă din raportul de expertiză, este unul eronat, întrucât nu există nicio justificare legală pentru care organul fiscal a stabilit un procent de 97,85% pentru debit, având în vedere raportul dintre debitul total din Decizia de impunere nr. x/2015 și cel care face poate face obiectul Legii 209/2015, și 97,14% pentru accesorii, aplicând apoi aceste procente la valoarea (ce face obiectul Legii 209/2015) rămasă nestinsă la data intrării în vigoare a legii.

Recurenta-pârâtă nu combate, cu argumente valabile, situația de fapt fiscală reținută de instanță pe baza constatărilor expertului și a probelor administrate în cauză.

Or, Înalta Curte validează argumentele instanței de fond care a constatat că aplicarea regulii proporționalității este consecința unei erori de raționament a organului fiscal, astfel că, în baza Legii 209/2015, pot fi anulate obligațiile fiscale din decizia de impunere nr. x/2015 în sumă de 2.001.831 RON, formată din 114.497 RON debit și 1.887.334 RON majorări și penalități de întârziere, ca sold ce poate face obiectul anulării, rămas nestins la data de 24.07.2015.

În privința sumei de 2.183.984 RON, aceasta a fost achitată înainte de intrarea în vigoare a legii, așa cum au indicat experții în raport, aspect necontestat de către niciuna din părți, prin urmare intimata-reclamantă nu poate beneficia de anularea întregii sume indicate în acțiune, iar suma de 1.321 RON reprezintă diferența dintre totalul accesoriilor stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2015 (1.942.841 RON) și totalul accesoriilor existente în fișa de evidență plăți la data de 24.07.2015 (1.941.520 RON), sumă ce nu face obiectul anulării așa cum a corect a stabilit organul fiscal.

Înalta Curte va înlătura și critica adusă de recurentă privind greșita obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 din C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. (...)."

Cheltuielile de judecată sunt justificate de culpa procesuală și nu de buna sau reaua credință în raportul de drept material. Prin admiterea în parte a acțiunii, pârâta se află în culpă procesuală, fapt care a justificat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.900 RON, reprezentând onorariu de expert, în parte, proporțional cu pretențiile admise.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu împotriva sentinței nr. 215 din 29 octombrie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2021.