ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 143/2021

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2020 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării, și Ministrul Educației și Cercetării, cerere de suspendare în baza art. 14 a Ordinului M.E.C. nr. 4135/2020 privind aprobarea Instrucțiunii pentru crearea și/sau întărirea capacității sistemului de învățământ preuniversitar prin învățare on-line împreună cu anexa Instrucțiunea pentru crearea și/sau capacității sistemului de învățământ preuniversitar prin învățare on-line, din 21.04.2020 (în continuare "Ordinul MEC"), conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 412 din 15 iunie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Educației și Cercetării, ca neîntemeiată.

A calificat excepția lipsei de interes ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Ministrul Educației și Cercetării, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 412 din 15 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare invocat vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportate la actele normative cu incidență în speță.

În ceea ce privește condiția "cazului bine justificat" recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod eronat, a apreciat că fundamentul legal al Ordinului M.E.C. este Decretul Președintelui 240/2020 și că nu este necesar ca dispozițiile de organizare a învățământului online, astfel cuprinse de Ordinul M.E.C., să fie dispuse printr-o lege organică, iar nu printr-un simplu act administrativ și, de asemenea, nu este necesară consultarea Consiliului Național al Elevilor.

Susține recurentul că a invocat necesitatea imperativă a reglementării organizării învățământului, deci, implicit, și a normelor de organizare a învățământului on-line doar prin lege organică, conform art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituție, și ca atare, emise doar de Parlamentul României nu de MEC prin act administrativ; că s-a întâmplat contrariul, acesta este o împrejurare de drept relevând un motiv serios se suspiciune asupra actului ce reglementează învățământul online, respectiv asupra Ordinului MEC emis de MEC si Ministrul Educației.

În aceste condiții, consideră că instanța de fond a aplicat greșit la prezenta cauză, art. 78 din Decretul Președintelui, găsind justificarea Ordinului atacat, în sensul că ordinul ar fi fost "ordonat" direct de Președintele României, neobservând necesitatea de reglementare prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituție.

Este adevărat că Decretul Președintelui României, emis în temeiul art. 93 din Constituție, a trasat linii diriguitoare, priorități de maximă urgență, însă nu putea înlocui reglementarea prin lege atunci când este cazul și imperativ cerută chiar de Constituție; aceasta, întrucât, Parlamentul este convocat și lucrează pe toată durata stării de urgență conform art. 93 alin. (2) din Constituție și deci, se putea și în această stare de urgență extremă să se respecte statul de drept și prerogativele Parlamentului.

Afirmă recurentul că rațiunea obligării Parlamentului, prin Constituție, să funcționeze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgență este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenției legislative în regim de urgență, în orice domeniu pe care situația de criză îl afectează și mai ales atunci când este vizată restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepționale impuse de situația de criză, în condițiile în care restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție. Aplicarea art. 93 din Constituție, a reglementării prin Decret Președințial nu exclude legiferarea Parlamentului atunci când este obligatorie, precum art. 73 alin. (3) lit. n), astfel trebuie coroborate textele constituționale pentru starea de urgență iar nu supunerea la un arbitrariu exclusiv și vătămător din partea autorităților executive (Președinte, MEC etc).

Mai arată recurentul-reclamant că, în sensul existenței unei reale probleme cu învățământul on-line, pentru respectarea dreptului la învățătură, mai ales copiilor de până la 10 ani, este și părerea Academiei Române, for de înalt prestigiu în domeniul culturii și educației în sens larg, opinie pe care solicită să fie luată în considerare cu multă atenție: "Pentru ciclurile preșcolar și primar (3-11 ani) școala on-line este departe de a fi o opțiune; din contră, aceasta poate avea efecte dăunătoare pentru elevi, în sensul periclitării bunei lor dezvoltări psihosociale și intelectuale. Educația se face în interacțiune directă cu un educator relația dintre elev și învățător/profesor fiind mai mult decât comunicare de sunete și imagini. Învățătorul/profesorul este model, ocrotitor, suport moral etc. și trebuie perceput în chip nemijlocit de elevi. "

Recurentul depune la dosar, conform art. 492 C. proc. civ. și această opinie emisă ulterior pronunțării în fond de către Academia Română, fiind utilă cauzei, întrucât validează încă o dată, situația de fapt a periculozității învățământului on-line mai ales la copiii până în 11 ani.

Totodată, dacă în acest fel s-ar putea justifica lipsa reglementării prin lege organică a sistemului online, atunci, nici pentru sistemul "învățării față-în-față", n-ar mai fi necesară întreaga reglementare stabilită în legea 1/2011, ci, ar fi îndeajuns o simplă Normă MEC, care, găsindu-și temeiul în art. 94 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, așa cum statuează instanța de fond, ar fi capabilă și suficientă pentru reglementarea întregului sistem de învățământ. Evident, o asemenea interpretare a legii potrivit sentinței recurate, este greșită și casabilă.

În concluzie, afirmă recurentul, că pentru a se evita pericolul afectării unor drepturi constituționale trebuia să existe un real studiu de impact și o reglementare temeinică prin adaptarea învățatului on-line la diferite categorii de vârstă, de cicluri de studiu, și totodată, adaptarea sa și la copiii cu nevoi speciale, reglementare complexă de nivelul și importanța normelor de reglementare primară, ce putea și trebuia luată doar prin lege organică.

Ca atare, instanța de fond, în mod greșit, nu a sesizat dispozițiile din preambulul Ordinului M.E.C. ce dau ca referințe privind temeiurile actului normativ, ca fiind Decretele Președintelui de instituire a stării de urgență și de prelungire, din care rezultă că, acest ordin s-ar circumscrie perioadei limitate de timp în care aceste decrete și-au produs efectele juridice, adică până la 15 mai 2020.

În continuare, susține recurentul că, prima instanță a aplicat greșit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 având în vedere că ordinul de reglementare a învățământului online nu ar fi trebuit luat prin consultarea Consiliului Național al Elevilor ("CNE")

Conform articolului invocat din lege, orice decizie cu impact major din educație trebuie luată prin consultarea Consiliului Național al Elevilor, fără excepție.

Prin urmare, luarea deciziei învățatului online fără consultarea CNE este contrară art. 80 alin. (1) din legea 1/2011. Este adevărat că hotărârea inițială a fost luată conform Decretului Președintelui, și ca atare, datorită situației extraordinare nu s-ar fi impus consultarea CNE, fiindcă a fost luată ad-hoc de Președintele României. Însă, se observă că decizia învățământul on-line este acum o permanentizare, aplicabilă și în afara stării de urgență, decizie luată fără consultarea beneficiarilor din educație, cu efecte de permanență.

Deci, trebuia să existe consultarea CNE, lipsa acesteia ridicând serioase dubii de legalitate a unei decizii majore în educație, încălcare ce constituie un caz justificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar neobservarea sa prin interpretarea greșită a legii este un motiv de recurs fondat conform art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, susține recurentul - reclamant că instanța de fond nu contestă cele etalate în acțiunea, respectiv că există anumite afecțiuni fizice și psihice imediate ale copilului, din contra, amintește din susținerile reclamantului.

Față de probele depuse la dosar prin opiniile de specialitate de la medici, în special cele ce afectează imediat văzul copiilor până în 10 ani, susține recurentul că a demonstrat că există un anumit prejudiciu iminent asupra copilului, iar instanța de fond nu le-a înlăturat, pârâtul arătând că ar fi doar niște simple păreri ale reclamantului.

Instanța chiar reține în hotărâre că "reclamantul a învederat în esență, în susținerea pagubei iminente, faptul că sistemul de învățare on-line îl afectează pe copilul său atât fizic (afectându-i ochii, vederea, provocându-i dureri de cap), cât și psihic (cauzându-i un stres deosebit și oboseală).

Cu toate acestea, instanța de fond adoptă argumentul că instituirea acestui sistem de învățare online este de o "necesitate absolut imperativă a adoptării acestei măsuri prin raportare la situația de fapt concretă respectiv riscul tot mai crescut de răspândire a virusului gripal Covid 19". Acesta a fost unicul argument al instanței de fond pentru respingerea prejudiciului iminent etalat de subsemnatul față de opiniile de specialitate de mai sus.

Deci, instanța fără să aibă vreo expertiză științifică sau bază legală face judecăți de valoare comparând pentru copilul meu că prejudiciul la care s-ar expune din cauza Covid-19, dacă nu ar exista învățământul on-line, ar fi mult mai important decât afecțiunile ochilor și psihice cauzate de învățatul online.

Față de aceste rețineri ale primei instanțe, recurentul arată că acest argument al necesității desfășurării cursurilor online de frica răspândirii virusului covid-19 în colectivitățile unităților de educație sunt simple presupuneri nefondate ale instanței.

Așadar, se mai observă cum aceste rețineri ale instanței de fond privind înlăturarea prejudiciului imediat invocat de subsemnatul, sunt total insuficiente și greșite din moment ce am demonstrat că există un prejudiciu imediat asupra vederii copiilor sub 10 ani, iar instanța nu l-a considerat în mod greșit ca fiind un prejudiciu iminent in sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 (aplicând greșit legea).

Deci, există un prejudiciu iminent asupra copilului mai ales olfactiv, dar și psihic-emoțional, după cum s-a referit și Academia Română cauzat de școala online, neobservat de instanța de fond, ca atare instanța aplică greșit legea neobservând prejudiciul și considerând că există un pericol și mai important privind infectarea cu Covid-19, față de care celelalte prejudicii nu ar fi luate în seamă.

În concluzie, susține recurentul, că a demonstrat existența celor două condiții necesare pentru admiterea suspendării executării actului administrativ atacat, dar neobservate de instanța de fond prin aplicarea greșită a legii, ceea ce duce la casarea hotărârii și admiterea acțiunii introductive de instanță.

1.4. Apărările formulate de intimați

Intimatul-pârât Ministerul Educației și Cercetării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probator administrat în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Prin sentința civilă nr. 412/2020 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a Ordinului MEC nr. 4135/2020 privind aprobarea Instrucțiunii pentru crearea și/sau întărirea capacității sistemului de învățământ preuniversitar prin învățare on-line, reținând că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Instanța de fond, analizând cererea de suspendare, a constatat că "nu sunt întrunite condițiile suspendării executării actului administrativ, raportat la condițiile cazului bine justificat și la necesitatea prevenirii unei pagube iminente".

Astfel, analizând cerința cazului bine justificat, curtea de apel a constatat că reclamantul nu relevă împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privința ordinului contestat. În acest sens, a reținut prima instanță că "ordinul a fost emis de organul competent, menționându-se temeiurile legale referitoare la contextul excepțional care a determinat instituirea stării de urgență și interesul public general."

Referitor la condiția iminenței pagubei, prima instanță a constatat că reclamantul - recurent nu aprobat în niciun fel această cerință. Mai mult, a reținut că "măsurile impuse prin instituirea acestui sistem, vizează diminuarea acestui risc (de răspândire a virusului COVID-19), și asigurarea sănătății populației, în caz contrar, punându-se în pericol sănătatea și viața persoanelor, inclusiv a fiului reclamantului."

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente speței.

Măsura de suspendare a executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naștere unor obligații, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ învestită cu acțiunea în anulare. Sau, așa cum a reținut Curtea Constituțională (decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 13 iunie 2012), "dreptul de a solicita suspendarea executării unui act administrativ […] constituie o garanție procesuală aflată la îndemâna părții interesate pentru evitarea efectelor negative pe care punerea în executare a actului administrativ unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea asupra acesteia"

Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege: cazul bine justificat și paguba iminentă.

Îndeplinirea celor două condiții este verificată în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Primul set de critici vizează considerentele primei instanțe reținute cu privire la îndeplinirea condiției existenței unui caz bine justificat, recurentul-reclamant reiterând argumentele prezentate în fața instanței de fond sub trei aspecte:

- prevederile care fac obiectul Ordinului MEC nr. 4135/2020 trebuiau implementate doar prin lege organică;

- învățământul on-line se putea desfășura doar pe perioada stării de urgență;

- potrivit legii era necesară consultarea Consiliului Național al Elevilor.

Astfel cum corect a reținut instanța de fond, O.M.E.C. nr. 4135/2020 vine să stabilească măsuri și sarcini care trebuie să fie aduse la îndeplinire la nivelul Ministerului Educației și Cercetării și al instituțiilor centrale din subordine/în coordonare, respectiv la nivelul inspectoratelor școlare, la nivelul unităților de învățământ preuniversitar, precum și de către cadrele didactice. Fiind vorba de punerea în executare a legii, de stabilirea unor măsuri și sarcini pentru intimat și pentru instituțiile din subordinea acestuia, conform normelor de tehnică legislativă aceasta se realizează prin intermediul ordinelor și instrucțiunilor.

De asemenea, art. 39 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 stabilește că "(1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la eliminarea restricțiilor privind adunările publice de către autoritățile de resort, unitățile de învățământ preuniversitar organizează activități din planurile de învățământ și în mediul online." Deci, chiar legiuitorul vine și stabilește obligația subscrisului de a organiza învățământ on-line și în mod implicit aplicarea prevederilor Ordinului MEC nr. 4135/2020 atâta timp cât există situația de fapt care limitează prezența fizică a elevilor în unitatea de învățământ preuniversitar.

Fără a relua raționamentul juridic al primei instanțe, pe care instanța de control judiciar îl apreciază ca fiind legal și temeinic, se reține și că analiza demersului judiciar s-a efectuat cu respectarea limitelor învestirii instanței, limite impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul neprejudecării fondului.

Astfel, în mod corect s-a reținut de către prima instanță că elaborarea ordinului s-a realizat ca urmare a prevederilor imperative din Decretul nr. 240/2020, stipulate la art. 77 și art. 78 din Anexa I, Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă, Capitolul X, Domeniul educație și cercetare.

Așadar, elaborarea ordinului a reprezentat răspunsul instituțional la obligația/responsabilitatea MEC, ca minister de resort, de a stabili modul de derulare (organizare și desfășurare) a activităților "din planurile de învățământ, informat online", precum și "modul de recuperare a elementelor care nu pot fi parcurse în această perioadă", fiind în acord cu prevederea art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 240/2020.

În situația suspendării cursurilor la nivelul sistemului de învățământ din România ca urmare a punerii în aplicare a prevederilor legale ce au impus suspendarea tuturor activităților didactice ce impun prezența fizică a antepreșcolarilor, preșcolarilor, elevilor și studenților în unitățile și instituțiile de învățământ, nu existau decât două posibilități:

• să nu se desfășoare niciun tip de activitate educațională/de învățare, respectiv nici activități de tip față în față și nici activități educaționale/de învățare în format on-line/asistate de tehnologie electronică;

• să nu se desfășoare activități educaționale/de învățare față în față, dar să se desfășoare unele activități educaționale/de învățare în format on-line/asistate de tehnologie electronică.

Opțiunea rezonabilă a fost pentru cea de-a doua posibilitate, în acord cu ceea ce a constituit, de altfel, și opțiunea tuturor țărilor din Europa.

Pe de altă parte, Ordinul îndeplinește toate condițiile de legalitate cerute pentru validitatea sa.

Actul a fost emis de organul competent, în limita competenței sale potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) și e) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare care prevede că "(2) Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului exercită, în domeniul învățământului preuniversitar, următoarele atribuții:... c) coordonează și controlează sistemul național de învățământ;..., e) coordonează elaborarea și aprobă Curriculumul național și sistemul național de evaluare, asigură și supraveghează respectarea acestora; ..." și art. 6 lit. d) din H.G. nr. 24/2020 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației și Cercetării care stipulează următoarele: "în îndeplinirea atribuțiilor sale, Ministerul Educației și Cercetării este autorizat:.. .d) să emită norme și instrucțiuni obligatorii pentru aplicarea măsurilor dispuse în exercitarea atribuțiilor sale, potrivit legii;...", precum și art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 24/2020.

Emiterea actului s-a făcut în forma și cu procedura prevăzută de lege cu referire expresă la temeiurile legale menționate, fondate pe situația de fapt referitoare la menținerea contextului excepțional care a determinat instituirea stării de urgență, interesul public general care a reclamat prelungirea acestei stări excepționale, menținerea aplicării măsurilor deja adoptate, precum și adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităților publice să intervină eficient și cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei.

Reiese nu doar că în speță, nu există motive de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, dar că însăși prevederile legale cu forță juridică superioară Ordinului nr. 4135/2020 au impus existența prezentului act administrativ.

Invocarea nelegalității unui act administrativ nu poate constitui un caz bine justificat, ci doar existența unor aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită. Or, recurentul-reclamant a invocat și motive de nelegalitate, care nu pot fi analizate decât în cadrul acțiunii în anulare a acestuia.

Înalta Curte, în contextul situației, potrivit căreia, România se confruntă în continuare cu existența unor cazuri de infectare cu virusul SARS -CoV2, constată că prin măsurile luate sunt asigurate și interesul superior al beneficiarului direct al sistemului de educație (elevul) și dreptul de a beneficia de educație și de a finaliza un nivel de învățământ parcurs.

Prin urmare, aceste împrejurări de fapt nu pot conduce la concluzia recurentului că Ordinul nr. 4135/2020 încalcă dreptul la viață, la sănătate etc. în contextul actual și ținând cont că prevederile Legii educației naționale nr. 1/2011, ale legii fundamentale privind garantarea dreptului la învățătură nu au fost suspendate, considerăm că s-au luat măsurile adecvate pentru asigurarea exercitării acestor drepturi.

În ceea ce privește iminența producerii unui prejudiciu, instanța de recurs reține că noțiunea de paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Pornind de la această definiție, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că executarea unui act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă iminentă, atâta timp cât recurentul-reclamant nu a invocat și nici nu a probat un prejudiciu material viitor și sigur ca realizare și care, eventual, să exceadă limitelor legale ale actului administrativ.

Or, dezavantajele invocate de recurentul-reclamant nu au conotație patrimonială, ci sunt de natură psiho-socială, astfel încât nu se circumscriu prin ele însele noțiunii de "pagubă iminentă" prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Considerentele primei instanțe cu referire la nedovedirea de către reclamantă a iminenței producerii unei pagube, astfel cum această noțiune este definitiă de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 sunt pertinente și au corespondent în realitatea probatoriului administrat în cauză, în sensul că nu au fost depuse înscrisuri justificative, de natură financiară menite să acopere ipoteza textului de lege menționat mai sus.

Recurentul reia susținerile din cererea de chemare în judecată, fără a veni cu dovezi concrete, ci doar cu opinii ale altor persoane, statistici și susțineri din presă. Susținerile reclamantului sunt extrem de subiective, fiind influențate de relația afectivă care există între părinte și copil și poate de cerințele părintelui față de capacitatea de înțelegere și rezistența la oboseală a copilului.

Referitor la critica privind instituirea obligativității de participare la cursurile online, aceasta este în strânsă legătură cu beneficiul pe care elevul îl poate obține urmare a participării la aceste cursuri în sensul valorificării activității-suport pentru învățarea on-line prin acordarea de note/calificative. Ori acolo unde există un beneficiu există o obligație corelativă, altminteri s-ar înfrânge principiul echității și al bunei credințe.

Argumentele prezentate de recurent excedează obiectului cererii și nu conduc la îndeplinirea cerințelor art. 14 din Legea nr. 554/2004, neavând legătură nici măcar cu legalitatea actului atacat, ci cu îndoielile/temerile pe care de altfel, în contextul actual le poate avea orice persoană.

Ordinul supus cenzurii instanței este un act temeinic și legal, emis în baza prevederilor legale invocate în preambulul său, prin care se garantează dreptul la învățătură și interesul superior al copilului, prin luarea unor măsuri adecvate care să permită finalizarea anului școlar aflat în curs.

De asemenea, actul normativ supus cenzurii instanței nu perturbă funcționarea serviciului public, ci chiar asigură desfășurarea activităților specifice în unitățile de învățământ, activități necesare pentru finalizarea anului școlar aflat în curs la data instituirii stării de alertă.

Organizarea unităților de învățământ nu este perturbată prin măsurile instituite prin actul administrativ contestat, în mod contrar însă suspendarea ordinului supus cenzurii instanței este de natură să producă pagube iremediabile, întrucât nu se poate asigura dreptul elevilor la învățătură. Astfel, în ipoteza suspendării actului atacat, se încalcă drepturile beneficiarilor direcți (elevii) și secundari (reprezentanții legali ai acestora).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de proecdură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 412/2020 din 15 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.