ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1155/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 12.12.2014 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. (fosta A.) a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală Pentru Contribuabili Nerezidenți, solicitând:

(1) Anularea Deciziei nr. 55251/01.10.2014 emisă de către AF Nerezidenți, prin care a fost respinsă contestația fiscală formulată de A. împotriva refuzului AF Nerezidenți de a emite actele administrative fiscale ce atestă dreptul reclamantei la plata dobânzilor fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA în sumă de 3.478.789 RON, refuz înregistrat la AF Nerezidenți sub nr. x/08.07.2014; și, pe cale de consecință,

(2) Obligarea AF Nerezidenți și DGRFP București:

- să emită actele administrative fiscale ce atestă dreptul A. la plata sumei de 1.825.772.5 RON cu titlu de dobândă fiscală datorată pentru rambursarea cu întârziere a TVA în sumă de 6.465.842 RON, solicitată la rambursare prin deconturile cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare nr. x/23.12.2009 și y/25.10.2010;

- să efectueze plata dobânzilor fiscale în sumă de 1.825.772.5 RON în contul bancar al A. ce va fi indicat în acest scop.

Prin sentința nr. 704 din 13.03.2015 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. (fostă A.), în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți; s-a anulat Decizia nr. 55251/01.10.2014 emisă de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți; au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 1.825.772,5 RON dobânzi fiscale pentru rambursarea cu întârziere a TVA de 6.465.842 RON, solicitată prin deconturile cu sumă negativă de TVA cu opțiune de rambursare nr. x/23.12.2009 și nr. y/25.10.2010. Totodată, au fost obligate pârâtele la plata sumei de 400 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Prin sentința nr. 1155 din 25 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A admis în parte cererea formulată de A.;

- A anulat Decizia nr. 55251/01.10.2014 emisă de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți;

- A obligat pe pârâte să plătească reclamantei suma de 1.754.356 RON dobânzi fiscale pentru rambursarea cu întârziere a TVA;

- A obligat pe pârâte la plata sumei de 25.793 RON cheltuieli de judecată către reclamantă;

Împotriva sentinței civile nr. 1155 din 25 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, indicând ca motiv de casare, prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că hotărârea este nelegala fiind data cu încălcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material pentru următoarele considerente:

Hotărârea instanței de fond de anulare a Deciziei de soluționare contestații cu nr. 55251/01.10.2014 este nelegală din perspectiva neaplicării dispozițiilor legale prevăzute de Directiva 2008/9/CE, ale prevederilor art. 147

A

2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, coroborat cu pct. 49 Titlul VI "Taxa pe valoare adăugata" din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Inspecția fiscala in vederea rambursării TVA solicitata de societatea nerezidenta A. s-a desfășurat in perioada 24.07.2012 -21.11.2012.

In vederea finalizării inspecției fiscale, in data de 06.08.2012, organele de control au transmis contribuabilul nerezident A., solicitarea de înscrisuri nr. 112917/06.08.2012 cu nota explicativa atașata. Deoarece reclamanta nu a putut pune la dispoziția organelor de control toate documentele necesare, aceasta a solicitat suspendarea inspecției, in conformitate cu art. 2 lit. f) din Ordinul 14/05.01.2010, prin adresa Înregistrata la DGRFPB sub nr. x/08.08.2012.

Inspecția fiscala a fost suspendata in perioada 09.08.2012 - 03.10.2012, respectându-se prevederile art. (2) lit. 0 din Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscala nr. 14/2010, urmare a solicitării de suspendare a inspecției fiscale depusa de contribuabil.

In urma consultării aplicației informatice ce gestionează declarația informativa privind livrările/prestările si achizițiile efectuate pe teritoriul național cod 394 din data de 24.07.2012, referitoare la contribuabilul A. - x, s-a constatat ca exista neconcordante intre sumele declarate de furnizori si cele declarate de contribuabil.

Pentru diferențele constatate, s-au solicitat explicații scrise, reprezentantului contribuabilului.

In vederea efectuării restituirii de TVA aprobata la rambursare către reclamanta s-a transmis Raportul de inspecție fiscala nr. x/13.12.2012, către Administrația Fiscala pentru Contribuabili Nerezidenti cu adresa nr. x/13.12.2012.

Conform concluziilor Raportului de inspecție fiscala si a deciziilor de rambursare s-a întocmit dispoziția de plata, de către Administrația Fiscala pentru Contribuabili Nerezidenti, rambursându-se suma aprobata la rambursare către contribuabilul A., conform Instrucțiunilor nr. 802.520/03.07.2009 privind rambursarea lunara a TVA, cu modificările si completările ulterioare, aprobate de ministrul finanțelor publice.

Instanța de fond nu a ținut cont de Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare a fost transpusa in legislația tarii noastre la pct. 49, alin. (31) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările si completările ulterioare.

Prin urmare in mod nelegal instanța de fond a apreciat ca in cauza operează termenul de 45 de zile prevăzut de către art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, întrucât in prezenta cauza este vorba de o persoana impozabila stabilita în alt stat membru decât statul membru de rambursare si prin urmare devin aplicabile dispozițiile prevăzute de pct. 49 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, unde se arata ca termenul de rambursare este de 4 luni de la data depunerii cererii si prin urmare si termenul de acordare a dobânzilor se calculează de la data expirării acestui termen.

Fata de motivele de fapt si de drept invocate, din care rezulta, că soluționarea deconturilor de TVA s-a efectuat in termenul legal, cu respectarea prevederilor legale incidente si a calendarului si metodologiei aprobate la nivelul ANAF, in mod legal s-a respins cererea A. de emitere a actelor administrative fiscale ce atesta dreptul reclamantei la plata sumei de 1.754.356 RON reprezentând dobânda fiscala datorata pentru rambursarea cu întârziere a TVA.

Recurenta critică hotărârea instanței de fond si in ceea ce privește obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 25.793 RON, motiv pentru care solicită aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Raportând dispozițiile legale menționate la prezenta cauza, apreciază că instanța de fond in mod nejustificat a dispus obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecata, având in vedere faptul că aceste cheltuielile de judecata urmează a fi acordate numai in măsura in care constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real efectuate, in limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, fata de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții ce conferă prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata cuantumul onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea si complexitatea activității depuse, va rugam sa constatați ca suma stabilita de instanța cu titlu de cheltuieli de judecata, este prea mare pentru munca prestata de avocat.

Instanța de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul onorariului avocatului fără ca prin aceasta să intervină in raportul juridic decurgând din contractul de asistență legală și fără ca un asemenea efect să se producă, fie și indirect, câtă vreme instanța de judecată

In opinia recurentei, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecata nu este îndeplinită în această cauză, întrucât instanța avea posibilitatea cenzurării acestuia, având în vedere cuantumul foarte ridicat.

Fata de cele arătate solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate si pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulate de pârâte, întrucât, în opinia sa, prin memoriile de recurs nu s-au formulat critici concrete de nelegalitate cu privire la sentința recurată, fiind reluată situația de fapt a cauzei argumentele din întâmpinările depuse de pârâte în dosarul de fond.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata -reclamantă, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente:

Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

Examinând recursul declarat în cauză de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin raportare la dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care recurenta își întemeiază cererea, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu soluția pronunțată de prima instanță.

Astfel, deși a invocat formal motivul de casare prevăzute de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., din examinarea cererii de recurs se constată că recurenta a înțeles să critice legalitatea sentinței pronunțate, în esență, reluând situația de fapt și motivele prezentate de organul de inspecție fiscală și organul de soluționare a contestației.

De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză, criticile formulate cu privire termenul de acordare a dobânzilor se referă la aspecte soluționate în primul ciclu procesual, cu privire la care instanța de recurs din primul ciclu procesual s-a pronunțat în mod definitiv, reținând că împrejurările invocate de recurenta-pârâtă nu justifică prelungirea termenului de soluționare a cererii așa cum a reținut și instanța de fond, în condițiile în care aceste măsuri/solicitări de informații au fost cerute oricum după expirarea termenului de 45 zile care este imperativ.

Prin urmare, se constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv greșeli ale instanței de fond privind modul de judecată, motive de nelegalitate a sentinței recurate care să poată fi analizate în cadrul acestui motiv de casare. Nu a adus critici concrete sentinței pronunțate de instanța de fond, în raport de considerentele acesteia, din care să rezulte încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care, practic, a reluat apărările formulate anterior.

Referitor la critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, instanța de control judiciar constată că aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate a sentinței, ci o critică de netemeinicie, întrucât vizează exercitarea dreptului de apreciere al instanței sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cauză.

În acest sens este relevantă Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii prin care s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut că "34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Este vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte constată că în cuprinsul cererii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa sentinței care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487, și art. 489 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamanta A..

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1155 din 25 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.