ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2149/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.06.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, (i) anularea Deciziei de soluționare nr. MBN_SAA 7926/09.03.2017 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, prin care organele fiscale au respins contestația fiscală nr. x/19.12.2016; (ii) anularea deciziei nr. x/19.10.2016 de respingere a cererii de dobânzi, în ceea ce privește respingerea dreptului de a beneficia de dobânzi fiscale în cuantum de 3.034.109,37 RON aferente rambursării cu întârziere a TVA la care era îndreptățită societatea; (iii) recunoașterea dreptului societății de a beneficia de dobânzi fiscale, rezultate ca urmare a întârzierii autorității fiscale în soluționarea cererii de rambursare a TVA nr. x/30.06.2008; (iv) obligarea pârâtelor la achitarea efectivă a sumei de 3.034.109,37 RON cu titlu de dobândă aferentă sumelor rambursate cu întârziere; obligarea pârâtelor la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 4450 din 21 noiembrie 2017, Curtea a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. MBN_SAA 7926/09.03.2017 și adresa nr. x/19.10.2016 și a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.034.109,37 RON, reprezentând dobânzi pentru TVA rambursată cu întârziere; A obligat pârâtele la plata sumei de 16.184,35 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru datorată și onorariu de avocat.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe, au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Decizia instanței de recurs La termenul de judecată din 03.02.2021, Înalta Curte a pus în discuția părților, ca motiv de recurs de ordine publică, excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita dobânzi pentru perioada 30.01.2009-31.12.2010. Prin decizia civilă nr. 900 din 16 februarie 2021, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți împotriva sentinței civile nr. 4450 din data de 21 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A casat în parte sentința recurată și, rejudecând, A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.. A admis excepția prescripției dreptului de a cerere dobânzi pentru perioada 30.12.2008 - 31.12.2010. A respins cererea de acordare a dobânzilor pentru perioada 30.12.2008-31.12.2010, ca fiind prescrisă. A anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. MBN-SAA 7926/09.03.2017 și Adresa nr. x/19.10.2016 emise de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți. A obligat pârâtele la plata către reclamantă a dobânzilor calculate cu începere de la 01.01.2011 până la data plății efective a sumei reprezentând TVA rambursată cu întârziere. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că intimata-reclamantă A., persoană impozabilă nerezidentă, a solicitat acordarea de dobânzi pentru soluționarea cu întârziere a cererii de rambursare a TVA aferentă perioadei 01.01.2007-31.12.2007, ce a făcut obiectul cererii înregistrate la organul fiscal la data de 30.06.2008. Inițial, autoritățile fiscale au negat dreptul de rambursare a TVA, însă acest drept i-a fost recunoscut la data de 10.02.2016, prin Decizia nr. xDRV2/10.02.2016 fiind aprobată la rambursare suma de 2.319.124 RON, sumă care a fost virată în contul intimatei-reclamante la data de 21.03.2016. Cererea de acordarea a dobânzilor pentru soluționarea cu întârziere a cererii de rambursare a TVA, înregistrată la DGRFP București sub nr. x/15.09.2016, a fost respinsă prin adresa nr. x/19.10.2016, iar contestația formulată împotriva acestei adrese, a fost, la rândul său, respinsă prin decizia de soluționare a contestației nr. 7926/09.03.2017. Dobânzile au fost evaluate de către intimata-reclamantă la suma de 3.034.109,37 RON, fiind aferente perioadei 01.01.2009-21.03.2016, perioadă cuprinsă între data imediat următoare expirării termenului de 6 luni pentru soluționarea cererii de rambursare și data la care suma solicitată a fost efectiv rambursată. Instanța de fond, învestită cu controlul de legalitate a Deciziei de soluționare a contestației nr. 7926/09.03.2017 și a adresei nr. x/19.10.2016, a admis acțiunea reclamantei, a anulat actele atacate și, luând act de faptul că autoritățile fiscale nu au contestat cuantumul dobânzilor, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.034.109,37 RON, reprezentând dobânzi pentru TVA rambursată cu întârziere. Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au reiterat critici care vizează rambursarea TVA, însă aceste critici sunt redundante la momentul analizei cererii de acordare a dobânzilor, cât timp cererea de rambursare a fost aprobată și suma de rambursat a fost virată contribuabilului. Sub al doilea aspect, analiza pe fond a condițiilor în care se solicită acordarea de dobânzi pentru perioada 2007-2009 nu se impune, pentru că este prioritară excepția prescripției dreptului la acțiune. Aceasta, deoarece în calea de atac a recursului, Înalta Curte a înțeles să invoce din oficiu, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ca motiv de ordine publică, excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita dobânzi pentru perioada 30.12.2008 - 31.12.2010. În ceea ce privește posibilitatea instanței de control judiciar de a invoca din oficiu prescripția după 1 octombrie 2011, într-o cauză în care prescripția a început să curgă sub imperiul vechiul C. civ., Înalta Curte a apreciat că, aplicând dispozițiile art. 2663 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune (deci inclusiv invocarea prescripției) este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși și dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, care este de fapt o reluare a dispozițiilor art. 6 alin. (4) din C. civ., poate invoca din oficiu prescripția în calea de atac, aceasta fiind reglementată de legea veche. Așadar, apărările intimatei pe acest aspect nu pot fi primite de către instanța de control judiciar. A constatat instanța de control judiciar că o primă chestiune ce se cuvine a fi tranșată în examinarea prescripției dreptului de a pretinde dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA aferentă perioadei 30.12.2008 - 31.12.2010, este cea referitoare la momentul de la care ia naștere dreptul de a pretinde dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA evidențiat în facturile emise de A. în perioada 01.01.2007-31.12.2007. Sub acest aspect, a reținut că cererea de rambursare a TVA a fost formulată în temeiul dispozițiilor art. 147 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 49 din Normele metodologice date în aplicarea Titlului VI, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 523/2007 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a cererilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată către persoane impozabile neînregistrate și care nu sunt obligate să se înregistreze în scopuri de TVA în România, stabilite în alt stat membru al Uniunii Europene, introduse în legislația națională pentru transpunerea Directivei a 8-a - 79/1072/EEC din data de 6 decembrie 1979. Astfel, potrivit art. 147 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal "În condițiile stabilite de Norme, persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitate pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii, efectuate în România". Conform pct. 49 alin. (10) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004: "Decizia privind cererea de rambursare va fi emisă în termen de 6 luni de la data la care cererea, însoțită de documentele necesare pentru analizarea cererii, se depune la organele fiscale competente (...)". În cazul depășirii acestui termen imperativ, contribuabilii sunt îndreptățiți să primească dobânzi, la nivelul ratelor dobânzilor aplicabile în cazul cererilor de rambursare depuse de contribuabilii înregistrați în scopuri de TVA în România. Potrivit prevederilor art. 124 alin. (1) C. procedură fiscală, în vigoare la data formulării cererii de rambursare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2 1 ) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor." Dat fiind caracterul derogator al prevederilor art. 147 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal precum și al Normelor metodologice de aplicare a acestuia, în ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor de rambursare TVA formulate de contribuabilii nerezidenți, momentul de la care începe să curgă dreptul de a pretinde dobânzi de întârziere este cel al expirării termenului de 6 luni pentru soluționarea cererii de rambursare a excedentului de TVA evidențiat în facturile emise de intimata-reclamantă, indicate în cererea de rambursare. Termenul de 6 luni este similar celui de 45 de zile prevăzut de art. 70 din Codul de procedură fiscală, reprezentând un termen imperativ până la care se poate soluționa cererea de rambursare TVA pentru contribuabilii nerezidenți. Prin urmare, nerespectarea lui atrage aceleași consecințe ca si în cazul nerespectării termenului de 45 de zile Recurentele-pârâte au susținut că dreptul societății de a solicita dobânzi ia naștere doar de la momentul la care sumele de TVA au fost aprobate la rambursare și restituite de către organul fiscal, anterior acestui moment contribuabilul neputând depune o cerere de dobânzi, conform prevederilor OMFP nr. 523/2007, însă aceste argumente nu sunt împărtășite de către Înalta Curte. Dreptul la dobânzi se naște de la expirarea termenului de soluționare a cererii de rambursare, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea sumei . Astfel, data nașterii dreptului de a cere dobânzi de întârziere coincide cu data de la care aceste dobânzi pot fi calculate, condiția fiind aceea a valorificării respectivului drept în interiorul termenului de prescripție. Creditorul obligației fiscale era îndreptățit să formuleze cerere de acordare a dobânzilor oricând după momentul expirării termenului de 6 luni, nivelul dobânzii în această materie fiind cel arătat prin normele fiscale, iar cuantificarea lor exactă se putea realiza și ulterior, chiar în procedura executării silite. Sigur că nimic nu împiedică pe contribuabil să formuleze o cerere de acordare a dobânzilor de întârziere după ce a fost aprobată suma reprezentând TVA solicitată la rambursare, condiția necesară pentru valorificarea dreptului de a primi dobânzi fiind aceea ca cererea să fie adresată organului fiscal în termen de 5 ani de la data expirării termenului de 6 luni pentru soluționarea primului decont de TVA cu sume negative, atunci când rambursarea taxei privește mai multe deconturi (decontul cel mai vechi din punct de vedere cronologic). Însă această cerere, formulată ulterior expirării termenului de 6 luni, nu produce consecințe juridice în sensul începerii termenului de prescripție de la momentul la care a fost aprobată rambursarea taxei. Dreptul patrimonial pretins pentru rambursarea cu întârziere a taxei se naște la momentul la care expiră termenul stabilit de norma procedurală fiscală pentru soluționarea cererii privind creanța principală, astfel încât, de la expirarea acestui termen se poate solicita plata daunelor-interese moratorii pentru întârziere. Aplicând regulile stabilite prin Decretul nr. 167/1958 în materia prescripției extinctive (art. 7 alin. (1) și art. 12), se observă că începutul termenului de prescripție pentru dreptul de a cere o sumă de bani este determinat de momentul de la care se poate pretinde acest drept, nefiind permis să existe un decalaj al celor două chestiuni (momentul de la care se calculează dobânzi și momentul de la care curge termenul de prescripție pentru aceste dobânzi). A apreciat Înalta Curte că data la care organul fiscal soluționează cererea de rambursare nu are nicio relevanță asupra termenului de prescripție a dreptului de a cere dobânzi, iar principiul accesorium sequitur principale nu se interpretează în sensul că se naște dreptul la dobânzi din momentul soluționării obligației principale, ci aplicarea acestui principiu se face sub alte aspecte, cum ar fi însăși existența dreptului accesoriu, ce depinde de recunoașterea dreptului principal, sau stabilirea intervalului de timp pentru care se cuantifică daunele-interese moratorii. În privința modalității de calcul a prescripției dreptului de a cere dobânzi pentru perioada 30.12.2008 - 31.12.2010, Înalta Curte a reținut o aplicare greșită a normelor de drept material de către judecătorul fondului, apreciind că se impune reformarea soluției recurate, sub acest aspect. Daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale au caracterul unor prestații succesive, datorate pentru întreaga perioadă de întârziere în executarea obligației principale, fiind calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenței obligației principale. Curgerea termenului de prescripție pentru dobânzile solicitate nu este afectată de recunoașterea dreptului la rambursarea TVA, survenită din partea titularului obligației principale, o astfel de manifestare de voință neavând un efect întreruptiv ori suspensiv asupra termenului, ci doar aptitudinea de a determina cuantificarea dobânzilor în funcție de cuantumul sumei principale. În sistemul de drept național, dreptul de a pretinde dobânzi de întârziere pentru rambursarea TVA de către organul fiscal se exercită într-un termen de prescripție de 5 ani (termenul general de prescripție în materie fiscală), ce începe să curgă de la data expirării termenului în care trebuia soluționată cererea de rambursare, pentru fiecare zi de întârziere curgând o prescripție diferită, potrivit normelor legale de drept comun în materia prestațiilor succesive, cu luarea în considerare a particularității acestui termen, conform prevederilor art. 91 din Codul de procedură fiscală. În speță, cererea de rambursare a TVA a fost formulată la data de 30.06.2008 și trebuia soluționată cel mai târziu la data de 30.12.2008, în termenul de 6 luni. Cererea de acordare a dobânzilor fiind formulată la data de 15.09.2016, un termen de prescripție de 5 ani pentru exercitarea dreptului de a primi dobânzi de întârziere ia în calcul 5 ani fiscali anteriori acestei cereri, fiind în interiorul acestui termen sumele calculate pe fiecare zi de întârziere, cu începere de la data de 01.01.2011. Pentru acea perioadă scursă între data expirării termenului de 6 luni prevăzut pentru soluționarea cererii de rambursare din anul 2008 și data de 31.12.2010, se consideră că sunt prescrise aceste drepturi ale intimatei-reclamante, astfel că soluția primei instanțe este reformată sub aspectul intervalului de timp pentru care s-a reținut incidența prescripției dreptului de a cere dobânzi fiscale. A reținut Înalta Curte că, în concret, este vorba despre dobânzile aferente perioadei 30.12.2008-31.12.2010, pentru care termenul de 6 luni, prevăzut pentru soluționarea cererii de rambursare a TVA aferentă acestei perioade, s-a împlinit anterior datei de 01.01.2011, iar cererea de acordare a dobânzilor pentru sumele aferente acestei perioade, formulată la data de 15.09.2016, putea fi soluționată doar pentru dobânda neprescrisă, respectiv cea datorată cu începere de la data de 01.01.2011, până la rambursarea sumelor realizată prin plata efectuată la data de 21.03.2016. Cât privește dreptul intimatei-reclamante la acordarea dobânzilor fiscale aferente rambursării cu întârziere a TVA pentru perioada 01.01.2011-21.03.2016, Înalta Curte a împărtășit punctul de vedere al instanței de fond, în sensul că raționamentul organelor fiscale este eronat, întrucât se raportează exclusiv la normele interne și comunitare, făcând abstracție de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care este obligatorie pentru statele membre. Este adevărat că în Directiva a 8-a nu se prevedea expres posibilitatea contribuabililor nerezidenți de a solicita dobânzi în cazul în care TVA era rambursată cu întârziere, această prevedere expresă fiind introdusă abia prin Directiva a 9-a, însă practica judiciară de la nivelul Uniunii Europene a statuat în mod clar și lipsit de orice dubiu faptul că, inclusiv sub imperiul acestei directive, contribuabilii nerezidenți trebuiau să beneficieze (i) de aceeași protecție precum contribuabilii rezidenți si (ii) atât contribuabilii rezidenți cât și cei nerezidenți sunt îndreptățiți la solicitarea de dobânzi fiscale pentru rambursarea cu întârziere a sumelor de TVA achitate în amonte. Astfel, organul fiscal trebuia să aibă în vedere practica unitară formată la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene și, totodată, principiile fundamentale consacrate în materie de TVA la momentul analizării cererii de plată a dobânzilor pentru plata cu întârziere a TVA acceptată la rambursare. Relevante din perspectiva problemei de drept pe care prezenta speță o ridică, sunt hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-107/2010 Enel Maritsa Iztok 3AD împotriva autorităților fiscale din Bulgaria, C-431/12 ANAF împotriva Rafinăria Steaua Română S.A., ambele vizând solicitări de dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA, născută sub imperiul Directivei a 8-a, care nu reglementa în mod expres dreptul la dobânzi. Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată la data de 12 mai 2011 în cauza C – 107/10, Enel Maritsa Iztok 3 AD, CJUE a stabilit că, în lumina principiului neutralității fiscale, art. 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere. În motivarea hotărârii, CJUE a reținut, printre altele, că, potrivit jurisprudenței Curții, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA-ul este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Molenheide și alții, punctele 63 și 64). Fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA datorate pe teritoriul său, iar în această privință, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale (par. 51 – 53). Mai recent, în hotărârea preliminară pronunțată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C – 431/12 (Steaua Română), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut ample referiri la Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3 și a subliniat în paragrafele 20, 22 și 25 că "deși punerea în aplicare a dreptului la rambursarea excedentului de TVA prevăzută la articolul 183 din Directiva TVA ține, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că această autonomie este încadrată de principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 29). (…) Acestea sunt considerațiile în lumina cărora Curtea a statuat deja că modalitățile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralității sistemului fiscal al TVA-ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil.(…) din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță. În acest context, nu există vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească." Reținând că, în speță, cererea de rambursare a fost soluționată favorabil prin Decizia nr. x DRV2/10.02.2016, după aproximativ 7 ani și 6 luni, cuantumul dobânzilor ajungând să depășească debitul principal, Înalta Curte a constatat că intimata-reclamantă este îndreptățită la acordarea dobânzilor calculate cu începere de la 01.01.2011 până la data plății efective a sumei reprezentând TVA rambursată cu întârziere. Cu privire la critica recurentelor-pârâte vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte a apreciat că este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 3/2020 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., critica vizând motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Cererea de revizuire Împotriva Deciziei nr. 900 din 16 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimata-reclamantă A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Revizuenta critică hotărârea instanței de recurs pentru nerespectarea dreptului european, astfel cum a fost acesta interpretat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în materia dreptului la dobânzi al contribuabilului în cazul rambursării excedentului de TVA după trecerea unui termen rezonabil. În concret, se susține că Înalta Curte nu a luat în considerare aspectele reținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în: - Hotărârea pronunțată în Cauzele C-13/18 (Sole-Mizo Zrt.) și C-126/18 (Dalmandi Mezogazdasagi Zrt), denumite în continuare "Cauzele conexe", în cuprinsul căreia a statuat faptul că pe de-o parte, normele naționale care privesc calculul dobânzilor eventual datorate în cazul unei cereri de rambursare a excedentului de TVA deductibil reținut cu încălcarea dreptului Uniunii să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin indisponibilizarea sumelor în cauză, iar pe de altă parte, principiul neutralității fiscale impune ca modalitățile de plată a dobânzilor să fie stabilite astfel încât sarcina economică a cuantumului taxei reținute în mod nejustificat să poată fi compensată; - Hotărârea pronunțată în Cauza C-387/16 (Cauza Nidera), potrivit căreia durata perioadei de nerambursare nu poate justifica în sine o reducere a dobânzilor de întârziere, întrucât cuantumul acestora are tocmai vocația de a compensa pierderile financiare suferite de persoana impozabilă în această perioadă, iar posibilitatea de a reduce cuantumul dobânzilor datorate din cauza duratei perioadei de nerambursare ar putea avea efectul ca autoritățile fiscale să nu fie încurajate să efectueze rambursarea excedentului de TVA cât mai curând posibil, ceea ce poate să dea naștere unui risc financiar pentru persoana impozabilă, contrar principiului neutralității fiscale. II. Decizia Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând cererea de revizuire de față prin prisma motivului invocat, Înalta Curte constată că se impune respingerea acesteia ca nefondată pentru considerentele care succed. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.." Revizuenta susține că decizia atacată încalcă dispozițiile art. 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (în continuare "Directiva TVA"), potrivit cărora: "Atunci când, pentru o anumită perioada fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA datorate, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc. Cu toate acestea, statele membre pot refuza rambursarea sau reportarea în cazul în care valoarea excedentului este nesemnificativă." De asemenea, se afirmă că nu s-a respectat supremația dreptului european astfel cum a fost interpretat prin cele două hotărâri CJUE indicate. În accepțiunea revizuentei, dreptul european se opune aplicării de către instanțele naționale a regulilor privind prescripția extinctivă în cauze având ca obiect acordarea dobânzilor pentru rambursarea cu întârziere a TVA. Înalta Curte observă că, așa cum s-a expus în considerentele instanței de recurs, regimul prescripției extinctive în cauza de față este supus regulilor stabilite prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu C. civ. actual, inclusiv din perspectiva posibilității de invocare. Cât privește chestiunea dacă în cazul concret al acordării unor daune moratorii pentru rambursarea cu întârziere a sumelor cuvenite cu titlu de TVA se poate opune intervenirea prescripției, Înalta Curte nu decelează nici în textul directivei reprodus anterior și nici în considerentele celor două hotărâri CJUE invocate, argumente care să susțină teza revizuentei. Din considerentele la care face trimitere revizuenta, rezultă că instanța europeană a statuat cu titlu de principiu că statul membru, deși are posibilitatea de a reglementa condițiile interne pentru acordarea dobânzilor aferente rambursării cu întârziere a TVA, nu poate să prevadă condiții care să facă imposibilă exercitarea dreptului la dobânzi și care să contravină principiilor echivalenței și efectivității și nici să aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin indisponibilizarea sumelor în cauză (paragrafele 37, 43 și 44 din Cauzele conexe C-13/18 (Sole-Mizo Zrt.) și C-126/18 (Dalmandi Mezogazdasagi Zrt). De asemenea, în cauza C-387/16 (Nidera), CJUE a stabilit că principiile care se degajă din interpretarea art. 183 din Directivă precitat se opun reducerii cuantumului dobânzilor pentru motive care nu pot fi imputate persoanei impozabile. Or, aceste considerente nu intră în coliziune cu posibilitatea invocării prescripției de către instanța națională, pentru situația în care se solicită plata dobânzilor pentru o perioadă ce depășește termenul general de 5 ani, aplicabil în materie fiscală, pentru că neformularea cererii în acest termen este imputabilă revizuentei, după cum de altfel a reținut și instanța de recurs. În fine, având de soluționat o problemă de drept similară, CJUE a arătat în Hotărârea pronunțată în Cauzele conexe C-13/18 (Sole-Mizo Zrt.) și C-126/18 (Dalmandi Mezogazdasagi Zrt) că "dreptul Uniunii și în special principiile efectivității și echivalenței trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei practici a unui stat membru care supune unui termen de prescripție de cinci ani cererile de plată a dobânzilor aferente excedentului de taxă pe valoarea adăugată deductibilă reținut ca urmare a aplicării unei dispoziții naționale considerate contrară dreptului Uniunii ". Ca urmare, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., se va respinge cererea de revizuire de față, ca nefondată