ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1102/2021

Ședința publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice și Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.677.057,5 RON, reprezentând dobânzi aferente TVA.

Prin sentința civilă nr. 1449 din 27 martie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de organele fiscale.

A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice și Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București să plătească reclamantei suma de 1.677.057,50 RON, reprezentând dobânzi aferente TVA.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și recurs incident reclamanta A. S.R.L..

Recurentele pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, s-a arătat – în esență – că în mod greșit prima instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcție Generale Regionale a Finanțelor Publice București întrucât această instituție nu a emis nici un act, toate actele fiind emise de Administrația Sector 1 a Finanțelor.

În prezenta cauză, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București doar asigură reprezentarea Administrațiilor Finanțelor Publice în fața instanțelor, conform prevederilor conform OPANAF nr. 2753/30.10.2015 care se stabilește "că începând cu data de 01 ianuarie 2016 se aprobă structura organizatorică a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București pentru aparatul propriu și administrațiile finanțelor publice municipale și orășenești (...)".

Recurentele pârâte au criticat și soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, susținând că această instituție nu a fost parte în dosarul nr. x/2012 ce a stat la baza restituirii sumelor admise.

În urma transferului societății A. S.R.L. în arondarea fiscală a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, au fost puse în aplicare dispozițile stabilite în dosarul nr. x/2012 prin restituire sumelor către societatea reclamantă.

Prin adresa nr. x/20.12.2006, A. S.R.L. a solicitat AS1FP restituirea sumei de 1.677.057,50 RON dobândă aferentă sumei de 3.046.426 RON, admise prin sentința civilă nr. 3690/22.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012.

Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a comunicat reclamantei că nu poate da curs acestei solicitări, întrucât instituția nu a fost parte în dosarul nr. x/2012, ce a stat la baza restituirii sumelor admise.

Totodată, începând cu data de 20.02.2017, dosarul fiscal al A. S.R.L. a fost transferat la Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice București, în urma schimbării domiciliului fiscal al contribuabilei, și se află în administrarea acestui organ fiscal.

Prin urmare, organul fiscal pârât în cauză este Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, astfel că AS1FP nu poate sta în judecată, întrucât instanța, în situația admiterii cererii, ar pronunța o hotărâre prin care s-ar dispune obligații ce nu pot fi duse la îndeplinire de către Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice.

Față de cele expuse, recurentele pârâte au apreciat că Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice nu mai are competența soluționării cererii reclamantei de acordare a dobânzilor, motiv pentru care au solicitat admiterea excepției.

Pe fondul cauzei, recurentele pârâte au arătat că S.C. A. S.R.L. nu a solicitat acordarea de dobânzi în dosarul nr. x/2012 nici după pronunțarea sentinței civile nr. 3690/22.11.2013 și nici la momentul privind restituirea sumelor, deși avea această posibilitatea.

După restituirea sumelor, S.C. A. S.R.L. a solicitat acordarea de dobânzi, în condițiile în care acest eventual prejudiciu nu era cunoscut de societate la momentul în care au fost rambursate sumele de bani care se cuveneau în urma soluționării dosarului nr. x/2012 pentru sumele achitate.

Mai mult, S.C. A. S.R.L. a solicitat acordarea acestor sume de la Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, și nu de la DGRFP –Brașov, instituție ce a efectuat inspecția fiscală și a căror acte au fost anulate.

Recurentele pârâte au apreciat că se poate reține culpa societății în scurgerea a unui interval care să permită o sumă nejustificat de mare constând în dobânzi, iar instanța de fond a admis acordarea de dobânzi, cu toate că sumele stabilite prin sentința civilă nr. 3690/22.11.2013 au fost restituite.

Recurentele au susținut că instanța de fond, fără a analiza aspectele concrete ale prezentei cauzi, s-a mărginit a motiva întreaga soluție raportându-se la motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 694/2015.

În final, recurentele pârâte au apreciat că se impunea respingerea ca inadmisibilă a cererii privind la plata dobânzii, în raport cu dispozițiile Codului de procedură fiscală și pervederile OMFP nr. 1899/2004, pentru lipsa procedurii prealabile.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident, susținând că instanța de fond ar fi trebuit să oblige în solidar toate cele trei pârâte la efectuarea demersurilor specifice în vederea plății dobânzilor solicitate, în condițiile în care prin sentința recurată s-au recunoscut competențele funcționale ale tuturor acestor trei organe fiscale în soluționarea cererii de acordare a dobânzilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin sentința civilă nr. 3690/22.11.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel București a admis în parte cererea reclamantei A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta DGFP Brașov și a anulat în parte Decizia nr. 363/31.07.2012, Decizia nr. 914/9.07.2012, Decizia de impunere x din 23.12.2011, Decizia de impunere x din 06.04.2012 și Raportul de inspecție fiscală xnr. x/23.12.2011, exonerând pe reclamantă de plata sumei de 1.695.506 RON reprezentând impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți-persoane juridice pentru perioada 01.07.2007-31.12.2010 și 1.350.920 RON majorări și penalități de întârziere aferente impozitului menționat. Soluția a fost menținută prin Decizia nr. 28881/24.05.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitiție, prin care a fost respins recursul formulat de DGRFP -Brașov.

La data de 24.05.2016, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice în calitate de organ competent de administrare fiscală a procedat la restituirea către A. a sumei stabilite de instanță în dosarul nr. x/2012, respectiv suma de 3.046.426 RON.

Prin adresa nr. x/20.12.2016, A. S.R.L. a solicitat AS1FP restituirea sumei de 1.677.057,5 RON dobândă aferentă sumei de 3.046.426 RON.

Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a comunicat A. S.R.L. că nu poate da curs acestei solicitări, întrucât nu au fost prevăzute prin dispozitivul sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București. Totodată, instituția nu este parte în cauza respectivă, astfel încât nu există un titlu executoriu prin care să se dipună acordarea dobânzilor solicitate.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere vizând obligarea pârâtelelor Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice și Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice la plata sumei de 1.677.057,5 RON, reprezentând dobânzi la sumele reprezentând obligațiile fiscale anulate ca fiind nelegale de instanța de judecată.

Instanța de fond a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București să plătească reclamantei suma de 1.677.057,50 RON, reprezentând dobânzi aferente TVA, respingând excepția inadmisibilității și excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de organele fiscale.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală și temeinică, criticile recurentelor pârâte fiind nefondate.

Referitor la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București, nu pot fi primite susținerile acestei pârâte potrivit cărora această instituție nu a emis nici un act, raportat la obiectul prezentei cauze care constă în obligația de a face, instanța nefiind învestită cu anularea unui act administrativ.

Nefondate sunt și criticile privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 1 București, în condițiile în care solicitarea de plată a dobânzilor a fost formulată către această instituție, iar dezbaterile privind justețea solicitării reclamantei trebuie să se poarte și cu această pârâtă care este și emitentul adresei prin care s-a concretizat refuzul de plată.

În mod corect a respins prima instanță și excepția inadmisibilității acțiunii. Instanța de recurs reține că procedura prealabilă a fost concepută ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține mai rapid rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului sau interesului legitim vătămat fără mijlocirea instanței. Cum, în speță, reclamanta nu contestă un act administrativ emis de un organ fiscal, ci solicită obligarea la acordarea unor dobânzi conform legislației în vigoare, nu sunt incidente dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. De altfel, reclamanta a demarat procedura de acordare a dobânzilor, primind și un răspuns de la organul fiscal competent.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că potrivit art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.", iar conform art. 70 "(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.".

Prin Decizia nr. 694/2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 948 din data de 22 decembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, în sensul că autoritățile publice implicate, inclusiv instanțele judecătorești, sunt chemate să realizeze o interpretare și aplicare conformă a acestei legi cu efectele pe care le produce decizia în privința momentului de la care sunt acordate dobânzile fiscale, organele fiscale având, în continuare, posibilitatea de a proceda la soluționarea cererii în termen de

45 de zile de la înregistrare, cu posibilitatea prelungirii perioadei menționate, însă, dobânda trebuie acordată începând cu data stingerii obligației fiscale constatate, în condițiile legii, ca fiind nedatorată.

Raportat la dispozițiile legale citate anterior și la cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 694/2005, sunt nefondate apărările recurentelor pârâte în sensul că reclamanta nu are dreptul la dobânzi întrucât hotărârea judecătorească prin care s-au anulat actele administrativ-fiscale nu conține nicio dispoziție cu privire la aceste accesorii, din moment ce dreptul contribuabilului la acordarea dobânzilor fiscale pentru sumele încasate de stat în mod nelegal este prevăzut de lege.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurentelor pârâte cu privire la momentul de la care se acordă dobânzile, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 694/2015 fiind clare în sensul că dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire s-a cerut pentru a se asigura un tratament rezonabil și echitabil între părți. Prin urmare, acordarea dobânzii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 se face începând cu data plății de către societatea reclamantă a sumelor reprezentând obligațiile fiscale anulate ca fiind nelegale de instanța de judecată, din analiza coroborată a tuturor dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, constatându-se că nu rezultă justificări obiective pe care să se întemeieze diferența substanțială de tratament juridic între stat și contribuabili.

Față de cele expuse, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că reclamanta are dreptul la plata dobânzilor aferente taxelor percepute în temeiul unor acte administrativ-fiscale anulate pe cale judiciară, de la data indisponibilizării sumelor cu privire la care s-a dispus restituirea.

În sfârșit, în ceea ce privește critica din recursul incident potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să oblige în solidar toate cele trei pârâte la efectuarea demersurilor specifice în vederea plății dobânzilor solicitate, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București să plătească reclamantei suma de 1.677.057,50 RON, reprezentând dobânzi aferente taxelor achitate în temeiul actelor administrative anulate anterior pe cale judiciară, în considerarea faptului că această autoritate fiscală, raportat la momentul cererii, în mod corect a fost învestită cu solicitarea de plată, având așadar obligația, așa cum s-a arătat anterior, de a acorda dobânzile solicitate. Stabilirea cadrului procesual prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a celorlalte instituții fiscale nu impune în mod automat angajarea unor raporturi juridice între aceste părți și reclamantă, critica fiind deci nefondată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul formulat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 1449 din 27 martie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2021.