ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 953/2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta A Sucursala București a chemat în judecată pe pârâții Direcția Regională a Finanțelor Publice București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București și Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceștia să dispună admiterea cererii de plată a dobânzilor fiscale nr. 16156/16.07.2021, în sensul recunoașterii dreptului A de a beneficia de dobânzi fiscale în cuantum total de 3.510.496 lei pentru rambursarea TVA cu întârziere, mai exact pentru perioada ce depășește termenul legal pentru soluționarea cererilor de rambursare a TVA și până la momentul rambursării efective a acesteia; obligarea pârâtelor la achitarea efectivă a dobânzilor fiscale în cuantum total de 3.510.496 lei, cu titlu de dobândă aferentă rambursărilor de TVA efectuate cu întârziere de autoritățile fiscale; plata cheltuielilor de judecată.

A Sucursala București a formulat la data de 17.05.2022, anterior primului termen de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., cerere modificatoare, prin care a arătat că în contradictoriu cu aceiași pârâți solicită inlclusiv: a) anularea Deciziei nr.15137688/27.04.2022, privind soluționarea contestației fiscale formulate de A; b) anularea Deciziei nr. 15136882/03.03.2022, privind respingerea cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget; c) obligarea pârâților la achitarea efectivă a dobânzilor fiscale în cuantum total de 3.510.496 lei, cu titlu de dobândă aferentă rambursărilor de TVA efectuate cu întârziere de autoritățile fiscale; d) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 3 octombrie 2022, de amânare a pronunțării, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, constatând că cererea administrativă de plată a dobânzilor, care a declanșat o procedură distinctă de cererea de rambursare a TVA-ului, a fost adresată Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, acesta fiind organul fiscal învestit cu soluționarea cererii în procedura prealabilă, motiv pentru care Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, care a soluționat inițial deconturile de TVA într-o procedură fiscală distinctă nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, în care nu se analizează procedura de soluționare a acestor deconturi.

De asemenea, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, constatând că emitentul actului contestat, respectiv decizia de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget este Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, act atacat în prezentul litigiu, motiv pentru care în cauză se justifică chemare în judecată a acesteia în calitate de pârâtă, fiind vorba de emitentul unuia dintre actele administrativ fiscale contestate de către reclamantă (Decizia din 03.03.2022).

Prin Sentința civilă nr. 1825 din 17 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâta Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice București, pentru lipsa calității procesuale pasive a acesteia; a admis acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A Sucursala București, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București; a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 15137688/27.04.2022 și Decizia de soluționare a cererii de plată a dobânzilor nr. 15136882/03.03.2022; a obligat pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii la plata către reclamantă a dobânzii fiscale în cuantum de 3.510.496 lei; a obligat pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și DGRFP – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii București, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 10.350 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat în cuantum redus.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs principal pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, ambele recursuri fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ.

3.1. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFPB, în nume propriu și obligarea acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată.

Într-un prim argument, a arătat că, la o simplă lecturare a actului a cărui anulare a fost solicitată, respectiv, Decizia cu nr.15136882/03,03.2022, se observă că aceasta a fost emisă de către Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul DGRFP București, fiind semnată de către Șeful Administrației pentru Contribuabili Mijlocii, iar faptul că în antet figurează și DGRFP București nu înseamnă că ar atrage automat și calitatea procesuală pasivă a acestei instituții.

Mai mult decât atât, așa cum rezultă chiar din motivarea instanței de fond (fila 9), chiar reclamanta arată că Decizia cu nr.15136882/03.03.2022 este emisă de către Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Prin urmare, față de obiectul acțiunii, rezultă că, în cauza de față, calitatea de pârât aparține numai instituției emitente a actelor a căror anulare a fost solicitată, precum și a instituției care a fost obligată la plata acestor sume, respectiv DGRFPB - Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii.

De altfel, singurul argument adus de către reclamantă în cererea de chemare în judecată a acestei instituții este faptul că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii se află în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, însă această subordonare care a existat dintotdeauna nu a împiedicat cu nimic faptul ca Administrația Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii să stea în judecată în nume propriu, întrucât acestea au organe de conducere proprii și au dreptul să emită acte administrative fiscale, așa cum s-a întâmplat și în speța de față.

Printr-un al doilea argument, recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile art. 1 alin. (1) prima teză și art. 2 alin. (1) lit. f din Legea nr.554/2004 lămuresc modul de constituire a cadrului procesual specific unei acțiuni de contencios administrativ și fiscal, implicând pe de o parte reclamantul - orice persoană care se consideră vătămată, iar pe de altă parte pârâtul - autoritatea publică de la care emană actul administrativ litigios.

După cum s-a arătat deja, prin cererea de chemare în judecată partea reclamantă a pus în discuție anularea unor acte administrative fiscale emise de către Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, care oricum figurează ca parte în prezentul dosar.

Nu este relevant faptul că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu are personalitate juridică, o astfel de împrejurare nejustificând în proces conferirea calității procesuale pasive în favoarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propriu, din a cărei structură organizatorică face parte și pârâta amintită.

În domeniul dreptului administrativ, în lumina jurisprudenței instanței supreme, capacitatea de drept administrativ apare ca fiind aptitudinea prevăzută de lege de a exercita prerogative de putere publică, prin emiterea de acte administrative, în procesul de organizare a legii si de executare în concret a legii. Spre deosebire de dreptul privat, personalitatea juridică nu este de esența acestei forme a capacității juridice.

Astfel, pentru determinarea subiectului pasiv al raportului juridic procesual de față, decisivă este capacitatea de drept administrativ a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii sub aspectul atribuției de emitere a actelor litigioase, iar nu personalitatea juridică a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București.

Față de cele arătate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurată și, pe fondul cauzei, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București, în nume propriu și respingerea acțiunii în ceea ce privește instituția recurentă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în consecință, respingerea cererii de obligare a acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București a susținut că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, termenul de soluționare prevăzut de dispozițiile art. 77 alin. (1) din noul Cod de procedură fiscală este un termen de recomandare.

De asemenea, în speță trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 77 alin. (2) din noul C. proc. fisc. potrivit cărora, în situația în care sunt necesare informații suplimentare, termenul de soluționare se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate.

Soluționarea cererii prealabile formulată de contribuabil poate fi, în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. (2) amânată pentru obținerea unor informații relevante în luarea deciziei.

Având în vedere prevederile art. 121 alin. (1) și (2) din noul C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, acțiunile de inspecție fiscală se desfășoară în baza programelor de activitate anuale, semestriale, trimestriale și lunare elaborate de către Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) și alin. (2) din noul C. proc. fisc. cu modificările și completările ulterioare au în vedere faptul că durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organele de inspecție fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, în funcție de obiectivele inspecției și nu poate fi mai mare de 3 luni.

Pe de alta parte, reclamanta nu a formulat contestație în privința duratei efectuării inspecției fiscale, pentru a se putea stabili dacă termenul legal a fost depășit sau dacă au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei.

Față de cele de mai sus, apare cu evidență că în raport de amploarea verificărilor ce s-au desfășurat începând cu anul 2014, organele fiscale se încadrează în ceea ce Curtea de la Luxemburg consideră o perioadă rezonabilă pentru soluționarea unei astfel de cereri (cauza C 107/10, § 61).

A mai arătat recurenta că deconturile cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor sus menționate, au fost selectate spre decontare în tranșa la nivel național pentru luna noiembrie 2016, cu termen de decontare în data de 11.11.2016 și întocmite Notele de restituire care au fost valorificate la Activitatea de Trezorerie în data de 11.11.2016.

Rambursarea lunară se încadrează într-o sumă stabilită la nivel național. Selecția deconturilor care urmează a fi rambursate se realizează din baza de date națională cuprinzând deconturile cu decizie de rambursare, pe principiul ,,cel mai vechi decont se stinge primul”.

Referitor la decontul aferent lunii aprilie 2016, data începerii inspecției fiscale parțiale pentru soluționarea acestuia a fost demarată anterior termenului de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea acestuia (data începerii inspecției fiscale fiind data de 09.05.2016).

Potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (2) lit. b din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada inspecției fiscale, termenele de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale se suspendă.

Fata de cele sus menționate, consideră că soluționarea deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugată s-a efectuat cu respectarea prevederilor legale în vigoare, iar prezenta acțiune prin care se solicită recunoașterea dreptului societății de a beneficia de dobânzii pentru rambursarea TVA cu întârziere este neîntemeiată.

În opinia recurentei-pârâte greșită este și dispoziția instanței de fond prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu se află în culpă procesuală față reclamantă, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie privind speța în cauză, motiv pentru care nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În consecință, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurată și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă A Sucursala București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestora ca nefondate și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la susținerile recurente-pârâte DGRFP București, susține că instanța învestită cu judecarea fonului, în mod judicios, a menținut în cauză această instituție în calitate de pârâtă, având în vedere calitatea sa de parte a raportului juridic fiscal ce se naște în urma admiterii cererii de chemare în judecată. Altfel spus, pentru ca dispozitivul instanței de judecată să aibă efectele scontate, este nevoie ca, în prezentul litigiu, parte pârâtă să fie singura autoritate care are competențele necesare în vederea executării hotărârii judecătorești.

A precizat recurenta că, în cazul unei soluții favorabile, plata sumelor solicitate prin cererea introductivă de instanță se poate face exclusiv prin dispoziția DGRFP București. Este fără echivoc, așadar, că se impune păstrarea autorității pârâte în cadrul litigiului și din rațiuni de opozabilitate câtă vreme, urmare a admiterii solicitării Romgaz, organul fiscal care va fi ținut la executarea hotărârii judecătorești (adică la plata efectivă a sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată) este DGRFP București.

Așadar, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive este legală și temeinică, argumentele invocate de DGRFP București fiind contrare normelor reglementând atribuțiile organelor fiscale, dar și celor privind opozabilitatea și executorialitatea hotărârii.

Cu privire la argumentele invocate de AFCM, recurenta-reclamantă arată că interpretarea oferită de această pârâtă pe calea recursului formulat lipsește de conținut dispozițiile art. 77 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, considerând ca acestea pot fi ignorate oricând, având în vedere reglementarea alin. (2) aspect ce poate încuraja abuzurile din partea autorităților fiscale.

Considerentele instanței de fond, conform cărora „în cauză organul fiscal nu o făcut nici dovada că ar fi înștiințat reclamanta în temeiul art. 77 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, astfel că aceste dispoziții legale nu vor putea fi invocate în justificarea întârzierii în soluționarea cererii de rambursare a TVA de la buget” (pag. 15, para. 4 din Sentința recurată), sunt legale și temeinice.

În ceea ce privește prelungirea termenului de soluționare a deconturilor de TVA în vederea efectuării inspecției fiscale, instanța de fond a apreciat în mod judicios faptul că „soluționarea cererilor de rambursare a taxei de la buget era supusă unui termen general de 45 de zile de la înregistrarea deconturilor de TVA, termen în care organul fiscal avea obligația de a proceda la efectuarea tuturor verificărilor necesare pentru a dispune rambursarea”.

Susținerile AFCM, conform cărora „reclamanta nu a formulat contestații în privința duratei efectuării inspecției fiscale, pentru a se putea stabili dacă termenul legal a fost depășit sau dacă au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei” (pag. 3, para. 4 din recursul AFCM), sunt lipsite de relevanță în soluționarea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar, respectiv a cererii de acordare a dobânzilor fiscale, având în vedere că dreptul societății la a-i fi reparată paguba cauzată de indisponibilizarea pentru o perioadă nelegală de timp a TVA solicitată la rambursare s-a născut la momentul expirării termenului de soluționare a deconturilor, eventualele proceduri administrative de control ulterioare nefiind relevante.

De asemenea, suspendarea termenului de prescripție a dreptului organului de stabilire a creanțelor fiscale pe durata derulării inspecției fiscale nu (poate) aduce atingere dreptului contribuabilului la acordarea dobânzilor fiscale aferente întârzierilor în rambursarea TVA. Argumentația pârâtei contravine prevederilor din legislația națională, cât și îndrumărilor extrase din jurisprudența națională și europeană, astfel cum au fost acestea prezentate pe larg la para. 41-62 din cererea de chemare în judecată.

Faptul că reclamanta a procedat la calcularea dobânzilor cuvenite nu justifică respingerea în totalitate a cererii de acordare a acestora. Cel mult, poate justifica o soluție de respingere în parte a cererii și, în consecință, acordarea de dobânzi în cuantumul calculat de organul fiscal.

Nu în ultimul rând, arată că atât dreptul contribuabilului la acordarea dobânzilor, cât și întinderea acestuia, se nasc ope legis. Or, reclamanta a procedat la calculul dobânzilor prin raportare la dispozițiile art. 182 și art. 174 din Codul de procedură fiscală.

În fine, contrar susținerilor din recurs, a precizat reclamanta că, în condițiile în care instanța a apreciat ca fiind întemeiat capătul principal de cerere privind anularea actelor administrativ-fiscale, autoritatea fiscală se află în culpă procesuală, fiind îndeplinite condițiile prevăzute la art. 453 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A Sucursala București a formulat recurs incident împotriva sentinței și a încheierii din 3 octombrie 2022 pronunțate de aceeași instanță, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 1 și pronunțarea hotărârii și în contradictoriu cu această pârâtă.

În motivarea recursului incident, recurenta- reclamantă a susținut că soluția admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP Sector 1 este nelegală și contrară art. 36 C. proc. civ.

În speță, raportul juridic litigios este unul de natură fiscală și, conform art. 17 Cod procedură fiscală, „Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport."

Raportat la dispozițiile legale citate, pentru a putea reține calitatea procesuală a AFP Sector 1 în prezenta speță, este necesar a se stabili dacă această autoritate este titulară de drepturi și obligații în raportul juridic de drept fiscal dedus judecății.

În acest sens, învederează faptul că obiect al cererii de chemare în judecată îl constituie dreptul la dobânzi fiscale al Romgaz pentru rambursarea cu întârziere a TVA aferent deconturilor de TVA.

Societatea reclamantă a plătit TVA aferent perioadei octombrie 2015 - aprilie 2016 către AFP Sector 1, în considerarea faptului că acesta era organul fiscal care administra raportul juridic dintre aceasta și stat. Totodată, Decizia de rambursare a TVA, dar și Nota de restituire emise de AFP Sector 1 atestă rambursarea TVA cu depășirea duratei legale pentru soluționarea deconturilor.

În perioada cuprinsă între data la care trebuia efectuată rambursarea TVA și rambursarea efectivă a sumei solicitate, statul, reprezentat în prezentul raport juridic de către AFP Sector 1, a prejudiciat Sucursala prin indisponibilizarea respectivelor sume.

Drept urmare, vătămarea dreptului la a beneficia de sumele solicitate la rambursare a fost cauzată de comportamentul Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice în raportul juridic de drept fiscal cu reclamanta.

Faptul că, prin încheierea de ședință din 3 octombrie 2022, instanța a reținut că AFP Sector 1 nu are calitatea de emitent al actelor administrative contestate pe calea prezentului litigiu, nu este în măsură să o absolve de culpa întârzierii în soluționarea deconturilor de TVA, pentru care societatea solicită dobânzi fiscale.

În considerarea aspectelor anterior prezentate, din rațiuni de opozabilitate a hotărârii judecătorești ce va fi pronunțată în soluționarea prezentului litigiu si în deplin acord cu dispozițiile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., se impune pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu autoritatea din a cărei culpă rambursarea sumei solicitate prin deconturile de TVA a fost efectuată cu întârziere.

Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, susținând că, în motivarea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, instanța de fond a reținut în mod corect că cererea administrativă de plată a dobânzilor care a declanșat o procedură distinctă de cererea de rambursare a TVA-ului, a fost adresată Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București, acesta fiind organul fiscal învestit cu soluționarea cererii în procedura prealabilă.

II. Soluția dată recursurilor

II.1. Analizând cu prioritate recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte îl constată fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recursul pârâtei se întemeiază pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., critica referindu-se la greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Critica este fondată întrucât, din analiza dosarului de fond, rezultă că reclamanta, pe calea acțiunii de față, astfel cum a fost modificată, a solicitat anularea Deciziei nr.15136882/03.03.2022 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget și a Deciziei privind soluționarea contestației, ambele fiind emise de către Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, fiind semnate de către Șeful Administrației pentru Contribuabili Mijlocii, iar faptul că în antet figurează și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu înseamnă că ar atrage automat și calitatea procesuală pasivă a acestei instituții.

Instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la emitentul Deciziei nr.15136882/03.03.2022 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor, reținând că emitent ar fi Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, eroare ce a fost, probabil, determinată de împrejurarea că în antetul Deciziei figura doar această instituție. Însă, așa cum s-a reținut mai sus, această decizie, ca și cea privind soluționarea contestației, este semnată de Șeful Administrației pentru Contribuabili Mijlocii, fiind totodată menționată și adresa acestei instituții.

Este de principiu că în materia contenciosului administrativ și fiscal are legitimare procesuală pasivă autoritatea emitentă a actului administrativ tipic sau asimilat atacat, fiind evident că exprimarea refuzului de acordare a dobânzilor aferente deconturilor de TVA în discuție și emiterea deciziei de soluționare a contestației administrative formulate de reclamantă justifică formularea acțiunii judiciare în contradictoriu Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București.

Prin urmare, raportul juridic de drept administrativ dedus judecății are ca părți pe Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, în calitate de autoritate emitentă a actelor administrative supuse controlului în contencios administrativ și pe reclamantă, în calitate de destinatară a acestor acte.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și va casa în parte sentința civilă recurată, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a fi înlăturată obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

II.2. Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București împotriva Sentinței civile nr. 1825 din 17 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Criticile din recurs se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, principalele argumente invocate de autoritatea fiscală fiind:

a) termenul de soluționare prevăzut de dispozițiile art. 77 alin. (1) din noul C. proc. fisc. este un termen de recomandare;

b) soluționarea cererii formulate de contribuabil poate fi, în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. (2) amânată pentru obținerea unor informații relevante în luarea deciziei;

c) termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi prelungit în vederea efectuării unui control fiscal;

d) deconturile cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor sus menționate, au fost selectate spre decontare în tranșă la nivel național pentru luna noiembrie 2016, cu termen de decontare în data de 11.11.2016.

a) Critica referitoare la caracterul termenului de 45 de zile reglementat de art. 70 alin. (1) din OG nr. 92/2003 (vechiul C. proc. fisc.), respectiv art. 77 alin. (1) din noul C. proc. fisc. ca fiind un termen de recomandare este neîntemeiată.

Astfel cum corect a reținut instanța de fond, deconturilor de TVA cu opțiune de rambursare aferente lunilor octombrie și noiembrie 2015 le sunt incidente prevederile vechiului cod de procedură fiscală, acestea fiind înregistrate la organul fiscal anterior datei de 31.12.2015, fiind supuse procedurii vechi de soluționare.

Potrivit art. 70 din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

„(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare;

(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate”.

De asemenea, potrivit art. 124 alin. (1) din OG nr. 92/2003 ,,(1) pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70 după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

În cazul în care termenul de 45 de zile ar avea natura unui termen de recomandare, ceea ce ar însemna că autoritatea fiscală l-ar putea prelungi discreționar, fără niciun criteriu obiectiv, dreptul contribuabililor ,,la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la … art. 70 ar deveni caduc, teză care nu poate fi primită de către instanță.

Prelungirea termenului de 45 de zile de soluționare a cererii de restituire a sumelor achitate în plus poate interveni numai în condițiile prevăzute la art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, care obligă organul fiscal să solicite informațiile suplimentare sau să declanșeze inspecția fiscală în interiorul termenului de 45 de zile.

În plus, inclusiv Ordinul 1899/2004, în capitolul II, recunoaște dreptul contribuabilului la dobândă pentru sumele nerestituite în termen și stabilește modul calcul și de compensare a acestora.

Potrivit dispozițiilor Capitolului 1 pct. 2 din Ordinul nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, solicitarea de restituire se soluționează în termen de 45 de zile de la înregistrarea acesteia. De asemenea, conform prevederilor Capitolului 1 pct. 4 alin. (3) din Ordinul nr. 1899/2004: „Termenul de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea cererilor de restituire se prelungește cu perioada cuprinsă între data la care s-a comunicat contribuabilului solicitarea de informații suplimentare relevante soluționării acesteia și data înregistrării primirii acestor informații la organul fiscal competent.”

Termenul de 45 de zile soluționare a deconturilor aferente lunilor octombrie – decembrie 2015 a expirat cel mai târziu la data de 10.03.2016. Or, în speță, autoritatea fiscală nu a solicitat informații suplimentare și nici nu a declanșat inspecția fiscală în interiorul acestui termen (până la 10.03.2016), aceasta fiind declanșată abia la data de 09.05.2016.

Prin urmare, în cauză, termenul de soluționare a cererilor de rambursare a TVA nu a fost respectat, deconturile fiind soluționate abia la data de 20.10.2016 prin emiterea deciziei de rambursare, sumele fiind efectiv rambursate reclamantei la data de 14.11.2016.

Termenul de 45 de zile stabilit pentru soluționarea acestor cereri are un caracter imperativ, fără a se prevede posibilitatea prelungirii duratei de 45 de zile, care reprezintă durata maximă de soluționare a solicitărilor de rambursare.

Abia odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură fiscală și, în mod specific, a art. 77 alin. (2) al acestui cod, legiuitorul român a reglementat posibilitatea prelungirii termenului legal de soluționare cererii.

Noul Cod de procedură fiscală a intrat în vigoare ulterior, la data de 1 ianuarie 2016, iar potrivit art. 352 alin. (1) și (2) din Noul Cod de procedură fiscală, în privința deconturilor de TVA cu sume negative și opțiune de rambursare aferente lunilor decembrie 2015 și aprilie 2016 depuse de societate ulterior datei de 1 ianuarie 2016, respectiv la 25.01.2016 și 25.05.2016, sunt incidente dispozițiile acestui cod.

Potrivit art. 182 Cod procedură fiscală: „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77 după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.”

Potrivit prevederilor art. 77 C. proc. fisc. (Legea 207/2015) „(1) Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluționează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare.”

Totodată, procedurii de soluționare a deconturilor de TVA depuse ulterior datei de 1 ianuarie 2016 îi sunt incidente dispozițiile Ordinului 3699/2015.

Astfel, în ce privește deconturile de TVA aferente lunilor decembrie 2015 și aprilie 2016, sunt aplicabile dispozițiile pct. 14 din Cap. I, Lit. A din Anexa I la Ordinul Președintelui ANAF nr. 3699/2015 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, potrivit cărora „Solicitările de rambursare depuse pentru același termen legal de depunere se supun procedurii de soluționare, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termenul prevăzut la art. 77 C. proc. fisc.”, așadar în același termen de 45 de zile de la înregistrare, la care se referă textul menționat din noul Cod de procedură fiscală – Legea nr. 207/2015.

Așadar, termenul de soluționare a decontului de TVA cu sold negativ și opțiune de rambursare este imperativ prevăzut de lege, așa cum rezultă din formulările exprese din textele legale antereferite, ale actelor normative incidente, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004, Ordinul Președintelui ANAF nr. 3699/2015, art. 70 din vechiul Cod de procedură fiscală, art. 77 din noul Cod de procedură fiscală, dar și față de împrejurarea că legea prevede o sancțiune pentru depășirea termenului în discuție, respectiv curgerea dobânzilor în favoarea contribuabilului, precum și condițiile speciale în care poate opera prelungirea termenului, aceasta nefiind lăsată la latitudinea organelor fiscale, astfel că în mod necesar termenul se impune a fi calificat drept imperativ, iar nu un simplu termen de recomandare, contrar interpretării date de recurentă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanță a dezlegat corect problema de drept în discuție, vizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 124 cu referire la art. 70 și art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu prevederile cuprinse în Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004 privind aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal (Capitolul I, pct.4 alin. (3) și Capitolul II, pct. 2-3), respectiv a dispozițiilor art. 77 și art. 182 din Legea nr. 207/2015 (noul Cod de procedură fiscală) coroborate cu prevederile Ordinului 3699/2015 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare.

b) Referindu-se la posibilitatea prelungirii termenului de 45 de zile pentru soluționarea decontului de TVA, recurenta-pârâtă a invocat incidența dispozițiilor art. 77 alin. (2) din Noul Cod de procedură fiscală, privind solicitarea unor informații suplimentare.

Astfel, potrivit art. 77 alin. (2) din Noul Cod de procedură fiscală

„(2) În situațiile în care, pentru soluționarea cererii, este necesară administrarea de probe suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării probei și data obținerii acesteia, dar nu mai mult de:

a) două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul solicitant;

b) 3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorități sau instituții publice ori de la terțe persoane din România;

c) 6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorități fiscale din alte state, potrivit legii.”

Însă, în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. (3) C. proc. fisc., „în situațiile prevăzute la alin. (2) lit. b și c), organul fiscal are obligația să înștiințeze contribuabilul/plătitorul cu privire la prelungirea termenului de soluționare a cererii.”

Prin urmare, în ceea ce privește deconturile aferente lunilor decembrie 2015 și aprilie 2016, obligația de notificare a contribuabilului cu privire la prelungirea termenului de soluționare era prevăzută explicit de Ordinul nr. 3699/2015, pct. 32 și art. 77 din Legea nr. 207/2015.

Ori, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că reclamanta nu a fost înștiințată cu privire la prelungirea termenelor de soluționare a deconturilor înregistrate pentru lunile octombrie-decembrie 2015, respectiv aprilie 2016, astfel încât în mod corect și legal instanța de fond a reținut că aceste dispoziții legale nu vor putea fi invocate în justificarea întârzierii în soluționarea cererii de rambursare a TVA de la buget.

În ceea ce privește deconturile aferente lunilor octombrie și noiembrie 2015, în mod corect a reținut prima instanță că, deși Ordinul nr. 401/2014 pentru modificarea și completarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA, aplicabil în privința acestora, nu prevedea necesitatea notificării contribuabilului cu privire la prelungirea termenului de soluționare, obligația era impusă de dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 12 din actul de rang superior, reprezentat de OG nr. 92/2003, privind obligația de informare a contribuabilului, în respectarea principiului bunei credințe.

c) În ceea ce privește prelungirea termenului de soluționare a deconturilor de TVA în vederea efectuării inspecției fiscale, Înalta Curte reține, pe de o parte, că inspecția fiscală a fost declanșată ulterior expirării termenului de soluționare a deconturilor aferente lunilor octombrie-decembrie 2015 (09.05.2016), și, pe de altă parte, că soluționarea cererilor de rambursare a taxei de la buget era supusă unui termen general de 45 de zile de la înregistrarea deconturilor de TVA, termen în care organul fiscal avea obligația de a proceda la efectuarea tuturor verificărilor necesare pentru a dispune rambursarea.

În privința termenelor de soluționare a cererilor contribuabilului este aplicabil termenul special, derogatoriu de la art. 77 alin. (5) iar nu termenul general de efectuare a inspecției fiscale.

Prin urmare, dobânda este datorată după momentul în care perioada normală de rambursare a TVA a expirat (respectiv 45 de zile conform legislației naționale în vigoare), indiferent de amânările impuse de autorităților fiscale.

Nici faptul că reclamanta nu a formulat contestație în privința duratei efectuării inspecției fiscale, pentru a se putea stabili dacă termenul legal a fost depășit sau dacă au existat suspendări ce trebuie incluse în calculul duratei nu prezintă relevanță în soluționarea acțiunii, având în vedere obiectul prezentului dosar, respectiv cerere de acordare a dobânzilor fiscale.

d) Nu pot fi primite nici argumentele recurentei-pârâtei cu privire la „procedura de selecție națională”, adică ordinea de prioritate pe care și-o stabilește organul fiscal în rambursarea efectivă a TVA, de altfel invocate și în fața primei instanțe.

Această procedură internă nu poate contraveni actelor normative incidente în materie, care, așa cum s-a arătat, instituie un termen imperativ de soluționare a decontului, sub sancțiunea curgerii de dobânzi pentru întârziere.

Faptul că deconturile de TVA se soluționează în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, nu este de natură a înlătura culpa recurentei-pârâte în întârzierea soluționării cererilor de rambursare TVA, reclamanta având dreptul, potrivit legii, la acordarea de dobânzi pentru sumele a căror rambursare a avut loc cu depășirea termenului legal de soluționare a solicitărilor de rambursare, indiferent de dificultățile organizatorice cu care s-a confruntat organul fiscal în soluționarea acestor cereri.

În consecință, soluționarea cererilor de rambursare se face în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, însă tot în cadrul termenului de 45 de zile de la data înregistrării acestora.

Prevederile din dreptul național trebuie aplicate și interpretate și în concordanță cu statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia dreptului contribuabililor de a obține dobânzi ca urmare a restituirii cu întârziere a sumelor datorate de la buget, relevante din această perspectivă fiind hotărârile pronunțate în cauzele C-107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD și C-431/12 Rafinăria Steaua Română.

În Cauza 431/12, S.C. Rafinăria Steaua Română S.A. împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală, punctul 24, Curtea a decis că, în lumina principiului neutralității fiscale, art. 183 din Directiva privind TVA trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de TVA, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, iar această prelungire are drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului (Hotărârea din 12 mai 2011, Cauza C-107/10, Enel Maritsa Iztok 3 AD împotriva Direktor "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" NAP, punctul 61).

În fine, în criticile formulate pe calea recursului, recurenta-pârâtă s-a mai raportat la aplicabilitatea art. 110 alin. (2) lit. b din Codul de procedură fiscală, susținând că pe perioada inspecției fiscale, termenele de prescripție a dreptului de a stabili creanțe fiscale se suspendă.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că această critică nu poate fi primită, având în vedere că obiectul cererii privește dreptul contribuabilului la acordarea dobânzilor fiscale aferente întârzierilor în rambursarea TVA, iar nu dreptul organului fiscal la stabilirea unor creanțe fiscale, precum și prevederile art. 182 alin. (1) C. proc. fisc. care dispun că, pentru sumele de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut pentru soluționarea cererilor contribuabililor.

În ceea ce privește susținerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că reclamanta nu are posibilitatea calculării dobânzilor, este de observat că nu ne aflăm în situația în care recurenta-reclamantă să fi solicitat direct în instanță obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzilor, ci s-a adresat, prealabil, pârâtei, care i-a refuzat cererea, fiind emisă Decizia de soluționare a cererii de plată a dobânzilor nr. 15136882/03.03.2022, anulată de instanță.

Ceea ce a sancționat instanța a fost refuzul nejustificat explicit de restituire a dobânzii, iar obligarea recurentei pârâte la emiterea actului prin care să dispună plata, constituie modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse ca efect al unei conduite nelegale.

Obligarea autorității fiscale la reanalizarea cererii sau la stabilirea cuantumului dobânzilor s-ar fi impus numai dacă probele administrate ar fi fost insuficiente pentru dezlegarea fondului raportului de drept fiscal care a generat litigiul. În speță, însă, existența dreptului reclamantei la acordarea dobânzilor solicitate a rezultat din probele administrate, cuantumul și modul de calcul se regăseau în dosarul administrativ, iar recurenta-pârâtă nu a invocat neregularități sau erori în acest calcul.

Astfel, în mod legal prima instanță a recunoscut dreptul reclamantei la plata dobânzilor și a obligat recurenta-pârâtă la emiterea actului administrativ individual prin care să dispună plata sumei cuvenită cu acest titlu, având în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr.554/2004, potrivit cărora ,,instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.”

Înalta Curte constată că prin Codul de procedură fiscală nu se reglementează o procedură, derogatorie de la dreptul comun, de soluționare a acțiunii în contencios administrativ.

De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile pârâtei referitoare la greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În ceea ce privește susținerea privind lipsa culpei procesuale, Înalta Curte reține căderea în pretenții a pârâtelor și existența culpei procesuale prin emiterea unor acte nelegale. Singura condiție cerută de art. 451 C. proc. civ. este aceea ca partea să fi căzut în pretenții prin constatarea nelegalității conduitei sale (în speță, emiterea nelegală a unui act administrativ-fiscal). Astfel, și acest motiv de recurs invocat de recurentă este nefondat.

Prin urmare, și în privința dispoziției de obligare la plata cheltuielilor de judecată, criticată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a aplicat corespunzător prevederile art. 451 453 C. proc. civ., în condițiile în care pârâta a pierdut procesul, iar reclamanta a dovedit efectuarea cheltuielilor în legătură cu prezentul litigiu.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 96 raportat la art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, ca nefondat.

II.3. Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă A Sucursala București împotriva Încheierii din 3 octombrie 2022, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin recursul incident declarat împotriva încheierii din 3 octombrie 2022, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice.

Prin OMFP nr. 1899/2004, publicat în Monitorul Oficial nr. 13 din 5 ianuarie 2005, s-a stabilit procedura legală de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, precum și care sunt organele fiscale cu atribuții în acest sens. Astfel, la pct.2. se arată că „Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent.”

Potrivit art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003,

„(1) Pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, competența revine acelui organ fiscal, județean, local sau al municipiului București stabilit prin ordin al ministrului finanțelor publice, la propunerea președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în cazul impozitelor și contribuțiilor realizate prin stopaj la sursă, în condițiile legii. 15/07/2005 - alineatul a fost modificat prin Ordonanță 20/2005 aprobat(ă) prin Lege 210/2005 la data 15/07/2005

(2) În cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe teritoriul României printr-un sediu permanent, competența revine organului fiscal pe al cărui teritoriu se realizează, în întregime sau cu preponderență, cifra de afaceri.

(3) Pentru administrarea de către organele fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală a creanțelor fiscale datorate de marii contribuabili, inclusiv de sediile secundare ale acestora, competența poate fi stabilită în sarcina altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) prin ordin al ministrului finanțelor publice, la propunerea președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.”

De asemenea, potrivit art. 30 din Legea nr. 207/2017 privind Noul Cod de procedură fiscală

„(1) Pentru administrarea creanțelor fiscale și a altor creanțe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) și (2), competența revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.

(2) În cazul contribuabilului/plătitorului nerezident care desfășoară activități pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, competența revine organului fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent desemnat potrivit Codului fiscal.

(3) În scopul administrării de către organul fiscal central a obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii mari și mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, prin ordin al președintelui A.N.A.F. se poate stabili competența de administrare în sarcina altor organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) precum și criteriile de selecție și listele contribuabililor care dobândesc calitatea de contribuabil mare sau, după caz, contribuabil mijlociu.

(31) Administrarea obligațiilor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, se realizează de organul fiscal de la nivel județean sau al municipiului București, după caz.”

Așa cum chiar recurenta-reclamantă a arătat prin cererea de recurs, la momentul formulării cererilor de rambursare, precum și în perioada cuprinsă între data la care trebuia efectuată rambursarea TVA și rambursarea efectivă a sumei solicitate, organul fiscal competent căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare a fost Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, care, de altfel, a procedat la data de 14.11.2016 la plata sumei de 81.221.011 lei reprezentând TVA.

În prezent, așa cum a arătat și prin acțiune, începând cu 01.01.2017, societatea reclamantă este administrată fiscal de către Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, înregistrând la această instituție, la data de 16.07.2021, cererea de plată a dobânzilor fiscale.

Atât Decizia nr.15136882/03.03.2022 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget cât și Decizia privind soluționarea contestației, a căror anulare a fost solicitată de reclamantă, au fost emise de către pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București.

Ori, raportat la obiectul acțiunii in contencios administrativ, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice nu este organul fiscal e