ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2504/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București– secția a IV-a civilă, la data de 25 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor Auto din România (continuator al Fondului de Protecție a Victimelor Străzii), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata următoarelor sume: pentru Greniuc Maria– 2.080 RON daune materiale și 300.000 euro, daune morale; pentru Greniuc Constantin– 500.000 euro daune morale, precum și o pensie de întreținere de 200 euro lunar până la împlinirea vârstei de 18 ani, sau terminarea studiilor, fără a depăși vârsta de 26 de ani; pentru C. – 300.000 euro, daune morale; pentru D. – 100.000 euro, daune morale; pentru E. – 100.000 euro, daune morale și pentru F. 4.225,78 RON daune materiale și 100.000 euro, daune morale; la plata dobânzii legale penalizatoare conform prevederilor art. 1535 C. civ., coroborat cu prevederile O.G. nr. 13/2011, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă; cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 329 din data de 05.03.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București –Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor Auto din Romania, și a obligat pârâta la plata către reclamanți a următoarelor sume: către reclamanta A., a sumei de 2.080 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a echivalentului în RON la data plății a sumei de 100.000 euro, daune morale, plus dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății; către reclamantul B., a echivalentului în RON la data plății a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, și dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății, plus suma de 200 euro (echivalent în RON la data plății)/lunar, până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani; către reclamanta G., a echivalentului în RON la data plății a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, și dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății; către reclamantul D., a echivalentului în RON la data plății a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, și dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății; către reclamantul E., a echivalentului în RON la data plății a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, și dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății; către reclamantul F., a sumei de de 4.225,78 RON, cu titlu de daune materiale, precum și a echivalentului în RON la data plății a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, plus dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, până la data plății.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, apel care a fost înregistrat pe rolul secției a III-a Civile și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin încheierea nr. 18 A din 19 mai 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a trimis dosarul la Registratura Curții de Apel București, în vederea repartizării aleatorii la secția a V-a Civilă sau secția a VI-a Civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că obiectul cererii îl constituie pretențiile reclamanților de obligare a pârâtei Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la plata despăgubirilor pentru prejudiciului material și moral suferit ca urmare a producerii unui accident rutier, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile privitoare la răspunderea civilă delictuală reglementate de C. civ., precum și pe cele ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În continuare, a reținut reglementările statuate prin dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 și ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, precum și hotărârea nr. 29/2011, adoptată de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, prin care s-au înființat complete specializate în litigiile cu profesioniști în cadrul Secțiilor a V-a civilă și a VI-a civilă, în următoarele domenii: litigii cu profesioniști, insolvență, societăți comerciale, concurență neloială, registrul comerțului.

Curtea a reținut, în raport de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justitie prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată în recurs în interesul legii și de asemenea, prin Decizia nr. 13/18.05.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitie, prin care s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, că, natura litigiului dedus judecății în prezenta cauză atrage competența completelor specializate în litigiile cu profesioniști configurate în cadrul Secțiilor a V-a civilă și a VI-a civilă, astfel încât, a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a Curții de Apel București și a dispus înaintarea dosarului în vederea repartizării către una dintre secțiile Curții de Apel București specializate în soluționarea litigiilor civile cu profesioniști.

2.2). La data de 11 iunie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, iar prin sentința civilă nr. 2253/2021 din 16 septembrie 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâta Federația Română de Fotbal; a declinat competența de soluționare a cererii formulate de către reclamantul H., în contradictoriu cu pârâta Federația Română de Fotbal, în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În speță, autoturismul condus de persoana responsabilă de accident nu avea încheiată asigurare de răspundere civilă obligatorie auto (RCA), astfel justificându-se chemarea în judecată în calitate de pârât a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Prin urmare, în contextul arătat, respectiv al inexistenței unei polițe de asigurare RCA, litigiul nu este reprezentat de un litigiu în materia asigurărilor, astfel că trebuie analizate condițiile răspunderii civile delictuale prin raportare la persoana fizică responsabilă de accident, analiză care nu atrage competența funcțională a secției a VI-a Civilă, specializarea acesteia fiind dată de lege în materiile prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În aplicarea deciziei nr. 18/17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, raportat la natura/obiectul prezentei cauze, Curtea a constatat că aceasta nu are elemente comune cu cele patru categorii de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Astfel cum s-a reținut, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata către reclamanți a daunelor materiale și morale, în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a prejudiciului cauzat printr-un accident de circulație produs de conducătorul autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, care nu avea încheiată o poliță de răspundere civilă auto.

În aceste condiții, a considerat că este evident faptul că obiectul și natura litigiului în calea de atac a apelului nu prezintă elemente comune cu vreuna dintre cele patru categorii de cauze prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, motiv pentru care competența de soluționare a litigiului revine secției a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, Curtea a avut în vedere că litigiul a fost soluționat în primă instanță de secția a IV-a Civilă a Tribunalului București, și nu de un complet specializat din cadrul secției a VI-a Civilă a Tribunalului.

La Înalta Curte de Casație și Justiție, conflictul de competență s-a înregistrat sub dosar nr. x/2021, secția a II-a civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente material funcțional să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea secției a VI Civile a Curții de Apel București, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză are ca obiect plata unor despăgubiri materiale și morale, pentru prejudiciul produs ca urmare a decesului numitului I. și vătămarea corporală a numitului F., intervenite în urma unui accident rutier, despăgubiri solicitate de reclamanții B., C., D., E. și F., care sunt terțele persoane păgubite prin producerea accidentului de circulație. Cererea de despăgubiri este îndreptată împotriva asigurătorului RCA- pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, persoana vinovată de producerea accidentului având calitatea de intervenient forțat.

Instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența materială procesuală de soluționare a cauzei reținând, într-o interpretare, că, în acțiunile cu obiectul menționat, competența materială procesuală în soluționarea apelului aparține secției civile, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabile de producerea accidentului, iar, într-o alta, că îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști competența de soluționare a apelului.

Înalta Curte reține că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, litigii în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul R.C.A., iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul R.C.A. – care, în speță, este Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, prin continuator Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România– își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este încheiat un contract de asigurare.

În cazul litigiilor cu care au fost învestite instanțele aflate în conflict de competență, spre deosebire de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, întinderea răspunderii asigurătorului RCA, prevăzută în conformitate cu prevederile din Legea nr. 132/2017, este diferită. Aceasta, întrucât, întinderea răspunderii civile delictuale a asiguratului nu poate depăși întinderea răspunderii contractuale a asigurătorului RCA, până la atingerea limitelor de răspundere prevăzute în asigurarea RCA, cum se arată în art. 22 alin. (7) din același act normativ.

Potrivit deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, competența materială procesuală a tribunalelor/secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, "Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;

d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare."

Se reține că, prin decizia nr. 18/2016 s-a considerat că la stabilirea competenței instanțelor nu se poate avea în vedere calitatea de profesionist a părților. Astfel, în actuala ordine de drept civil, distincția între profesioniști și neprofesioniști, din perspectiva competenței instanțelor de judecată, nu mai este primită, în lipsa vreunei dispoziții legale care să dea litigiile civile în competența unei instanțe ori a alteia, în funcție de calitatea persoanei.

Prin aceeași decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în prezent, stabilirea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate și a secțiilor similare din cadrul instanțelor de judecată se poate face în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Se mai reține că, ambele secții care s-au declarat necompetente în cauză sunt secții civile, conform denumirii lor, astfel încât, raportat la această denumire de secție civilă, ambele secții în conflict sunt competente să soluționeze cauze civile, conform noii concepții moniste a C. civ. în vigoare din 2011.

Ambele secții în conflict fiind civile, potrivit denumirii și intenției CSM, reiese că stabilirea naturii cauzelor pe care aceasta urmează a le judeca se va face potrivit Deciziei nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deci, competența materială procesuală a secțiilor specializate se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare.

Se înlătură astfel criteriul folosit sub imperiul vechiul C. civ. vizând natura comercială sau civilă a pricinii, reținându-se că toți profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic sunt supuși regulilor de drept civil și nu unor reguli speciale.

A statuat Înalta Curte, la punctul 176 din Decizia nr. 18/2016, că revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.

Reiese așadar că art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 enumeră doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competența tribunalelor ori secțiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competența acestor instanțe ori secții specializate intră și alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, stabilite potrivit celor anterior menționate.

În stabilirea competenței materiale procesuale a secțiilor specializate, judecătorul are la dispoziție, în stabilirea altor litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, și alte prevederi legale incidente cauzei, astfel cum au fost arătate în decizia 18/2016.

Deci, Înalta Curte apreciază că, într-o corectă aplicare și interpretare a Deciziei 18/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, plecând de la caracterul civil al ambelor secții ale Curții de Apel București aflate în conflict, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 enumeră doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competența secțiilor specializate, ceea ce înseamnă că în competența secțiilor specializate intră și alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, stabilite potrivit celor anterior menționate.

Prin urmare, competența specializată a secțiilor sau completelor vizează, în acord cu dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu dezlegările date prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, materia asigurărilor. Această competență este atrasă de însăși natura și obiectul litigiilor care intră sub incidența respectivei materii a asigurărilor (reglementată în mod expres în art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 319/2018 sau de dispozițiile art. 115 din C. proc. civ.).

Elementul comun este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desființării, încetării și realizării obiectului de activitate al profesionistului. Este vorba, așadar, despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desființarea și realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfășurarea efectivă a activității sale.

Întrucât operațiunile de asigurare, cum este cazul celei în speță pe temeiul căreia se fundamentează cererea de despăgubiri, se realizează în condițiile unei întreprinderi de asigurare, în mod organizat și sistematic, cu respectarea tuturor cerințelor legale, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 3 din C. civ., conform cărora: "(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ."

Pornind de la acest text de lege și având în vedere enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se constată că ceea ce unește toți termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desființării, încetării și realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul de litigii cel mai apropiat ce poate fi identificat și care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a enumerat cu titlu exemplificativ în dispoziția legală menționată.

Astfel, litigiul ce a dat naștere conflictului de competență din prezenta cauză decurge din exploatarea întreprinderii profesionistului, societate de asigurare.

Faptul că obligarea societății de asigurare la plata despăgubirilor presupune și analizarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, nu este de natură a conferi natură civilă litigiului, întrucât temeiul legal îl constituie prevederile Legii nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. 14/2011.

De altfel, trebuie amintit faptul că prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

Având în vedere toate aceste constatări, făcând referire la speță, Înalta Curte constată că secția a VI-a civilă a Curții de Apel București este competentă să judece pricina.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., raportat la art. 225 și 226 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 18/2016 I. C. civ..J. pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte urmează a stabili competența procesuală, funcțională, de soluționare a prezentei cauze, în favoarea Curții de Apel București – secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București – secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2021.