ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2366/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x din data de 20 aprilie 2018, reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții F., G..R.L, Fondul de Garantare a Asiguraților și Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de prejudiciu moral și a sumei de 2.500 euro cu titlul de prejudiciu material, precum și obligarea pârâților la plata către reclamantul D. a unei rente de 1.000 euro/lună, calculată de la 01 august 2016, până la împlinirea vârstei majoratului sau a vârstei de 26 de ani, în cazul continuării studiilor.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1989 din 31 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților F., G.,R.L și Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii invocate prin întâmpinare; a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții F., G..R.L. și Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâta G..R.L a sumei de 500 RON reprezentând onorariu avocat.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1060 din 25 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâta G..R.L, împotriva sentinței civile nr. 1989 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanții A., B., E., D. și C. împotriva sentinței civile nr. 1989 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a anulat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților F. și S.C. G..R.L. și a trimis cauza, spre rejudecare, în contradictoriu cu aceștia; a înlăturat obligația reclamanților de plată a cheltuielilor de judecată față de pârâta G.,R.L și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs pârâții G..R.L. și F.. 4.1. Recurenta-pârâtă G..R.L. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Referitor la calitatea procesuală pasivă a acesteia, s-a reținut greșit incidența exclusiv a dispozițiilor art. 1373 alin. (1) și (2) din C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în condițiile în care era încheiată polița de asigurare de răspundere civilă auto, astfel că se impunea ca reclamanții să se îndrepte pentru repararea prejudiciilor morale și materiale împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, conform art. 49 și art. 54 din Legea nr. 136/1995. În mod nelegal, în cadrul analizei calității procesuale pasive a societății pârâte instanța de apel nu a coroborat aspectele privind procedura specială reglementată de Legea nr. 213/2015 cu normele speciale cuprinse în Legea nr. 136/1995. Pe de altă parte, din interpretarea prevederilor legale speciale, în vigoare la data de 01 august 2016, recurenta nu justifică legitimare procesuală pasivă, întrucât asigurătorul este cel care acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, fiind astfel acoperită răspunderea civilă a persoanelor asigurate. De asemenea, față de dispozițiile art. 43 și art. 49 din Legea nr. 136/1995 și de prevederile art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, nici antrenarea răspunderii civile delictuale solidare a asigurătorului și asiguratului nu poate fi reținută, aspect cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunțat. În continuare, cu referire la solicitarea de obligare a sa la plata despăgubirilor, în solidar cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraților, recurenta a susținut că acesta din urmă este cel care preia, prin efectul legii, obligația de dezdăunare, conform art. 2 din Legea nr. 213/2015. Totodată, cadrul procesual configurat contravine prevederilor legale, deoarece nu poate fi angajată răspunderea asiguratului, legea specială instituind o anumită ordine, imperativă, a persoanelor ținute a fi răspunzătoare față de terții prejudiciați, chestiune omisă din analiză de către instanța de apel. Din această perspectivă, se impunea analizarea prioritară a răspunderii Fondului, în calitate de continuator al asigurătorului, și doar în subsidiar, răspunderea pârâtei recurente, în calitate de comitent. Cu privire la răspunderea delictuală obiectivă reglementată de art. 1373 din C. civ., a susținut recurenta inaplicabilitatea în cauză, aspect cu privire la care instanța de apel nu s-a pronunțat. A mai arătat recurenta că lipsa calității sale procesuale pasive este justificată de prevederile art. 54 teza finală din Legea nr. 136/1995, deoarece în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguratul are calitatea de intervenient forțat în procesul demarat de persoana prejudiciată. Ca atare, în mod eronat au procedat reclamanții la introducerea în cauză a recurentei pentru a fi obligată, în solidar cu ceilalți copârâți, la plata despăgubirilor. Motivarea sumară a hotărârii recurate, precum și omisiunea de a se pronunța asupra apărărilor de fond formulate de recurenta pârâtă au drept consecință nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul părții la un proces echitabil. Sub un alt aspect criticat, recurenta a arătat că apelul incident declarat cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată a fost respins cu o motivare contradictorie, câtă vreme, independent de soluția dată apelului principal, în limitele caracterului devolutiv al apelului incident, se impunea, în respectarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare și a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum și a celor care rezultă din dispozițiile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., ca instanța să se pronunțe cu privire atât la apărările formulate în apelul principal, cât și la criticile din apelul incident. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 36 teza 1 din C. proc. civ., reținând existența unei identități între recurenta-pârâtă și persoana obligată prin raportul juridic născut între părțile litigante, în condițiile în care nu a analizat temeinic starea de fapt și a eludat normele speciale în materie, aplicabile prioritar celor de drept comun. Astfel, existența poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA atrage incidența dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta nejustificând calitate procesuală pasivă. Pe de altă parte, despăgubirile se stabilesc și se achită de către asigurător, conform art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995, iar în cazul stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia. Conform art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. Ca atare, în opinia recurentei, nu poate fi antrenată răspunderea asiguratului sub forma obligării la plata directă a despăgubirilor solicitate de către persoanele îndreptățite. În continuare, recurenta a arătat că nu au fost analizate și interpretate efectele contractului de asigurare. Pentru a reține identitatea dintre pârâtă și persoana obligată prin raportul juridic dedus judecății, instanța de apel a făcut trimitere la conținutul cererii introductive de instanță, iar nu la criticile formulate de reclamanți în apel, nesocotind astfel caracterul devolutiv al căii de atac, raportat la chestiunile juridice supuse controlului judiciar. Prin menținerea soluției primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității cererii introductive în contradictoriu cu pârâtul Fondul de garantare a asiguraților și de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G..R.L, au fost nesocotite dispozițiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., din perspectiva modificării cadrului procesual dedus judecății, în contextul în care apelul reclamanților a avut ca obiect ipoteza antrenării răspunderii solidare a societății pârâte în calitate de comitent, cu celelalte entități chemate în judecată. Obligația de a achita contravaloarea despăgubirilor revine, în principal, pârâtului Fondul de garantare a asiguraților, în temeiul contractului de asigurare. A mai susținut recurenta că în mod greșit s-a reținut incidența prevederilor art. 1373 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. Astfel, nu a fost valorificat raportul dintre legea specială care reglementează un regim de răspundere distinct pentru o categorie aparte de fapte cauzatoare de prejudicii, anume accidentele rutiere, sub aspectul ordinii imperative a antrenării răspunderii diferitelor persoane ținute direct ori indirect la plata despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, și dreptul comun în materie de răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său. Sub acest aspect, în mod nelegal s-a reținut că procedura specială necontencioasă, obligatorie, reglementată de Legea nr. 213/2015 este aplicabilă exclusiv în raporturile dintre reclamanți și Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel că împotriva pârâtei, în calitate de comitent al persoanei care a săvârșit fapta ilicită, persoana prejudiciată are deschisă acțiunea în răspundere civilă delictuală în condițiile dreptului comun. S-a deschis astfel, în mod nelegal în opinia recurentei, posibilitatea obținerii de către reclamanți a unei eventuale duble despăgubiri, pe de o parte pe cale judiciară, în ipoteza admiterii cererii introductive, iar pe de altă parte, pe cale extrajudiciară, de la Fondul de garantare a asiguraților, în cadrul procedurii speciale. A mai susținut recurenta că în mod nelegal instanța de apel nu a valorificat prevederile art. 54 teza finală din Legea nr. 136/1995, conform cărora, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguratul are calitatea de intervenient forțat în procesul demarat de persoana prejudiciată, omițând a observa că recurenta a fost introdusă în cauză în calitate de veritabil pârât, pentru a fi obligat, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata de despăgubiri. Referitor la soluția de respingere a apelului incident, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe de altă parte, în mod nelegal s-a reținut caracterul nefondat al apelului incident care a vizat modalitatea de acordare de către prima instanță a cheltuielilor de judecată, prin raportare la soluția pronunțată cu privire la apelul principal, câtă vreme, independent de soluția dată apelului principal, se impunea ca instanța să se pronunțe asupra motivelor de apel invocate, în cadrul analizării apelului incident. 4.2. Recurentul-pârât F. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului. Recurentul-pârât a criticat decizia atacată, în esență, sub următoarele aspecte: Cu aplicarea greșită a principiului specialia generalibus derogant, instanța de apel a apreciat că acțiunea reclamanților, întemeiată pe dreptul comun, poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condițiile în care nu a fost urmată procedura specială. Angajarea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât ar fi fost posibilă doar în baza principiului reparației integrale a prejudiciului, ipoteză care nu este incidență în speță, întrucât reclamanții ar fi trebuit să se adreseze Fondului de garantare a asiguraților pentru deschiderea unui dosar de daună, în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015, urmând a formula o acțiune directă împotriva pârâtului doar în ipoteza în care prejudiciul nu ar fi fost recuperat integral. În speță, recurentul nu a încheiat un acord expres cu privire la încadrarea juridică, în sensul art. 22 C. proc. civ., întrucât este aplicabilă procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004, iar nu cea de drept comun. În opinia recurentului, așa cum în mod corect a statuat și instanța de fond, sunt aplicabile dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirea se stabilește și se acordă conform art. 43 și art. 49 din același act normativ, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Or, a arătat recurentul, la data producerii accidentului de circulație, pentru autoturismul condus de acesta exista încheiată, în mod valabil, polița RCA seria x/17/G17/HR nr. x, emisă la data de 28 iunie 2016, cu valabilitate de la data de 29 iunie 2016-28 decembrie 2016, emisă de H. S.A.. Prin Decizia Autorității de Supraveghere Financiară nr. 1498/2016 s-a dispus închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvență, declanșarea procedurii de faliment și retragerea autorizației de funcționare a H.. Prin sentința nr. 132 din 16 februarie 2017, Tribunalul Sibiu a dispus declanșarea procedurii falimentului H. S.A., desemnându-se un lichidator judiciar, dizolvarea societății debitoare și ridicarea dreptului de administrare al administratorilor debitoarei. În temeiul art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 și art. 20, art. 21 și art. 22 din Secțiunea a III-a a Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule se exercită împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților, și nu împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, Fondul având o obligație imperativă legală să plătească creanța în locul societății de asigurare aflată în faliment, în cadrul unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004. Potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale. Prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, societatea de asigurare are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, în limitele stabilite în contractul de asigurare, iar Fondul are obligația legală de a plăti în locul societății de asigurări, astfel că nu există identitate între persoana răspunzătoare de producerea accidentului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. În continuare, recurentul a susținut că în mod greșit s-a reținut că procedura necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 reglementează obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări de către persoana care pretinde un drept de creanță exclusiv împotriva asigurătorului aflat în procedura falimentului, astfel încât, împotriva persoanei care a săvârșit fapta ilicită, victima are deschisă acțiunea în răspundere civilă delictuală în condițiile dreptului comun, în contextul în care o asemenea acțiune era admisibilă doar în ipoteza în care ar fi fost urmată procedura specială și exclusiv în ipoteza în care prejudiciul nu era reparat în totalitate.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Biroul asigurătorilor de autovehicule din România a depus întâmpinare la ambele recursuri, prin care a arătat că, raportat la prevederile Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 32/2000, ale Ordinului nr. 1/2008 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor privind Fondul de protecție a victimelor străzii și ale Normei nr. 23/2014 emisă de Președintele Autorității de Supraveghere Financiară, în forma vigoare la data producerii accidentului auto, acesta nu are calitate procesuală pasivă. Intimatul-pârât Fondul de garantare a asigurărilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a ambelor recursuri. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat că, în cazul falimentului unei societăți de asigurare, alternativa de a obține despăgubiri, oferită de lege creditorilor de asigurări, o reprezintă, pe de o parte, formularea unei cereri de plată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, iar pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală, în temeiul Legii nr. 85/2014 și art. 17 din Legea nr. 213/2015, nicidecum o acțiune în pretenții formulată pe calea dreptului comun împotriva Fondului. Prin urmare, legea specială prevede că Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut de lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, prevăzând, pe de o parte, o procedură administrativă și specială, obligatoriu de urmat pentru creditorii de asigurări (conform art. 14), iar, pe de altă parte, posibilitatea pentru creditor de a urma separat procedura prevăzută de Legea 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare (conform art. 17). Obligațiile Fondului nu au ca izvor contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul în faliment, ci intrarea în faliment a acestuia, astfel că doar la momentul deschiderii procedurii falimentului se nasc dreptul asiguratului și, corelativ, obligația Fondului la plata despăgubirilor, însă acest drept este condiționat de parcurgerea unei proceduri clar stabilită prin lege, care debutează cu formularea unei cereri de plată în condițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu respectarea procedurii și termenelor legale corelative. Intimata-pârâtă G..R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pârâtului F.. Intimatul-pârât F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului pârâtei G. S.R.L. Intimata-pârâtă G..R.L. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului Biroul asigurătorilor de autovehicule din România, prin care a arătat că acesta din urmă nu justifică, într-adevăr, calitate procesuală pasivă, precum și la întâmpinarea formulată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Procedura de filtru Prin încheierea din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursurile declarate de pârâții G..R.L. și F. și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 29 septembrie 2021, pentru analiza pe fond a acestora. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare. Recursul pârâtei G..R.L. este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, nemotivarea hotărârii întrucât instanța de apel nu a examinat argumentele legale care justifică lipsa calității sale procesuale pasive, precum și motivarea contradictorie a soluției de respingere a apelului incident care a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut reținerea greșită a calității sale procesuale pasive, rezultată din aplicarea nelegală a dispozițiilor de drept comun ale art. 1373 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a prepusului său, care au un caracter subsidiar în raport cu regimul special și derogatoriu al răspunderii civile instituite de Legea nr. 136/1995 și Legea nr. 213/2015, în baza raportului juridic stabilit între reclamanții creditori de asigurare și Fondul de garantare a asiguraților căruia îi revin obligațiile asigurătorului în faliment, de plată a despăgubirilor. Recursul pârâtului F. este încadrabil în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, recurentul-pârât a susținut, în esență, reținerea greșită a calității sale procesuale pasive, rezultată din nesocotirea principiului de drept specialia generalibus derogant, întrucât răspunderea delictuală pentru fapta proprie reglementată prin dispozițiile de drept comun ale art. 1357 din C. civ. era admisibilă numai în situația în care ar fi fost urmată procedura specială și derogatorie reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 și care să nu fi fost finalizată cu reparația integrală a prejudiciului. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar declanșat de reclamanți, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond, urmărește, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, de drept comun, obligarea în solidar a pârâților F., G..R.L., Fondul de garantare a asiguraților și Biroul asigurătorilor de autovehicule din România la plata unor despăgubiri materiale și morale și a unei prestații bănești periodice, pentru repararea prejudiciului cauzat prin decesul mamei reclamanților, victimă a accidentului de circulație produs la data de 1 august 2016. Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu referire la pârâții-recurenți, instanțele de fond au fost învestite cu, pe de o parte, răspunderea civilă delictuală subiectivă reglementată de art. 1357 din C. civ., pentru fapta ilicită proprie a pârâtului F., autor al accidentului de circulație și angajat al societății pârâte, și, pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală obiectivă reglementată de art. 1373 din același cod, a comitentului G..R.L. pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a prepusului, societatea pârâtă având încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă cu asigurătorul în faliment H. S.A.. Acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost respinsă prin sentința primei instanțe, ca fiind inadmisibilă cererea formulată împotriva pârâtului Fondul de garantare a asiguraților și ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă cererea formulată în contradictoriu cu ceilalți trei pârâți, fiind obligați reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta G..R.L.. Soluția primei instanțe a fost reformată, parțial, în calea de atac a apelului, instanța de prim control judiciar respingând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților F. și G..R.L. și înlăturând obligația de plată a cheltuielilor de judecată, cauza fiind trimisă spre rejudecare în aceste limite. Luând în examinare criticile de nelegalitate aduse soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți (autorul accidentului și angajatorul acestuia ce are calitatea de asigurat în contractul încheiat cu asigurătorul în faliment), critici care sunt comune ambelor recursuri exercitate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. Este de observat, dintru început, faptul că, nefiind atacată cu recurs, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii formulate împotriva pârâtului Fondul de garantare a asiguraților a dobândit autoritate de lucru judecat. Însă, întrucât construcția argumentativă propusă prin cererile de recurs pornește de la ideea unei pretinse necorelări a întregii reglementări speciale și derogatorii incidente în cauză - mai exact necorelarea chestiunilor corect dezlegate în privința raportului juridic stabilit cu Fondul, cu celelalte dispoziții speciale cuprinse în Legile nr. 136/1995, nr. 213/2015 și nr. 503/2004, aplicabile prioritar celor consacrate de dreptul comun al răspunderii delictuale - cadru normativ care ar infirma, în opinia recurenților, legitimarea procesuală pasivă a acestora, apare utilă o sumară expunere a argumentelor juridice care au fundamentat tranșarea (definitivă) a inadmisibilității acțiunii de drept comun, pe temei delictual, îndreptate împotriva Fondului de garantare a asiguraților. Astfel, într-o jurisprudență consolidată a instanței supreme, redată de altfel în considerentele deciziei recurate, s-a reținut că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților a instituit parcurgerea unei proceduri administrative care are caracter obligatoriu. Aceasta întrucât, sintagma "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1), nu exprimă dreptul de opțiune între cele două proceduri - cea administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată -, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, să se poată adresa instanței de judecată (Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal), în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor. Concluzia decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto. Astfel, Fondul de garantare a asiguraților nu are calitatea de asigurător, nu preia funcțiile și nu se subrogă în drepturile și obligațiile acestuia, iar între Fond și persoana vinovată de producerea accidentului rutier nu există niciun raport juridic și nicio obligație solidară. Însă, chiar dacă Fondul nu se subrogă asigurătorului în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare. Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanța de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fond și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări. În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015. Prezentate fiind aceste considerații cu valoare generală referitoare la scopul și efectele cadrului normativ special reglementat de Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților recurenți este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente, criticile din cererile de recurs fiind nefondate. Astfel, este cunoscut că, în cadrul condițiilor generale de exercitare a acțiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Așadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Înalta Curte are în vedere că, potrivit cadrului procesual configurat prin elementele cererii introductive, a fost dedus judecății instanței de fond un raport juridic obligațional, pe temeiul delictual de drept comun, reglementat de C. civ. Calitatea pârâtului F., de subiect pasiv în raportul obligațional dedus judecății, este fundamentată pe ipoteza legală reglementată de art. 1357 și urm. din C. civ. care consacră răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie. Calitatea, necontestată, de autor al accidentului de circulație (ce constituie, deopotrivă, riscul asigurat și fapta ilicită prejudiciabilă) justifică în plan procesual, cu forța evidenței, legitimarea procesuală pasivă. În acest sens este de observat faptul că prin sentința penală nr. 170/24.10.2017 pronunțată de Judecătoria Carei în dosarul nr. x/2017, a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției și lăsată nesoluționată acțiunea civilă, în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. În egală măsură, în raportul juridic de drept substanțial, calitatea atribuită pârâtei G..R.L., de subiect pasiv, este bazată pe ipoteza legală reglementată de art. 1373 din C. civ. care consacră răspunderea comitenților pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale prepușilor. Ca atare, în calitatea necontestată de angajator al autorului accidentului produs cu autoturismul de serviciu și de asigurat în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul în faliment, pârâta G..R.L. are, neîndoielnic, calitate procesuală pasivă. Așadar, legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți recurenți este tocmai transpunerea în plan procesual a calității de debitori, pe ipoteze de răspundere delictuală distincte, în raportul juridic obligațional astfel cum a fost afirmat prin cererea introductivă și dedus judecății. Altfel spus, în calitatea afirmată, de victime injust prejudiciate și de creditori ai obligației de reparare a prejudiciului, reclamanții au ales să acționeze în judecată pe ambii pârâți, urmărind obligarea acestora, în solidar, la repararea prejudiciului pretins. Drept urmare, în deplin respect al principiului disponibilității procesului civil, consacrat de art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel a examinat și reținut calitatea procesuală pasivă a recurenților, limitându-se la a stabili identitatea dintre pârâți și subiecții pasivi din raportul juridic obligațional astfel cum a fost acesta afirmat de reclamanți și dedus judecății, câtă vreme existența/inexistența pretinselor obligații de reparare a prejudiciului, care intră în conținutul raportului obligațional, constituie o chestiune de fond. În realitate, criticile recurenților, circumscrise reținerii pretins nelegale a calității lor procesuale pasive, sunt axate pe omisiunea instanței de apel de a examina chestiunile de fond care privesc însăși existența/inexistența dreptului reclamanților și a obligației corelative a pârâților, la repararea prejudiciului pe calea acțiunii în răspundere delictuală reglementată de C. civ. care constituie, într-adevăr, dreptul comun pentru întreaga instituție a răspunderii civile. Este vorba, în acest sens, despre apărările de fond formulate în etapa apelului, reiterate prin criticile din recurs, prin care s-au invocat aspecte precum: greșita neaplicare a principiului de drept specialia generalibus derogant în raportul de tipul lege generală - lege specială dintre normele de drept comun în materia răspunderii delictuale și normele speciale și derogatorii ale Legii nr. 213/2015 care consacră procedura prealabilă obligatorie destinată obținerii de despăgubiri din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților și protejării astfel a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător; eludarea ordinii de prioritate, reglementată prin normele speciale și imperative ale Legii nr. 213/2015, a persoanelor ținute răspunzătoare față de terții prejudiciați; ignorarea caracterului exclusiv al procedurii instituite de legea specială în cazul falimentului asigurătorului; încălcarea caracterului subsidiar al răspunderii delictuale de drept comun; inexistența solidarității pasive; dubla despăgubire; aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995 care permit introducerea în proces a asiguratului în calitate de intervenient forțat, iar nu de veritabil pârât; limitarea admisibilității acțiunii în despăgubire pe temei delictual exclusiv la ipoteza în care procedura specială urmată potrivit Legii nr. 213/2015 și a Legii nr. 503/2004 nu a fost finalizată cu reparația integrală a prejudiciului. Or, aspectele litigioase precum cele subsumate criticilor recurenților constituie veritabile chestiuni de fond și, în consecință, potrivit art. 36 teza a doua din C. proc. civ., excedează limitelor de verificare rezervate excepției procesuale avute în analiză de către instanța de apel, astfel că motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 din același cod sunt vădit nefondate. Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici criticile recurentei G..R.L. vizând nemotivarea hotărârii, întemeiate pe art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, instanța de apel a limitat aria aspectelor verificate, la cele specifice excepției procesuale analizate și a expus în cadrul unui raționament juridic, sumar într-adevăr, însă corect, logic și convingător, argumentele reținute și răspunsurile concrete la motivele de apel și la apărările circumscrise modului de soluționare a excepției procesuale, ceea ce a permis instanței de recurs să realizeze controlul de legalitate cu care a fost învestită. Nefondate, de asemenea, sunt și criticile recurentei G..R.L. cu privire la soluția dată apelului incident, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Aceasta întrucât, calea de atac în discuție a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei, parte câștigătoare, la judecata în primă instanță. Însă, soluția dată apelului principal exercitat de reclamanți, de anulare în parte a sentinței și trimitere spre rejudecare a cererii formulate în contradictoriu cu cei doi pârâți recurenți, a determinat, pe cale de consecință, înlăturarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată și, în mod necesar, respingerea apelului incident care supunea analizei doar critici referitoare la cuantumul lor, câtă vreme litigiul nu era încă tranșat, nefiind încă determinată nici partea care a pierdut, nici cea care a câștigat procesul. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ambele recursuri, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,