ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, la data de 22.08.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. și intervenientul C. a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de 4.58 RON, reprezentând despăgubiri materiale și morale ca urmare a accidentului rutier suferit de acesta, produs din vina numitului C. în timp ce conducea autovehiculul pentru care era încheiată o poliță de asigurare R.C.A. la S.C. Societatea B. S.A, obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei rente viagere în cuantum de 3.000 RON lunar, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1.357 și urm. C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România modificată și republicată.

Reclamantul a depus la data de 30.03.2018 cerere modificatoare prin care a arătat că înțelege să se judece în calitate de pârâtă cu Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România-Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Prin sentința civilă nr. 3879 din data de 20.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., așa cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurărilor de Autovehicule din Romania - Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, și cu intervenientul C.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 14.978 RON reprezentând daune materiale și suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.708 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru. A fost obligat pârâtul să plătească către stat suma de 5.346 RON reprezentând diferență de taxă judiciară pentru care reclamantul a fost scutit de plata taxei ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, taxă de timbru raportată la valoarea pretenției admise.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul A. cât și pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, la data de 22 aprilie 2020 a formulat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că instanța de apel avea obligația să argumenteze motivele respingerii apelului prin raportare la criticile expuse în cuprinsul acestuia, arătând, totodată, că înțelege să critice decizia instanței de apel și cu privire la greșita aplicare a normelor de drept aplicabile în materia asigurărilor.

A solicitat recurentul a se observa că rolul său este acela de garant, care răspunde pentru pagubele produse de terți în situația în care nu există încheiată o poliță RCA pentru autoturismul vinovat de producerea accidentului sau atunci când accidentul a rămas cu autor necunoscut.

Deoarece reclamantul nu are pretenții împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului, acesta nu mai poate avea pretenții nici împotriva asigurătorului, față de dispozițiile art. 41 alin. (1) și art. 42 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, întrucât reclamantul nu a justificat temeiul pentru atragerea răspunderii penale a făptuitorului, acesta nu mai poate solicita atragerea răspunderii patrimoniale a asigurătorului, în cauză a Fondului, în lipsa contractului de asigurare, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 41 și 42 din Legea nr. 136/1995

Un alt aspect relevat de recurent este acela că, în baza legii, are obligația să se întoarcă, prin acțiunea în regres, împotriva celui vinovat de producerea evenimentului rutier, iar în aceste condiții, se află în situația în care, deși reclamantul nu a dorit sancționarea celui vinovat, să fie totuși obligat la plată.

În privința cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că prejudiciul moral nu trebuie raportat la persoana care urmează a fi obligată sau nu la plată, ci trebuie raportat la suferința efectivă pe care părțile prejudiciate o pot dovedi.

Instanța de apel, în acordarea daunelor morale, trebuie să aibă în vedere diferența dintre calitatea de asigurător a unei societăți de asigurare și cea de garant a Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii al cărui scopul este acela de a oferi protecție imediată persoanei prejudiciate, garantând plata pe care o datorează partea responsabilă, nicidecum să preia răspunderea acesteia, ca în cazul unui asigurător. Între partea responsabilă și Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii nu există nici un raport contractual, legea stabilind o obligație de garanție în sarcina Fondului în scopul protejării persoanelor prejudiciate.

Ulterior despăgubirii, Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii este obligat să recupereze ceea ce a plătit de la persoana responsabilă de crearea prejudiciului, căreia ii incumbă obligația de dezdăunare. De aceea, instanța nu trebuie să cuantifice daunele morale în considerarea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, care garantează plata acestora.

Recurentul a solicitat a se observa că valoarea despăgubirilor acordate de instanță le îndepărtează de la scopul pentru care ele au fost reglementate, respectiv acela de a compensa într-o manieră justă și echitabilă suferința cauzată de vătămarea victimei și le-a transformat într-o veritabilă sancțiune pentru pârât, dar și pentru intervenientul forțat.

Instanța de apel avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, să procedeze la examinarea jurisprudenței pentru ca, pe de o parte reclamantul să fie just despăgubit, dar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogățire fără just temei, a mai susținut recurentul.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele morale, a solicitat acordarea lor într-un cuantum rezonabil conform legislației și jurisprudenței din România, așa cum prevede art. 50 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 23/2014.

La 24 august 2020, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului ca inadmisibil și constatarea faptului că decizia instanței de apel este temeinică și legală.

În fapt, intimatul-reclamant a susținut că motivele invocate de recurent în calea de atac formulată sunt indicate pur formal, iar argumentele ce susțin motivele de recurs nu se circumscriu criteriilor limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

În cauză a fost acordat termen în complet de filtru pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

La termenul din 11 mai 2021, analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-reclamant A. a solicitat, respingerea recursului ca inadmisibil din perspectiva nerespectării dispozițiilor 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care a arătat că motivele de recurs nu se circumscriu criteriilor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vederea temeiul de drept al excepției invocate, Înalta Curte reține că aceasta vizează nulitatea recursului iar nu inadmisibilitatea acestuia.

Potrivit dispozițiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

În cauză, recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici privind nemotivarea sau contradictorialitatea deciziei atacate.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Astfel, susținerile recurentului-pârât în sensul că nu ar trebui să fie obligat de instanță la despăgubiri prea mari întrucât are doar rolul unui garant, neavând resursele financiare de care dispun societățile de asigurări, nu reprezintă critici de nelegalitate ci de netemeinicie a deciziei atacate care nu pot fi analizate din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, prin criticile invocate în susținerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la respingerea pretențiilor, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-pârât nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2021.