Decizia nr. 860/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 martie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale, conform dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, daune morale pentru prejudiciul provocat prin moartea lui H. în cuantum de 600.000 RON fiecare pentru A., mama lui H., G., soția în fapt, H. și I., fii lui H., câte 300.000 RON, pentru fiecare dintre reclamanții, B., C., D., E., F., în calitate de surori sau frați ai lui H., și 200.000 RON pentru reclamantul J. pentru propria vătămare corporală. Obligarea pârâtului la daune materiale în cuantum de 211 RON către reclamantul J., reprezentate de cheltuielile efectuate de către acesta cu medicamentele și tratamentele făcute cu prilejul evenimentului rutier. Obligarea la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, conform dispozițiilor art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule numărul 23/06.11.2014, valabile și în vigoare la momentul producerii accidentului - 19.08.2016. În drept, reclamanții au precizat că își întemeiază cererea și pe dispozițiile art. 1387 și art. 1391 alin. (1) și (2) C. civ. Prin încheierea din 20 martie 2018, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis dosarul spre repartizare unei Secții civile din cadrul Tribunalului București. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub dosar nr. x/2018.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 445 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii. A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: - către reclamanta A. suma de 60.000 RON; - către reclamanții C., B., E. și F. suma de 30.000 RON fiecare; - către reclamanta G. suma de 100.000 RON, în calitate de reprezentant legal al minorului H.; - către reclamantul J. suma de 40.000 RON. A fost respinsă în rest acțiunea ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă: Prin decizia nr. 1512A din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva sentinței civile nr. 445 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. A admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. și a schimat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii să plătească reclamantei G. suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale. A menținut în rest sentința apelată. A respins, ca neîntemeiată, cererea apelanților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată (contravaloare test paternitate).

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1512A din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au declarat recurs. Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel vizează în esența următoarele aspecte recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește maniera în care instanța a motivat acordarea daunelor morale către reclamanta G., deși se pornește de la premise corecte, se ajunge la o soluție contradictorie, acordându-se în concret o sumă infimă. Detaliile situației de fapt reținute corect de către instanță trebuiau să conducă la o soluție de admitere și acordarea unor despăgubiri rezonabile celui vătămat. Referitor la motivarea soluției de neacordare a daunelor morale reclamantului I., în ciuda probării condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale și a dovedirii relației de rudenie care îl îndreptățește pe acest reclamant la compensarea prejudiciului suferit, instanța de apel îi respinge cererea. Consecințele erorii primei instanțe, astfel cum a fost descrisă în motivele de apel, nu au fost înlăturate, ci doar pretextul menținerii lor a fost schimbat. Deși instanța de apel a reținut că în mod greșit tribunalul a exclus minorul din calitatea acestuia de persoană prejudiciată din cauza faptului că certificatul său de naștere nu îl menționează ca tată pe defunctul H., nu îi acordă despăgubiri pentru că nu a dezvoltat legături afective cu tatăl său. Absurdul juridic al situației din prima instanță, în sensul că i se impută unui decedat că nu și-a recunoscut fiul la o zi după decesul său, se transferă în faza de apel în sfera emoțională. Chiar Curtea a recunoscut această situație, dar nu îi dă eficiență, creând o nouă contradicție între motive și dispozitivul deciziei. Se poate considera discriminatorie măsura de a-i acorda doar unuia dintre fii posibilitatea de a-și continua evoluția și educația într-o manieră similară celei în care l-ar fi avut pe tată alături. În mod greșit, instanța a îmbinat două teze diferite ale art. 1391 alin. (2) C. civ., prima prezumând existența prejudiciului descendentului, iar cealaltă presupunând dovedirea în condiții particulare a vătămării. O motivare succintă a concluziei instanței pornind și de la premise greșite echivalează cu o nemotivare a înlăturării recurentului-reclamant I. din sfera beneficiarilor de despăgubiri morale. Instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 36 C. civ. privind capacitatea de folosință: "Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu", concluzionând legal și temeinic faptul că orice drept se naște în patrimoniul nou-născutului, în speță dreptul personal la despăgubiri. În ceea ce privește motivarea privind neacordarea de daune morale reclamantului D., menținerea cuantumului daunelor acordate reclamanților A., B., F., C., E., H., victime indirecte, respectiv victimei directe J., recurenții-reclamanți arată că instanța de apel și-a însușit pur și simplu hotărârea instanței inferioare, calificând judecata în prima instanță ca fiind corectă. Or, misiunea instanței de apel este de a rejudeca fondul, de a-și forma o opinie proprie în baza unor probe administrate nemijlocit. Unica probă admisă în calea devolutivă a fost cea cu înscrisuri atât pentru apelanții cât și pentru intimată. Din această cauză victimele s-au aflat în imposibilitatea de a dovedi caracterul grav al prejudiciului suferit. Ideea reținerii unei culpe concurente a fost preluată fără cenzură, deși instanța de apel trebuia să reexamineze aspectele de fapt, dar și de drept incidente în speță. Teza susținută de pârâtă, potrivit căreia victimele și-ar fi asumat, în mod conștient, riscul producerii unor consecințe vătămătoare asupra stării sale de sănătate, este vădit falsă și neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul național și, ca atare, aceasta nu poate fi primită. Reținerea unei culpe în sarcina victimei, raportat la așa zisul consimțământ, este una nelegală și încalcă flagrant normele de drept material, dar și principiile statuate în Constituția României, și anume principiul inviolabilității și indisponibilității corpului uman. În dreptul intern, normele incidente în cauză, dar și doctrina și practica nu admit faptul că, victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri. Astfel, dispozițiile art. 1355 alin. (3) din C. civ. reglementează această situație, în vederea unei interpretări corecte, în sensul că: "răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii". Interdicția statuată în dispozițiile art. 1355 alin. (3) C. civ., se corelează cu dispozițiile legii fundamentale și cu prevederile C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice – art. 64 și art. 66. În legea specială nu se prevede în niciun articol exonerarea asigurătorului în situația dată, ba din contră în directivele europene în materie 103/CE/2009 se interzice efectiv exonerarea asigurătorului pe acest motiv – se prevede foarte clar faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o mașină cu un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice este nelegală. Un ultim motiv de recurs se referă la motivarea deciziei instanței de fond referitor la principiul disponibilității, recurenții-reclamanți apreciind că este greșită și insuficientă reținerea instanței de apel asupra faptului că prima instanță nu ar fi încălcat principiul disponibilității. Deși instanța de apel a identificat corect dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", a ajuns la o concluzie care aduce grave atingeri acestui principiu. Instanța este obligată să se pronunțe doar asupra a ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părți. Chiar instanța de apel a reținut faptul că abia în etapa dezbaterilor din apel și în concluziile scrise din aceeași fază procesuală pârâta a revenit asupra poziției sale și a cerut respingerea acțiunii. Față de momentul în care s-a revenit asupra poziției, solicită să se aibă în vedere că prima instanță nu avea posibilitatea de a lua cunoștință de această schimbare de abordare, ce nu exista la momentul la care sentința s-a pronunțat. Cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea testului de paternitate, recurenții-reclamanți arată că instanța trebuie să fi considerat util înscrisul din moment ce a admis suplimentarea probatoriului cunoscându-i conținutul, fiind un înscris depus cu multe zile înaintea termenului la care s-au solicitat cheltuielile de judecată. În privința valorii sale probatorii, solicită să se observe și ultimul paragraf al paginii 27 din hotărârea recurată. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților: La 14 mai 2021 intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce privește primul motiv de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. La 8 iunie 2021 recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât. 5. Apărările formulate în cauză și procedura de filtru: La 14 mai 2021 intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce privește primul motiv de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. La 8 iunie 2021 recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 17 martie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. împotriva deciziei civile nr. 1512A din 6 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de reclamanți în cererea de recurs, și la motivele de recurs invocate în ceea ce priveste motivarea privind neacordarea de daune morale reclamantului I., Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la criticile invocate de recurentul reclamant I. prin reprezentant legal (mama) G., Înalta Curte reține ca instanța de apel a motivat insuficient soluția adoptată în condițiile în care deși se reține că "potrivit testului de paternitate, administrat cu titlu de înscris probator în faza procesuală a apelului, a rezultat o probabilitate de 98% ca acest minor să fie copilul victimei H.", totuși instanța de apel constată că "nu poate fi reținută existența unui prejudiciu moral încercat de copilul victimei, născut ulterior decesului presupusului său tată." În acest sens s-a mai reținut că, acest minor s-a născut prematur, după decesul victimei H., astfel că, în atare situație, nu se poate identifica existența unui prejudiciu moral în persoana nou născutului, care nu și-a cunoscut tatăl (presupusul tată), nu a avut stabilită nicio relație de afectivitate cu acesta. Curtea nu neagă că astfel de sentimente de dragoste s-ar fi născut între părinte și copil, însă atât timp cât copilul s-a născut după decesul presupusului tată, nu poate fi apreciată producerea unui suferințe în persoana nou născutului, care să justifice acordarea daunelor morale,,. Cum în cauză, potrivit testului de paternitate, administrat cu titlu de înscris probator în faza procesuală a apelului, a rezultat o probabilitate de 98% ca minorul I. să fie copilul victimei H., Înalta Curte reține că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă, sau de către reprezentantul lui legal, art. 425 alin. (1) C. civ.., iar potrivit alin. (3) al art. 425 C. civ., . acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată". Înalta Curte având în vedere și dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. care instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei prezumția existenței unui asemenea prejudiciu în situația ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului defunctului, în aflarea adevărului obiectiv, reține că instanța de apel avea obligația în temeiul art. 22 C. proc. civ., de a solicita atât explicații cât și administrarea unor probe cu privire la împrejurările de drept ce ar fi putut determina promovarea unei acțiunii în stabilirea filiației minorului născut după decesul victimei, cu atât mai mult cu cât acordarea de daune morale minorului a fost justificată de faptul că acesta va fi lipsit pentru totdeauna de prezența și ocrotirea tatălui său, neexistând vreo posibilitate de remediere a acestei pierderi. Or, reținerea instanței de apel în ce privește soluția adoptată față de reclamantul minor I., în sensul ca "atât timp cât copilul s-a născut după decesul presupusului tată, nu poate fi apreciată producerea unui suferințe în persoana nou născutului", echivalează cu o nemotivare în raport de dispozițiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., situație în care fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a casa în parte decizia recurată în ceea ce privește soluția ce vizează acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul minor I. prin reprezentant legal G., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. În rejudecare, instanța urmează a dispune administrarea unui probatoriu complet în vederea stabilirii existenței sau inexistenței adevăratelor raporturi de rudenie dintre minor și victimă, precum și în ce privește prejudiciul moral solicitat și susținut prin motivele de apel. În ceea ce privește criticile recurenților A., B., C., E., F., G., H., D. și J. legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile enunțate din perspectiva următoarelor considerente. În motivarea soluției ce îi vizează pe reclamanții A., B., C., E., F., G., H., D. și J., instanța de apel în mod legal și corect a reținut "că potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ aplicabil speței față de data accidentului rutier soldat cu deces și vătămări corporale, 19.08.2016), daunele morale se stabilesc potrivit legislației și jurisprudenței din România". "În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, legătura de rudenie existentă între reclamanți și cel decedat și relația concretă existentă în cadrul familiei, intensitatea suferinței, modalitatea în care fiecare dintre cei apropiați au perceput efectele vătămătoare și respectiv, influențarea vieții acestora în urma producerii tragicului eveniment, luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor vătămătoare cauzate de decesul celui apropiat și eventualele traume psihice, cât și ecoul social al pierderii suferite, toate acestea putând determina schimbări în viața reclamanților, iar sumele de bani solicitate în cauză putându-le oferi satisfacții compensatorii de natură a le alina suferințele reținute. Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferința pricinuită de pierderea unei persoane apropiate, trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive comparativ cu condițiile de viață ale victimelor și cu nivelul de trai existent în acest stat, astfel încât "reparația" bănească să nu conducă la o îmbogățire fără just temei a beneficiarilor". În motivarea soluției ce vizează apelul reclamanților A., B., C., E., F., G., H., I. și J. instanța de apel a reținut "că prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Așadar, instanța de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă, în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia". "Calculându-se valoarea medie de despăgubiri acordată la nivelul Curților de Apel din România, pentru rudele de gradul I ale persoanei decedate, precum și pentru frate/soră și soț supraviețuitor, au rezultat potrivit ghidului menționat, următoarele valori: pentru copilul minor, urmare a decesului părintelui său - 51.324 RON (echivalent a circa 11.405 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru frate/soră - 29.912 RON (echivalent a circa 6.647 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), părinte (mama/tată), urmare a decesului fiului lor - 75.097 RON (echivalent a circa 16.688 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru decesul soțului/soției - 52.510 RON (echivalent a circa 11.668 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron). Aplicând toate aceste considerente cazului particular dedus judecății, s-a apreciat că în algoritmul de stabilire a cuantumului efectiv al despăgubirilor cuvenite, se vor avea în vedere ca bază de plecare, sumele stabilite potrivit Ghidului pentru soluționarea daunelor morale, anterior menționat, bază impusă în mod obligatoriu de dispozițiile art. 50 pct. 1 și pct. 2 din Norma ASF nr 23/2014, care trimit la legislația și jurisprudența în materie, Ghidul realizând o amplă analiză a jurisprudenței și concluzionând asupra unei medii a despăgubirilor acordate de instanțele naționale. De asemenea, nu trebuie omis faptul că, în același algoritm, este incident și elementul culpă a victimelor, cum corect a reținut și prima instanță, relativ la contextul în care victima H. și pasagerul vătămat J. și-au asumat riscul de a se urca într-un autoturism condus de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, împreună cu care au consumat băuturi alcoolice, (consumul de băuturi alcoolice și alcoolemia conducătorului auto și a pasagerilor a fost menționată în rapoartele medico legale și în buletinul de analiză toxicologică indicate de prima instanță). Or, raportat la acest aspect, Curtea apreciază că tribunalul în mod corect a cuantificat la un procent de 50% vina victimelor și 50% cea a autorului accidentului rutier, în producerea întinderii concrete a prejudiciului, critica apelanților reclamanți cu privire la această chestiune fiind nefondată". De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel în argumentarea soluției ce vizează apelul reclamanților A., B., C., E., F., G., H., D. și J. a avut, în vedere și prevederile art. 28 alin. (1)-(2) din Norma ASF nr. 23/2014 care prevăd: "(1) În situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului. Reținând așadar distincția dintre culpa în producerea accidentului și culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces și vătămare corporală), Curtea consideră că procentul de 50% reținut de prima instanță a fost unul just, pentru conducătorul auto și pentru pasagerii H. și J., aceștia din urmă având așadar o culpă concurentă la producerea urmărilor accidentului cu privire la viața, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o decizie de speță similară, a reținut astfel " (…) împrejurarea că numiții (…) au consumat băuturi alcoolice, au căzut de acord asupra deplasării într-un vehicul, (…) neînmatriculat în circulație, (…) a condus la concluzia că toți aceștia și-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier. Cu atât mai mult cu cât toți cunoșteau că (…) consumase băuturi alcoolice, știau cantitatea de alcool consumată, așa încât trebuiau și puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influența alcoolului. În aceste condiții, acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietatea a celui care va conduce, precum și îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecințele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul", astfel că "nici unul dintre reclamanți nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecințe deosebit de grave" (Decizia civilă nr. 1222/10.04.2014 ÎCCJ secția I civilă, dosar nr. x/2011, aflată în copie la filele x și urm dosar tribunal)". "Prin urmare, în mod just a reținut tribunalul că, fiind acceptată deplasarea într-un vehicul (neînmatriculat, adaugă Curtea), cunoscându-se starea de ebrietate a celui care conducea autovehiculul, cu care au consumat băuturi alcoolice (pasagerii H. și J.) aceste împrejurări conduc la reținerea unei culpe concurente, pentru consecințele produse asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul, astfel că nici unul dintre reclamanți nu se poate pretinde victima prejudiciată exclusiv de conducătorul autovehiculului, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecințe deosebit de grave de către ruda lor, numitul H., respectiv de către reclamantul J., ambii pasageri în același autoturism". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel si-a argumentat soluția adoptată în ceea ce îl privește pe reclamantul D. reținând că "în mod just tribunalul a dat eficiență juridică cauzei exoneratoare de răspundere constând în consimțământul victimei și a respins pretențiile acestuia deduse judecății. Astfel, corect s-a observat că acest reclamant era proprietarul autoturismului condus de către numitul K. și neasigurat RCA. Potrivit art. 61 alin. (3) din Legea 136/1995, aplicabilă litigiului, "fondul de protecție a victimelor străzii este destinat plăților de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a rămas neidentificat, respectiv plăților de despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea de bunuri și vătămări corporale sau decese, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat". Prin art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, Fondul de protecție a victimelor străzii a fost preluată, ca structură proprie, a BAAR, pârâtul în cauză. Prin urmare, conform dispozițiilor legale redate, destinația plăților efectuate de către pârâtul BAAR privește între altele și despăgubirile pentru avarierea ori distrugerea de bunuri și vătămări corporale sau decese, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat – cum este cazul în speță. Corect a observat însă prima instanță, că din materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x a fost încredințat de către reclamantul D. conducătorului auto K., știind că acest autovehicul nu era asigurat, aflându-se, de altfel, împreuna cu acesta și fratele său, H., în autoturism, de la domiciliul său până în cartierul Precizia – Sacele (declarația data în cursul u.p. fila x). Or, în atare situație, reclamantul D. nu poate pretinde despăgubiri, în temeiul disp. art. 61 alin. (3) din Legea 136/1995, în condițiile în care s-a urcat în autoturismul proprietatea sa, condus de către o altă persoană, căreia i l-a încredințat în acest sens și, împreună cu care consumaseră alcool, știind că autoturismul său nu este asigurat RCA. Concluzia are ca bază regula potrivit căreia, în anumite situații, cum este cea din speță, când în ciuda faptului că se cauzează un prejudiciu unei persoane, autorul nu răspunde pentru fapta sa proprie și, pe cale de consecință nu poate fi ținut să repare prejudiciul, întrucât se constată existența unei împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei, respectiv consimțământul proprietarului autoturismului participant la o faptă cu consecințe deosebit de grave, pe care și le-a asumat în cunoștință de cauză. este vorba despre cauza exoneratoare de răspundere constând în consimțământul victimei. A pretinde contrariul înseamnă a acceptat teza că proprietarul autoturismului nu cunoștea lipsa asigurării RCA, ceea ce este greu de admis. Așadar, corect a conchis prima instanță în sensul că, atât timp cât caracterul ilicit al faptei a fost înlăturat prin consimțământul său, în privința reclamantului D. nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale. În același sens al motivării soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că "nu trebuie omisă nici prevederea art. 32 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 potrivit căreia nu pot beneficia de despăgubiri persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul condus de către persoana vinovată pentru producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că pentru vehiculul respectiv nu era în vigoare un contract RCA. Or, cum mai sus s-a expus, apelantul reclamant D. era proprietarul autoturismului încredințat spre a fi condus altei persoane, astfel că se poate presupune în mod rezonabil că avea cunoștință de faptul că acesta nu era asigurat RCA. Revenind la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță reclamanților (mai puțin reclamantului D.), Curtea reține că nu se impune diminuare acestora (cum a pretins apelantul pârât BAAR), dar nici majorarea acestora. Văzând valoarea medie de despăgubiri acordată la nivelul Curților de Apel din România, pentru rudele de gradul I ale persoanei decedate, precum și pentru frate/soră și soț supraviețuitor, potrivit Ghidului sus menționat, respectiv valorile: pentru copilul minor, urmare a decesului părintelui său - 51.324 RON (echivalent a circa 11.405 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru frate/soră - 29.912 RON (echivalent a circa 6.647 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), părinte (mama/tată), urmare a decesului fiului lor - 75.097 RON (echivalent a circa 16.688 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru decesul soțului/soției - 52.510 RON (echivalent a circa 11.668 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), Curtea apreciază ca fiind juste și în acord cu legislația (privind procentul în cazul culpei concurente) și jurisprudența instanțelor naționale (valorificată în Ghidul indicat) sumele acordate de tribunal cu titlu de daune morale reclamanților: A., mamă – 60.000 RON; B., C., E., F., frați și surori – câte 30.000 RON fiecare; H., fiu minor, prin reprezentant legal G. – 100.000 RON"; Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că instanța de apel a argumentat/motivat soluția și în ceea ce privește situația apelantului reclamant J., pasager vătămat, reținând că "același Ghid prevede că media despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale în caz de vătămare corporală, având ca și criteriu ziua de îngrijire medicală, este de 344 RON/zi, cu diferențierea următoare: mai puțin de 60 de zile, media a fost de 474 RON/zi, peste 60 de zile de îngrijiri, media a fost de 301 RON/zi. În cauză, Curtea apreciază justă evaluarea tribunalului și cu privire la această parte în raport de următoarele elemente: leziunile suferite, care, deși nu i-au pus în primejdie viața, au necesitat pentru vindecare aproximativ 70-80 zile îngrijiri medicale; culpa concurentă a acestuia; pe parcursul spitalizării si, ulterior, în perioada recuperării, reclamantul a suferit o restrângere considerabila a posibilităților de viața familiaăa și socială. Aplicând suma maximă de 474 RON/zi (deși au fost necesare peste 60 de zile de îngrijiri medicale), rezultă 474x80=37.920 RON, tribunalul acordând cu titlu de daune morale suma de 40.000 RON. Prin urmare, Curtea apreciază că nu se impune majorarea sumei, dar nici diminuarea acesteia, văzând situația personală a acestuia, intervențiile medicale la care a fost supus, suferința pricinuită, calitatea vieții în perioada apropiată accidentului". Înalta Curte mai constată că instanța de apel și-a motivat soluția adoptată și în ceea ce privește prejudiciul moral încercat în nume propriu de apelanta reclamantă G., în calitate de concubină a victimei H., mama copiilor acestuia – H., reținând ca "în mod eronat prima instanță nu i-a recunoscut calitatea de persoană prejudiciată în cauză., …., această parte a avut o relație de afectivitate cu victima H., a dat naștere la doi copii ai acestuia (cu probabilitate de 98% pentru minorul I.), astfel că nu poate fi exclusă suferința acesteia în urma decesului victimei H… , cu care avea o relație stabila fiind acceptata și de familia victimei..." Că, "în măsura în care se dovedește o relație de conviețuire stabilă, notorie, similară în fapt cu cea rezultată din căsătorie, poziția juridică a concubinului, în materia acordării daunelor pentru deces, se apropie de cea a soțului, beneficiind, pe calea unei prezumții judecătorești, de o extindere pe cale de interpretare a prezumției de prejudiciu moral, instituită de art. 1.391 alin. (2) C. civ. În consecință, Curtea apreciază că un cuantum al despăgubirilor de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, respectă cerința rezonabilității, proporționalității despăgubirii în raport de toate datele particulare ale speței. (potrivit Ghidului amintit, pentru soțul supraviețuitor este prevăzută o medie a despăgubirii de 52.510 RON, apelanta reclamantă nefiind însă soția victimei)". Instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției adoptate a mai reținut că, în ceea ce privește "critica apelanților reclamanți privind nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din ordinul CSA nr. 14/2011 a fost găsită nefondată. Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost abrogat prin Norma ASF nr. 23/2014, iar dispoziția art. 49 a fost reluată la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, dispoziție avută în vedere de Curte mai sus. De altfel, cele două dispoziții au același conținut și se referă la determinarea daunelor morale pe baza legislației și a jurisprudenței naționale. Or, Curtea a arătat mai sus că aceste baze legale au fost avute în vedere și au reprezentat temeiul juridic al cuantumului daunelor morale acordate de tribunal și menținute de Curte". Înalta Curte mai reține că, în motivarea soluției adoptate în ceea ce privește cererea apelanților reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea testului de paternitate, test depus ca înscris probator în faza apelului, instanța de apel a reținut că în condițiile în care "proba a fost administrată de apelanții reclamanți care au apreciat util cauzei acest înscris, însă valoarea probatorie a acestuia nu a contribuit la soluționarea apelului – art. 255 alin. (1) C. proc. civ., că această cheltuială nu poate fi pusă în sarcina apelantului pârât BAAR, fiind opțiunea apelanților reclamanți în depunerea acestui înscris la dosar". Din perspectiva celor expuse, precum și în condițiile în care reclamanții au formulat o singura cerere de recurs, și cum în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., doar în ce privește soluția adoptată față de recurentul reclamant minor I. prin reprezentant legal mama sa G., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, numai în ceea ce privește soluția ce vizează acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantul I. prin reprezentant legal G., fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.