ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2465/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Cadrul procesual.

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, la data de 06.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA – DIRECȚIA FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII, obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale pentru decesul numitului D., în cuantumul indicat mai jos:

- pentru A. - suma 1.000.000 RON cu titlu de daune morale și suma de 2.225 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de mamă a victimei decedate;

- pentru B. - suma de 1.000.000 de RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al victimei decedate;

- pentru C. - suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de soră a victimei decedate, precum și obligarea societății de asigurare la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 12 martie 2018, conform dispozițiilor art. 38 din Norma A.S.F. 23/2014.; reclamanții au solicitat să se ia act, în cuprinsul hotărârii, că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

I.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 658, pronunțată la data de 17 iunie 2020, Tribunalul București – secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților A. și B. câte 250.000 RON, reprezentând daune morale; reclamantei C.- suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, și reclamantei A.- suma de 2225 RON, reprezentând daune materiale.

Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2020, petenții A., B. și C. au solicitat completarea sentinței civile 658/17.06.2020 pronunțata de Tribunalul București, având în vedere că instanța nu s-a pronunțat asupra penalităților de întârziere in procent de 0,2% pe zi solicitate, în drept, indicând art. 444 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2132 din data de 11.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 658/17.06.2020, și s-a dispus completarea sentinței civile nr. 658/17.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2018 în sensul că, s-a respins cererea de acordare a penalităților de întârziere, ca neîntemeiată.

I.3. Soluția instanței de apel. Hotărârea atacată

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1275, pronunțată la data de 06 iulie 2021, în dosarul nr. x/2018, a respins apelul incident formulat de apelanții- reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 658 din data de 17.06.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat; a admis apelul pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din Romania- ca Organism de Plată a Despagubirilor - Directia Fondul de Protectie a Victimelor Străzii împotriva aceleiași sentințe; a admis apelul reclamanților A., B. și C., formulat împotriva sentinței civile nr. 2132 din data de 11.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a schimbat în parte sentința 658/2020, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 1483 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta la plata a câte 60.000 RON cu titlu de daune morale către reclamanții A. și B. și a sumei de 30.000 RON, cu același titlu, către reclamanta C., și a schimbat în parte sentința nr. 2132/2020, în sensul că: a dispus completarea sentinței nr. 658/2020, în sensul că a admis cererea accesorie și a obligat pârâta la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, aferente debitelor de mai sus de la 12.03.18, până la data plății efective.

II. Căile de atac exercitate

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, reclamanții A., B. și C., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel București, în limitele invocate, și pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECȚIA FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, în privința stabilirii datei de la care se acordă penalitățile de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 37 și art. 38 alin. (4) din Norma A.S.F. 23/2014.

Recurenții- reclamanți au invocat motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au relevat scurtă prezentare a situației de fapt, invocând, în esență, următoarele:

Încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1355 C. civ.

Cu toate că instanța de apel a menționat că, în cauză, nu se pune problema unor clauze privind răspunderea, totuși, aceasta a reținut că victima, "prin comportamentul său nediligent, s-a pus în pericol".

Or, susțin recurenții, toate aceste mențiuni făcute de către instanța de apel duc în mod cert la concluzia că instanța de apel, deși a reținut că nu se pune problema unor clauze privind răspunderea, totuși, a apreciat că printr-un act al victimei (acela de a se urca în autovehiculul condus de o persoană aflată în stare de ebrietate și fără permis de conducere) și-a asumat producerea prejudiciului.

Raportat la susținerile pârâtului, precum și la mențiunile instanței de apel, este clar că se are în vedere o limitare a răspunderii asigurătorului.

Susțin recurenții- reclamanți că instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 1355 C. civ. și să constate, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că răspunderea asigurătorului nu poate fi limitată pentru aceste considerente, evocând, în continuare, prevederile art. 1355 C. civ., privitor la clauzele de răspundere, și aspecte teoretice și doctrinare, inclusiv, cu referire la Directiva Europeană în materia asigurărilor 103/CE/2009, ce interzice, de asemenea, exonerarea asigurătorului pe acest motiv.

Apreciază că în mod greșit instanța de apel a încercat să eludeze aplicarea prevederilor art. 1355 C. civ., prin mențiunea că se reține o culpă comună a victimei, nefiind vorba de limitarea răspunderii asigurătorului.

Recurenții- reclamanți au invocat și aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1371 C. civ.

În susținere, au arătat că pe lângă faptul că instanța de apel stabilește culpa victimei pe baza unor presupuneri, nicidecum a unor probe certe - "este evident din ansamblul probator că era puțin probabil spre imposibil ca șoferul și pasagerul să nu fi avut cunoștință de starea celeilalte persoane (de ebrietate) din moment ce aceasta nu era una subtilă, ci una vădită,..." aceasta face o aplicare greșită și a prevederilor art. 1371 C. civ., evocând, apoi, cu insistență, cele statuate de I. C. civ..J. prin Decizia nr. 12/2016, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, și considerentele reținute în ceea ce privește interpretarea art. 1371 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, se arată, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, asa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) si 3 din C. civ. si nu caracterul ilicit al faptei victimei, atât timp cat se retine existenta unei fapte culpabile concurente care sa se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate in sarcina făptuitorului.

Recurenții- reclamanți au invocat și aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 și a art. 1385 C. civ.

Astfel, au arătat aceștia, în vederea diminuării drastice a despăgubirilor acordate lor, de către instanța de fond, cu titlu de daune morale, instanța de apel nu a ținut seama, sub nicio formă, de jurisprudența similară din România, instanța încălcând, astfel, în mod flagrant prevederile art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 și art. 1385 C. civ.

Însă, consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu prejudiciul suferit în sensul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care recurenții, le-au îndurat și urmează să le îndure în continuare.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014 și art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea 136/1995 și nu a ținut cont nici, ca și criteriu estimativ, de jurisprudența existentă în materie.

Așadar, daunele morale ar trebui să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamanților prin procurarea unor satisfacții morale, urmând a se avea în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață al persoanei.

Totodată, învederează faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale.

Or, susțin recurenții- reclamanți, instanța de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale invocate de către recurenți, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Menționează, totodată, că nu solicită analizarea temeiniciei deciziei atacate în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale acordate, însă apreciază că soluția cuprinsă în decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014, indicând, în continuare, hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare.

Recurentul- pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), ca organism de plată a despăgubirilor – Direcția Fondul de Protecție a Victimelor Străzii se raportează în motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, reproșând instanței de apel că raportat la situația de fapt și probele administrate în cauză, a interpretat greșit dispozițiile Normei A.S.F. 23/2014 (în vigoare la data accidentului), cu trimitere la penalități, întrucât, din cuprinsul prevederilor art. 38 din Norma menționată, rezultă, indubitabil, că penalitățile se acordă în speța dedusă judecății în procent de 0,2% pe zi de întârziere, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, și nu de la o dată anterioară.

Prin urmare, recurentul- pârât susține că sumele acordate cu titlu de despăgubiri în asemenea cazuri, sunt purtătoare de penalități de întârziere, calculate din a 10-a zi de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sunt cuantificate daunele de către instanță, fie sunt purtătoare de dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii, în același sens, arătând că este și jurisprudența constantă a I. C. civ..J., exemplificând decizii de speță.

Sintetizând, recurentul-pârât concluzionează că nu se află în culpă, iar reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de penalități de întârziere după rămânerea definitivă a hotărârii, fie după trecerea a 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, și nu de la data de 12.03.2018, așa cum în mod greșit a dispus instanța de apel, întrucât, la această din urmă dată, creanța reclamanților nu era certă, lichidă și exigibilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 28.10.2021, sub nr. x/2018.

Apărările formulate în cauză

La dosar au fost depuse întâmpinări de către ambele părți, cu privire la recursul celeilalte, înregistrate la data de 23 noiembrie 2021 și, respectiv, 17 decembrie 2021, prin care, fără a invoca excepții au solicitat respingerea recursului părții potrivnice, ca fiind nefondat.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 09 iulie 2015, deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenții-reclamanți au formulat punct de vedere în scris la raport, prin care au solicitat pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului, iar, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixarea termenului de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Cu privire la soluția propusă de nulitate a recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că recursul formulat vizează doar aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie, iar în cuprinsul acestuia s-a menționat expres care sunt prevederile de drept material încălcate de către instanța de apel, fiind abordată, distinct, fiecare critică de nelegalitate adusă.

La termenul din 22 septembrie 2022, recursul declarat de pârâtul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECȚIA FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., termen la care a fost prorogată soluționarea recursului formulat de reclamanții A., B. și C..

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de recurenții- reclamanți A., B. și C., raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită și să anuleze recursul declarat de aceștia, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, se constată că, în speță, recursul nu conține critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. aceasta, în condițiile în care recurenții-reclamanți reiterează, în calea extraordinară de atac, aspectele sesizate în apel ori cererea de chemare în judecată formulată, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc decizia recurată.

Astfel, deși recurenții- reclamanți au invocat, în drept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., prin motivele formulate, astfel cum au fost dezvoltate în scris, aceștia critică aspecte de netemeinicie, în referire doar la probe și situația de fapt, urmărind, practic, stabilirea unei alte stări de fapt, o reevaluare a probelor și o redozare a daunelor morale.

Prin cererea de recurs formulată nu se aduce nicio critică (de legalitate) deciziei recurate; dimpotrivă, se reiau, amplu, aspecte în ce privește fondul cauzei și pretinse greșeli reproșate soluției instanței de apel; recurenții nu critică raționamentul instanței, ci reiau susținerile lor legat de situația de fapt în cauză, prin raportare la probatorii, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie și care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Analizarea acestor aspecte ar presupune, însă, reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive, căci, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept material aplicabile.

Deopotrivă, simpla evocare a conținutului unor prevederi legale nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a acestor norme de drept material de către instanța de apel.

Față de criticile deduse judecății în calea de atac a recursului, cât și prin raportare la considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată, astfel, că recurenții-reclamanți readuc spre analiză instanței de control judiciar probleme asupra cărora instanța anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, însă, dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce pune problema imposibilității încadrării susținerilor acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absența unor critici împotriva dezlegărilor deciziei din apel, soluția acestei instanțe.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului declarat de recurenții- reclamanți, prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECȚIA FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea recurenților-reclamanți la recursul acestuia, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurători în prezenta cauză este reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995 și de art. 37 și 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii riscului asigurat- accidentul de circulatie.

Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 12 iunie 2017.

În mod asemănător, Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995 a fost abrogată și înlocuită de Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 986 din 8 decembrie 2016, cu modificările și completările ulterioare (Norma nr. 39/2016). Norma nr. 39/2016 a fost abrogată prin art. 48 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 1 august 2017.

Conform art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în aplicarea Legii nr. 136/1995, "În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire", iar alin. (4) al art. 37 dispune că despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Conform art. 38 din aceeasi Normă, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Există astfel reglementate două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Din reglementarea prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, rezultă că primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Obligația asigurătorului de a plăti aceste penalități nu intervine, așadar, doar în momentul în care despăgubirea este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, ci intervine, în temeiul legii, ori de câte ori asigurătorul RCA nu respectă dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014.

Cum, în cauza dedusă judecății, asigurătorul RCA nu și-a îndeplinit obligațiile legale ce-i reveneau, nici măcar, prin înaintarea vreunui calcul sau a unei oferte de despăgubire, în mod corect instanța de apel și cu respectarea întocmai a prevederilor legale arătate a stabilit că pârâtul datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 12.03.2018, până la data plății efective.

Având în vedere toate cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivele invocate de recurentul-pârât nu justifică casarea acesteia, recursul fiind nefondat și urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1275 din 06 iulie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), CA ORGANISM DE PLATĂ A DESPĂGUBIRILOR – DIRECȚIA FONDUL DE PROTECȚIE A VICTIMELOR STRĂZII împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.