ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2350/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – secția I Civilă la 20.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Uniunea Județeană a Caselor de Ajutor Reciproc Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta A. Instituție Financiară Nebancară, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON, reprezentând suma împrumutată de aceasta în temeiul contractului de împrumut nr. x/21.03.2016, la plata dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare (O.G. nr. 13/2011), calculată de la data scadenței (21.03.2017) și până la plata efectivă a sumei datorate, precum și actualizarea sumei datorate cu coeficienții de inflație pentru aceeași perioadă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2158-2164 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 03.12.2018, sub nr. x/2108, pârâta A. Instituție Financiară Nebancară Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Județeană a Caselor de Ajutor Reciproc Vâlcea, a solicitat nulitatea absolută a contractului de împrumut nr. x/21.03.2016.

Ulterior, în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, la termenul de judecată din 23.05.2019, instanța a admis excepția conexității, invocată de pârâtă, sens în care a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1095/2019 din 20 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea – secția I Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. I.F.N., având ca obiect "nulitate act"; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea și a dispus obligarea pârâtei A. I.F.N. la restituirea către reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea a sumei de 300.000 RON, primită de pârâtă cu titlu de împrumut, în temeiul contractului de împrumut nr. x/21.03.2016, precum și la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente, calculată de la data scadenței, respectiv 21.03.2017 și până la data restituirii efective a sumei împrumutate; a dispus actualizarea sumelor datorate de pârâtă cu indicele de inflație aferent perioadei 21.03.2017 până la data restituirii efective a sumei împrumutate și obligarea pârâtei A. I.F.N. la plata către reclamanta U.J.C.A.R. Vâlcea a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.205 RON.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 11 august 2020, pârâta A. I.F.N. a declarat recurs, prin care a solicitat examinarea hotărârii atacate prin prisma criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate, raportat la dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., în tot, admiterea recursului și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, arătând că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat și aplicat greșit norma juridică incidentă în cauză, apreciind contractul ca fiind un contract de împrumut de consumație prin raportare la dispozițiile art. 2158-2164 din C. civ.

De asemenea, a mai învederat că, deși instanța de apel a reținut că, în mod prioritar, va analiza motivul de apel referitor la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în comparație cu sentința pronunțată de instanța de fond, acest aspect nu fusese analizat de prima instanță, deși a fost pus în discuție de pârâtă la instanța de fond.

În continuare, evocând un paragraf din decizia atacată (identificat în decizia recurată la fila x, rândurile 19-21), prin care instanța de apel a reținut în ce cazuri poate interveni sancțiunea inadmisibilității, recurenta face trimitere la dispozițiile/condițiile prevăzute de art. 194 lit. d) raportat la art. 196 din C. proc. civ., precum și faptul că această acțiune judiciară a fost promovată și susținută prin apărător calificat.

Totodată, precizează că înțelege să reitereze și în recurs toate apărările pe care le-a formulat la fond și apel, cu referire la principiul disponibilității - dreptul de dispoziție al părților, prevăzut de dispozițiile art. 9 din C. proc. civ., arătând că instanța de apel, în mod nelegal și nefondat, a soluționat această problemă juridică ridicată de recurentă, în realitate, soluția corectă fiind aceea de admitere a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și, pe fond, constatarea nulității absolute a contractului de credit, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de U.J.C.A.R. Vâlcea.

În continuare, referindu-se la considerentele privind natura juridică a raportului juridic contractual x/2016 și apartenența acestuia (fie la norma generală, fie la norma specială), recurenta arată că, față de argumentul instanței de apel privind faptul că în contractul de împrumut nr. x/2016 este menționat că împrumutul nu este purtător de dobândă, a depus în dosarul de apel un set de contracte ce dovedeau contrariul, precum și faptul că această activitate este orientată tocmai către obținerea de venituri cu caracter regulat.

A mai arătat că, în perioada 2014-2016, U.J.C.A.R. Vâlcea a obținut numai de la A. I.F.N. Vâlcea, din exploatarea activității de creditare realizată prin acest fond de lichidități, peste 600.000 RON, reprezentând dobânzi conform contractelor de creditare, iar numai cu A. I.F.N. Vâlcea a avut un număr de 14 contracte în anul 2016, ca medie fiind un contract la minim 30 zile, cu o valoare de 2.650.000 RON, sens în care depune la dosar anexa nr. x/09.10.2017, emisă de U.J.C.A.R. Vâlcea din care rezultă aceste aspecte.

Astfel, recurenta susține că instanța a soluționat greșit problema juridică ridicată de A. I.F.N. Vâlcea, în cauză, fiind aplicabile normele speciale de drept, respectiv Legea nr. 122/1996, raportată la Legea nr. 93/2009 și O.U.G. nr. 99/2006, și că instanțele anterioare nu au arătat criteriile ce le-au determinat a considera că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile normei generale în detrimentul normei speciale.

În continuare, recurenta susține că, pentru a se stabili care este norma juridică incidentă în cauză, atât instanța de apel, cât și cea de fond trebuiau să analizeze în profunzime raportul juridic dedus judecății, raportându-se în mod prioritar asupra studiului elementelor ce conduc către lămurirea acestui aspect, respectiv că norma specială derogă de la norma generală, observând: subiecții participanți la încheierea contractului, capacitățile economice ale creditorului, scopul contractului (unul oneros, pe de o parte, prin restituirea sumei creditate, iar, pe de altă parte, sub aspectul cuantumului acestei sume), conținutul contractului de credit.

Cu privire la conținutul contractului credit, recurenta menționează că U.J.C.A.R. Vâlcea nu a inserat în conținutul contractului clauze specifice dispozițiilor art. 2158 C. civ. ci, dimpotrivă, a inserat numai clauze aparținând legilor speciale, clauze pe care le evocă însoțite de explicațiile aferente.

Față de cele învederate, recurenta conchide în sensul că acest contract de credit este unul comutativ, iar caracterul oneros al creditului acordat de U.J.C.A.R. Vâlcea rezultă din înregistrările contabile aferente contului de debitori cu rădăcina 461, unde analitic 01 este creditul acordat, analitic 02 este dobânda aferentă creditului contractat, iar analitic 03 comisioanele și alte costuri aferente creditului contractat, toate aceste evidențe contabile, de gestionare a creditării reliefând plata obligatorie a dobânzilor și comisioanelor.

De asemenea, recurenta a mai arătat și că U.J.C.A.R. Vâlcea trebuie să justifice capacitatea de a contracta, obiectul licit al contractului și obiectul licit al prestației contractului.

În consecință, apreciază că instanța de apel a soluționat greșit această problemă, în realitate, soluția corectă în cauză fiind aceea de calificare a contractului de credit ca având sediul de reglementare juridică în prevederile legilor speciale, și nu în dispozițiile art. 2158 din C. civ.

Referindu-se la exercitarea unei activități fără îndeplinirea condițiilor legale, recurenta arată că un astfel de contract de împrumut trebuia să respecte "o anumită formă a contractului", conform dispozițiilor art. 1179 din C. civ., care fac trimitere în mod clar la condițiile impuse de O.G. nr. 28/2006, Legea nr. 93/2009, cadru normativ învederat și de Direcția de Reglementare și Autorizare din cadrul BNR, sens în care solicită să se constate și că U.J.C.A.R. Vâlcea nu avea capacitate de a contracta, întrucât Legea nr. 122/1996, raportat la dispozițiile art. 35 și următoarele din O.G. nr. 26/2000, nu permite desfășurarea activităților de creditare decât Caselor de Ajutor Reciproc, Uniunile acestora având numai atribuții de reprezentare.

Prin urmare, consideră că instanțele anterioare au constatat în mod eronat ca îndeplinită condiția de capacitate a U.J.C.A.R. în a încheia actul juridic civil, fără a avea în vedere efectuarea unei analize temeinice asupra condițiilor capacității civile, capacitatea de folosință și de exercițiu a persoanei juridice. De asemenea, a mai arătat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 3 din Legea nr. 122/1996, apreciind eronat că activitatea de creditare s-ar circumscrie următorului conținut: "mijloace bănești obținute de la uniunea teritorială județeană sau de la Uniunea Națională".

În altă ordine de idei, recurenta menționează că, dacă se avea în vedere codul CAEN declarat de U.J.C.A.R. Vâlcea la A.N.A.F., se putea ușor observa că suntem în prezența unei subvenționări, sumă de bani ce intră în proprietatea C.A.R., nerambursabilă, după cum rezultă din dispozițiile art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 122/1996.

Mai arată că această apreciere eronată a instanțelor este evidentă și prin faptul că se argumentează apartenența contractului în cauză la o lege specială, respectiv Legea nr. 122/1996, fapt ce vine în contradicție cu soluționarea dată, în care se constată incidente dispozițiile împrumutului de consumație din C. civ.

Sub un alt aspect, recurenta aduce critici privind calitatea de profesionist sub care U.J.C.A.R. Vâlcea a desfășurat și încă desfășoară activitatea de creditare prin fraudarea legii și nerespectarea dispozițiilor referitoare la activitatea de creditare, precum și cu privire la lipsa îndeplinirii condițiilor legale de creditare, raportate la statutul U.J.C.A.R. Vâlcea și regulamentul Fondului de Lichidități.

Față de cele reținute de cele două instanțe, recurenta apreciază că legea are prioritate, iar prevederile statutului trebuie să se situeze în interiorul matricei normative, astfel că trebuie respectate prevederile Legii nr. 12/1990 exprimate prin dispozițiile art. 1 lit. a) raportate la art. 14 din O.G. nr. 26/2000 și la O.G. nr. 28/2006, O.U.G. nr. 99/2006, Legea nr. 93/2009, O.U.G. nr. 50/2010, O.U.G. nr. 52/2016.

De asemenea, a susținut că, prin raportare la O.U.G. nr. 99/2006, toată activitatea derulată prin acest fond de lichidități de către U.J.C.A.R. Vâlcea este ilicită, atât cea de atragere de depozite la termen, cât și activitatea de creditare, iar, față de dispozițiile art. 1225, art. 1226, art. 1270 C. civ. și ale legilor speciale invocate, recurenta arată faptul că, deși U.J.C.A.R. Vâlcea pretinde că a încheiat un contract de împrumut, obiectul contractului și obiectul obligației sunt ilicite.

Totodată, recurenta menționează că, deși instanța de fond a reținut că statutul U.J.C.A.R. Vâlcea are putere de lege, instanța de apel a preluat această statuare, fără a argumenta juridic orientarea sa.

De asemenea, recurenta a considerat lacunar și eronat inclusiv considerentul instanței de apel sub aspectul încheierii valide a contractului de împrumut, întrucât, în opinia acesteia, instanța nu a ținut cont de aspectele ce au stat la baza mandatării, raportate la procedura internă prezentată în regulamentul fondului de lichidități.

Recurenta a mai arătat că a solicitat proba cu expertiza contabilă, respinsă de ambele instanțe, pentru a dovedi faptul că prin activitatea de creditare sunt realizate fluxuri financiare de debit și credit, plasamente financiare în urma cărora se realizează venituri și se plătesc dobânzi la depozitele financiare atrase de către U.J.C.A.R. Vâlcea.

La 8 octombrie 2020, intimata-reclamantă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei, în sensul respingerii recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus dovezi.

Față de întâmpinarea ce i-a fost comunicată, recurenta nu a înțeles să depună răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 februarie 2021, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Luând în analiză examinarea admisibilității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 21 septembrie 2021, ora 9, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților, termen la care cauza a fost amânată pentru lipsa de apărare a recurentei-pârâte la 9 noiembrie 2021, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților și al uniunilor acestora este reglementat prin Legea nr. 122/1996, republicată, scopul principal al acestor entități fiind sprijinirea și întrajutorarea financiară a membrilor lor, persoane fizice salariate/persoane care obțin venituri de natură salarială.

Casele de ajutor reciproc ale salariaților sunt asociații fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților, pentru acordarea de împrumuturi cu dobândă către aceștia, dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare.

Pentru acordarea de împrumuturi membrilor lor, casele de ajutor reciproc utilizează următoarele fonduri: fondul social al membrilor, constituit prin contribuțiile acumulate ale acestora, la care se adaugă dobânzile anuale; fondurile proprii ale caselor de ajutor reciproc; mijloacele bănești obținute de la uniunea teritorială județeană sau de la Uniunea Națională a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaților din România (U.N.C.A.R.S.R.).

În speță, recurenta-pârâtă, în calitate de membră a U.J.C.A.R. Vâlcea, a solicitat reclamantei, în baza cererii de împrumut nr. x din 03.03.2016, suma de 300.000 RON, pentru care s-a încheiat contractul de împrumut nr. x din 21.03.2016, termenul de rambursare fiind de un an, fără dobândă, împrumutul fiind acordat din fondul de lichidități, potrivit regulamentului care statuează în mod expres modul în care se acordă împrumuturile oricărei entități din sistemul C.A.R., respectiv, dintr-un fond constituit la nivelul U.J.C.A.R. Vâlcea, care are drept scop acoperirea cu titlu rambursabil a golurilor temporare de lichiditate ale membrilor afiliați.

Deși acest împrumut a fost acordat la cererea expresă a pârâtei, prin apărările formulate, aceasta a urmărit contracararea acțiunii reclamantei, susținând nevalabilitatea acordării respectivului împrumut sub mai multe aspecte.

În esență, prin apărările formulate, reiterate și în recurs, autoarea prezentului demers judiciar urmărește să demonstreze că, deși împrumutul ce face obiectul prezentului litigiu a fost acordat cu titlu gratuit, în realitate, intimata-reclamantă este orientată către obținerea de venituri cu caracter regulat, desfășurând activitate de creditare prin acest fond de lichidități, sens în care a arătat că, în apel, a depus și alte contracte de împrumut încheiată între aceleași părți, care erau purtătoare de dobândă.

Așadar, în etapele procesuale anterioare, autoarea prezentului demers judiciar a urmărit contracararea acțiunii reclamantei, susținând, în esență, că aceasta acționează (nelegal) ca o instituție financiar nebancară, a cărei activitate intră sub incidența Legii nr. 93/2009.

În recurs, pârâta a reiterat teza soluționării greșite a problemei juridice pe care a ridicat-o, arătând că, în cauză, sunt aplicabile normele speciale de drept, respectiv Legea nr. 122/1996 raportată la Legea nr. 93/2009 și O.U.G. nr. 99/2006, context în care a susținut că instanțele anterioare nu au arătat criteriile ce le-au determinat a considera că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile normei generale (art. 2158 alin. (2) C. civ.), în detrimentul normei speciale.

În speță, atât instanța de fond, cât și cea de apel au calificat contractul de împrumut ce face obiectul litigiului pendinte drept un contract de consumație potrivit dreptului comun, iar nu unul de credit bancar, reținând că, de esența activității de creditare cu titlu profesional este urmărirea obținerii de venituri cu caracter regulat (venituri care erau asociate unui împrumut cu dobândă).

Înalta Curte reține că, prin excepțiile și apărările formulate, pârâta a urmărit să paralizeze acțiunea reclamantei nu atât pe fondul pricinii/pretențiilor formulate de reclamantă, cât pe neîndeplinirea condițiilor de valabilitate a contractului încheiat, aspecte care presupuneau o analiză aprofundată a activității reclamantei pentru a se putea concluziona dacă reclamanta desfășura activități de creditare cu titlu profesional și dacă intra sub incidența Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare.

Or, având în vedere că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, Banca Națională a României este singura autoritate în măsură să decidă dacă activitatea desfășurată de o entitate este de natura activității de creditare cu titlu profesional și intră sub incidența prezentei legi, în lipsa unei atari decizii, instanțele nu se puteau subroga în drepturile/atribuțiile respectivei autorități prevăzute de legiuitor.

Mai mult decât atât, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 93/2009, la încadrarea activităților de creditare în categoria celor desfășurate cu titlu profesional, legiuitorul a prevăzut că Banca Națională a României va avea în vedere aspecte precum: desfășurarea acestora ca activități economice de sine stătătoare, orientate spre obținerea de venituri cu caracter regulat; existența unor structuri interne specializate în domeniul creditării care gestionează și analizează aceste activități în mod distinct, pe baza unor reguli prestabilite și cu luarea în considerare a activităților de creditare la proiectarea bugetului societății ori la efectuarea de previziuni referitoare la activitatea de ansamblu a societății.

Prin urmare, în stabilirea naturii activității desfășurate, în speță, de U.J.C.A.R. Vâlcea, în sensul dacă aceasta este una care intra indubitabil sub incidența Legii 93/2009, instanțele nu puteau face propria cercetare pe baza unui singur contract care făcea obiectul litigiului, în sensul în care pârâta tindea, substituindu-se, astfel, Băncii Naționale a României.

Mai mult, chiar dacă pârâta a depus și alte contracte de împrumut încheiate între părțile litigante care erau purtătoare de dobândă, ele nu puteau fi analizate în acest cadru procesual, de vreme ce litigiul viza un singur contract, acestea putând avea relevanță doar în contextul reglementat de art. 3 din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, așa cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, în lipsa unei astfel de atestări din partea Băncii Naționale a României, care presupunea o cercetare mai amplă a activității reclamantei, și care, în plus, excedea cercetării judecătorești, Înalta Curte reține că, neavând alte indicii de natură a forma convingerea instanței în sensul că activitatea desfășurată de reclamantă intra sub incidența Legii nr. 93/2009, în mod corect ambele instanțe de fond/apel au apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun.

Așadar, toate criticile de nelegalitate ale deciziei recurate, vizând neîndeplinirea condițiilor de validitate ale contractului de împrumut, decurgând din pretinsa nerespectare a principiului specialității capacității de folosință, cauză nelicită, obiect nelicit, ș.a.m.d., întemeiate pe caracterul profesional al activității de creditare desfășurate de reclamantă, nu pot fi primate.

În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că recurenta a mai susținut inclusiv caracterul nerambursabil al împrumutului care face obiectul litigiului pendinte, în considerarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 122/1996, or, o astfel de susținere nu poate fi primită în condițiile în care, prin interdicția prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 122/1996: casele de ajutor reciproc nu pot atrage depozite de orice natură ori fonduri rambursabile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), este vizat, ca fond rambursabil, și ceea ce legiuitorul a prevăzut prin sintagma "mijloacele bănești obținute de la uniunea teritorială județeană sau de la Uniunea Națională", conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 122/1996.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3000 RON.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA, urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea la plata sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. I.F.N. Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 200/A-COM din 4 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă U.J.C.A.R. VÂLCEA a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.