ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secția I civilă, sub nr. x/90/2020, reclamanta A - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul B, a solicitat, în temeiul art. 1341 și urm., art. 1635 și urm. C. civ., obligarea pârâtului la restituirea sumei de 76.041,2 lei, plătite în plus, cu titlu de prime anuale corespunzătoare anului 2016 și anului 2017, fără a fi datorată. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata dobânzii legale corespunzătoare sumei plătite nedatorat, calculate de la data plății până la momentul restituirii.

Tribunalul Vâlcea – Secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2916 din 17 decembrie 2021, a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a A - Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulată de reclamanta A - Sucursala Râmnicu Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul B; pârâtul B a fost obligat să restituie reclamantei suma de 76.041 lei; totodată, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 76.041 lei, calculată de la data plății până la momentul restituirii efective, precum și să plătească expertului contabil suma de 305 lei, reprezentând cheltuieli pentru efectuarea raportului de expertiză, iar reclamantei suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul B a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:

În mod nelegal, tribunalul a considerat că este competent din punct de vedere general, material și teritorial să judece litigiul. În acest sens, pârâtul a invocat dispoziții interne privind competența, dar și legislație comunitară, respectiv Regulamentul CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Potrivit art. 20 din acest act normativ, acțiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul.

Având în vedere și că potrivit art. 4 C. proc. civ. normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților, acțiunea reclamantei nu putea fi introdusă decât în Polonia, acolo unde pârâtul își are domiciliul. Reclamanta a indicat cu rea-credință reședința pârâtului ca fiind în Municipiul Râmnicu Vâlcea, str. (...), acesta fiind de fapt sediul reclamantei.

Cu privire la fondul cauzei, a arătat că în mod greșit tribunalul nu a aplicat principiul potrivit căruia contractul este legea părților, astfel că nu a dat eficiență voinței părților, voință ce a fost exprimată clar în cuprinsul art. 1 alin. (4) al Anexei nr. 1 la acordul de modificare a condițiilor Contractului de muncă. Totodată, raționamentul instanței de fond este greșit, fiind contrazis de Directiva 2013/34/UE, modificată prin Directiva (UE) 2021/2101 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2021. Pentru aceste motive, pârâtul a solicitat admiterea apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 2162/2023 din 6 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, în dosarul nr. x/90/2020, s-a admis apelul declarat de pârâtul B, împotriva sentinței civile nr. 2916 din 17 decembrie 2021 a Tribunalului Vâlcea – Secția I civilă, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis excepția de necompetență a instanțelor române și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române; intimata-reclamantă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.505 lei către apelantul-pârât B.

La data de 26 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/90/2020, recursul declarat de recurenta-reclamantă A - Sucursala Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 2162/2023 din 6 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru soluționarea apelului pe fond. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a admis, în mod nelegal, excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanțelor române invocată de pârâtul B în apel, omițând să aplice normele legale incidente situației de fapt prezentate din perspectiva unor argumente incontestabile.

Astfel, s-a arătat că a dovedit instanței de apel că excepția este neîntemeiată, prin prezentarea detaliată și argumentată a situației de fapt neechivoce, dar, în mod arbitrar și nejustificat, instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care face aplicarea greșită a normei legale incidente.

În mod fundamental greșit a apreciat instanța de fond că nu ne-am afla în circumstanțele care să confirme competența materială și teritorială a instanțelor române.

În ceea ce privește aplicarea art. 1071 C. proc. civ. și verificarea competenței internaționale a instanței române, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere faptul că domeniul de aplicare al Cărții a VII-a Cod procedură civilă este stabilit de art. 1065, potrivit căruia „dispozițiile prezentei cărți se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel”.

Potrivit recurentei, cererea privind restituirea plății nedatorate este o cerere decurgând dintr-un litigiu de muncă, fiind aplicabile dispozițiile legilor speciale în materia dreptului muncii.

De asemenea, autoarea căii de atac apreciază că elementul de extraneitate reprezentat de cetățenia pârâtului B nu este susceptibil de a atrage competența instanței din Polonia, așa cum a reținut instanța de apel, întrucât cererea de chemare în judecată se întemeiază pe legea română, pe raporturile pârâtului cu societatea reclamantă, raporturi derulate în baza contractului individual de muncă încheiat în România, cu un angajator român.

Or, toate aceste elemente sunt de natură să justifice concluzia că reclamanta nu putea obiectiv să introducă o acțiune întemeiată pe dreptul muncii din România în fața instanțelor din Polonia sau din oricare alt stat, contrar motivării instanței de apel.

Este evident că instanța română este for de necesitate, însă instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat textul de lege incident, respectiv art. 1070 C. proc. civ., reținând lacunar doar că reclamanta nu a dovedit că nu a putut introduce cererea de chemare în judecată la o instanță din Polonia.

Instanța de apel a aplicat trunchiat aceste dispoziții legale, omițând să analizeze teza a II-a din cuprinsul art. 1070 alin. (1) C. proc. civ., care stabilește forul de necesitate și în ipoteza în care nu se poate pretinde în mod rezonabil ca o acțiune să fie introdusă în străinătate.

Au fost evocate dispozițiile art. 1070 C. proc. civ., având denumirea marginală „For de necesitate”, potrivit cărora „(1) Instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluționeze cauza, deși legea nu prevede competența instanțelor române, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetățean român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de naționalitate română, competența instanței române este obligatorie”.

Față de aceste argumente, recurenta-reclamantă consideră că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acțiunea reprezentând un litigiu izvorât din raporturile de muncă în România, întemeiată pe dreptul român, să fie introdusă la o instanță din Polonia.

Ca atare, în speță este incident art. 269 alin. (2) din C. muncii, potrivit căruia „cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul [...] sau reședința ori, după caz, sediul”.

Similar, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, „cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

În opinia recurentei-reclamante, competența instanței se determină potrivit legii speciale, art. 269 alin. (2) din C. muncii, coroborat cu art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, ceea ce înseamnă că aparține tribunalului de la sediul reclamantei, respectiv Tribunalului Vâlcea.

De altfel, s-a arătat instanței de apel că în privința litigiilor reclamantei cu fostul salariat, pârâtul B, competența materială și teritorială a Tribunalului Vâlcea a fost stabilită în cadrul litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/3/2019 al Tribunalului Vâlcea, în care reclamanta, în calitate de angajator, a fost chemată în judecată de pârât pentru anularea dispoziției de concediere. Excepția ridicată în dosarul privind concedierea pârâtului B a fost soluționată definitiv. Așadar, conform art. 430 C. proc. civ., acest aspect beneficiază de autoritate de lucru judecat, în cauza de față pârâtul reluând aceeași excepție. În mod greșit a înlăturat instanța de apel acest argument, reținând superficial că locuința efectivă a unei persoane se poate schimba de la o zi la alta, nefiind relevant pentru cauza de față unde domicilia efectiv sau oficial apelantul la momentul declanșării litigiului anterior din 15 mai 2019. În primul rând, la data înregistrării cererii de chemare în judecată (24 iunie 2020) reținută de instanța de apel în considerentele hotărârii, pârâtul avea reședința legală stabilită în România, în Râmnicu Vâlcea, str. (...) conform mențiunilor din Certificatul de înregistrare nr. x, valabil până la 4 octombrie 2020, depus la dosarul cauzei. Recurenta a învederat că la dosarul de personal al fostului salariat se afla doar acest document. Prin urmare, pârâtul nemaifiind salariatul societății reclamante, aceasta din urmă nu avea cum să știe unde se află pârâtul în orice moment, mai exact, când și dacă se deplasează în țara natală. De asemenea, recurenta a susținut faptul că pârâtul este cel care, în prezenta cauză, în fața instanței de fond, a indicat adresa pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat C din Pitești. Sub acest aspect, prezintă relevanță adresa pârâtului, care a fost înregistrată la dosarul Tribunalului Vâlcea, la data de 9 februarie 2022. Chiar și în faza procesuală a apelului, pârâtul a arătat că dorește să fie citat în România (Râmnicu Vâlcea), la sediul reprezentantului său convențional, doamna avocat D, confirmând regularitatea și conformitatea procedurii în cauza dedusă judecății.

În acest context, recurenta-reclamantă apreciază că a fost atins scopul dispozițiilor procedurale privitoare la citare, acela ca pârâtul să afle despre existența cauzei în care este parte, despre actele și demersurile judiciare, legiuitorul vizând asigurarea unor mijloace eficiente în acest sens.

Așadar, în speță, procedura citării și a comunicărilor ulterioare a fost îndeplinită, aspect dovedit de formularea în termen a tuturor actelor, prin apărătorul ales, ceea ce înseamnă că pârâtul nu poate invoca vreo vătămare prin judecarea cauzei de către instanțele române.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât B a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii soluției pronunțate de Curtea de Apel Pitești. A mai solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei, conform chitanței depuse la dosar.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile recurentei-reclamante supun analizei modul în care în etapa anterioară a procesului a fost dezlegată excepția necompetenței generale a instanțelor române, urmând a fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prima instanță a fost învestită cu cererea angajatorului A - Sucursala Râmnicu Vâlcea de obligare a salariatului său B la restituirea sumei de 76.041,2 lei, plătite în plus cu titlu de prime anuale corespunzătoare anilor 2016-2017, fără a fi datorată, precum și obligarea la plata dobânzii legale corespunzătoare sumei plătite nedatorat, calculate de la data plății până la momentul restituirii.

Potrivit susținerilor apelantului, coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța de apel a reținut că începând cel puțin cu data de 1 decembrie 2019, acesta a locuit efectiv în Polonia, acolo unde își are și domiciliul.

Astfel, din înscrisurile de la filele (…) dosar apel a rezultat că, începând cu 1 decembrie 2019, pârâtul-apelant - cetățean polonez - a fost angajat ca director la o firmă din Polonia, E S.A., cu contract de muncă pe durată nedeterminată, având domiciliul în Varșovia.

Potrivit art. 1.065 C. proc. civ., dispozițiile Cărții a VII-a a Codului se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., instituind rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, prevede regula că „instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii”.

Înalta Curte reține că regula potrivit căreia instanțele române sunt competente dacă pârâtul domiciliază pe teritoriul României la data introducerii cererii este prevăzută sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel; o atare lege este Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, aplicabil în cauză conform art. 66 alin. (1) din acesta.

Articolul 4 alin. (1) din Regulament prevede că „sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru”.

În materia contractelor individuale de muncă, competența este indicată în Secțiunea 5 a Regulamentului, care cuprinde art. 20-23.

Instituind regula, art. 22 alin. (1) prevede că „acțiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul”.

Recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a admis, în mod nelegal, excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanțelor române invocată de pârâtul B în apel, omițând să aplice normele legale incidente situației de fapt prezentate din perspectiva unor argumente incontestabile. Astfel, s-a arătat că în mod fundamental greșit a apreciat instanța de fond că nu ne-am afla în circumstanțele care să confirme competența materială și teritorială a instanțelor române.

Față de argumentele prezentate în memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susține faptul că a fost soluționată greșit excepția necompetenței generale a instanțelor române, arătând că, în realitate, aplicarea dispozițiilor art. 1070 C. proc. civ. ar fi condus la recunoașterea competenței instanțelor române, în speță competența materială și teritorială a Tribunalului Vâlcea, conform unor elemente de fapt ce justifică legăturile dintre instanța sesizată și litigiul de față.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel a constatat, în mod legal, că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1.070 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocate de reclamantă, conform cărora „instanța română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluționeze cauza, deși legea nu prevede competența instanțelor române, dacă se dovedește că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate”.

Forul de necesitate este o regulă de competență internațională potrivit căreia o anumită jurisdicție, care nu este competentă, în mod normal, primește prerogativa de a tranșa un litigiu, în condițiile în care reclamantul este în imposibilitate de a introduce acțiune în străinătate și există legătură suficientă cu instanța română.

Cumulativ, este necesar ca litigiul să prezinte o legătură suficientă cu locul în care se găsește instanța română sesizată; legea să nu prevadă competența instanțelor române pentru cauza respectivă și, alternativ, să nu fie posibilă introducerea cererii în străinătate sau să nu se poată pretinde, în mod rezonabil, ca aceasta să fie îndreptată în străinătate.

Argumentația recurentei, potrivit căreia nu se poate pretinde în mod rezonabil ca acțiunea reprezentând un litigiu izvorât din raporturile de muncă în România, întemeiată pe dreptul român, să fie introdusă la o instanță din Polonia, nu poate fi reținută pentru a determina incidența prevederilor legale care reglementează forul de necesitate, întrucât nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă.

Faptul că recurenta-reclamantă A - Sucursala Râmnicu Vâlcea are sediul social în România nu este suficient pentru a atrage competența instanțelor române, atâta timp cât nu s-a dovedit îndeplinirea uneia din condițiile alternative, respectiv imposibilitatea de a introduce cererea la instanța din Polonia sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate.

Cu referire la condiția nerezonabilității introducerii cererii de chemare în judecată în Polonia, pretinsă în calea de atac a recursului, Înalta Curte reține că societatea recurentă nu a efectuat niciun fel de dovadă sub acest aspect. Astfel, nicio probă nu a fost depusă la dosar prin care să se tindă a se dovedi lipsa fondurilor bănești necesare susținerii unui eventual litigiu în fața instanței de judecată de la domiciliul fostului angajat.

Instanța de apel a reținut că însăși reclamanta A - Sucursala Râmnicu Vâlcea i-a comunicat apelantului-pârât decizia de încetare a contractului de muncă la adresa din Polonia, Varșovia, comunicarea având dată de înregistrarea expedierii de la poșta română la 29 martie 2019 (filele (…) dosar apel). Așadar, fostul angajator cunoștea adresa de domiciliu a apelantului, contrar celor susținute prin recursul formulat.

Referitor la existența autorității de lucru judecat invocată de intimata-reclamantă față de dosarul nr. x/3/2019, înregistrat la 15 mai 2019, inițial pe rolul Tribunalului București, Curtea de Apel Pitești a reținut în mod corect că în acel dosar s-a dezbătut numai excepția de necompetență teritorială a unor instanțe din România, stabilindu-se competența în favoarea Tribunalului Vâlcea în litigiul ce a avut ca obiect anularea deciziei de concediere a pârâtului. Așadar, instanța de apel a constatat în mod judicios că nu s-a statuat cu privire la competența internațională a instanțelor române.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală sub aspectul tuturor criticilor invocate de către recurentă, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Totodată, față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenta-reclamantă A - Sucursala Râmnicu Vâlcea, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 7.473 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A - Sucursala Râmnicu Vâlcea împotriva deciziei nr. 2162/2023 din 6 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A - Sucursala Râmnicu Vâlcea la plata sumei de 7.473 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.