ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 9/2024

Ședința publică din data de 9 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 08.04.2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Câmpia au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 10016/16.12.2021, comunicată la data de 07.03.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x, în suprafață totală de 1289 mp, înscrise în C.F. nr. x Câmpia și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilele de mai sus.

Prin sentința nr. 14/CA/2023-P.I. din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Câmpia, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a anulat Decizia nr. 10016/16.12.2021 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ținând seama de considerentele prezentei sentințe, respingând ca nefondate celelalte pretenții; totodată, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispozițiile art. 28 și 37 din Decretul nr. 177/1948.

Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

Potrivit încheierii nr. 171/21.02.1956 din C.F. nr. x a localității Câmpia, B2, imobilele solicitate înscrise în cartea funciară sus-menționată situate în județul Sălaj, au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Câmpia și nu în patrimoniul Statului Român, pentru a fi îndeplinite condițiile privitoare la preluarea abuzivă, prevăzută de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare sus-menționate s-a reținut de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Câmpia nr. top. x. 57 nu se află în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Câmpia, nefiind preluat de Statul Român de la solicitantă.

De asemenea, dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărților funciare, coroborate cu dispozițiile art. 33 din actul normativ menționat, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Prin urmare, având în vedere aceste prevederi legale, consideră neîntemeiate concluziile sentinței civile recurate potrivit cărora înscrierea din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Câmpia nu a fost și nu este valabilă sub aspect juridic.

În ceea ce privește reținerile instanței de fond referitoare la nevalabilitatea juridică a înscrierilor în cartea funciară, recurenta a precizat faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabil C.S.R., aceasta neavând competența de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.

În fine, a mai susținut recurenta că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În cazul admiterii acțiunii sunt necesare informații actuale cu privire la situația juridică a imobilului înscris în C.F. nr. x a localității Câmpia, nr. top. x, 57, în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

Totodată, în subsidiar, în cazul în care contestația reclamantei va fi admisă, recurenta solicită instanței să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Solicitarea de a prevede un termen de punere în executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 este întemeiată întrucât, în nenumărate cazuri, pentru a putea pune în executare o hotărâre judecătorească, Comisia specială de retrocedare este nevoită să administreze la dosar înscrisuri în vederea formulării unei/unor decizii.

Totodată, prin sentința civilă recurată, instanța de fond a obligat pârâta la emiterea unei decizii privind soluționarea cererii de retrocedare ținând seama de considerentele reținute, însă, din analiza acestora nu reies informații privind situația juridică actuală a imobilului solicitat.

Având în vedere aspectele menționate anterior, consideră că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din lege nr. 554/2004 este neîndestulător pentru a asigura punerea în executare de bunăvoie.

Intimatele – reclamante au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, în privința solicitării recurentei de a i se acorda un alt termen de executare a obligațiilor stabilite conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 au susținut că aceasta este inadmisibilă, deoarece prevederile art. 24 din aceeași lege devin aplicabile exclusiv în faza executării, iar nu în etapa judiciară.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare urmează să fie admis în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

În ceea ce privește fondul recursului

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România arată că: Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că: "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Pentru aprecierea incidenței, în speță, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, așadar, înscrierile în C.F. nr. x Câmpia din care provin topograficele în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilelor înscrise în această carte funciară a fost cultul greco-catolic, aspect care, de altfel, nu este contestat de niciuna dintre părți.

Prin încheierea de carte funciară nr. x/21.02.1956 se evidențiază întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului cu nr. top. x și y în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Câmpia, prin rectificarea numelui, în temeiul Decretelor nr. 177 și 358 din 1948.

Instanța de recurs mai reține și că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Române Izvoarele, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Prin urmare, în temeiul art. 37 din Decretul lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul s-a intabulat în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Câmpia la data de 21.02.1956. În consecință, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretul Lege nr. 177/1948 și respectiv al Decretului Lege nr. 358/1948, acte normative prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul greco-catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.

Deposedarea Bisericii Greco–Catolice Câmpia de imobilele cu nr. top. x și y a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul Lege nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimatele-reclamante din prezenta cauză și-au întemeiat cererile de retrocedare pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să le soluționeze luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuție.

În ceea ce privește apărările întemeiate pe art. 33 din Decretul nr. 115/1938 și principiul forței probante absolute a înscrierii în CF, instanța apreciază că acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât aceste dispoziții reprezintă legea generală în materie, însă legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situații precum cea din speță, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.

Se mai observă și că, potrivit art. 33 din Decretul nr. 115/1938, cuprinsul cărții funciare, cu excepția îngrădirilor și excepțiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Or, instanța constată că, din înscrierile CF și actele ce au stat la baza lor, dreptul de proprietate a fost atribuit către Biserica Ortodoxă Română în mod gratuit și nu prin act juridic cu titlu oneros.

În consecință, instanța de control judiciar constată că în mod legal s-a concluzionat de instanța de fond că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare, în sensul ca imobilul să se afle în proprietatea statului sau a unei persoane juridice dintre cele menționate de lege pentru a se putea dispune retrocedarea imobilelor. Condiția premisă a retrocedării este aceea a preluării abuzive, cu sau fără titlu, de către Statul Român sau de persoanele juridice, în perioada 1945-1989, a imobilului, iar aceasta este îndeplinită în cauză.

În ceea ce privește solicitarea de a se stabili un termen mai mare de executare a hotărârii

În art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut că, la cererea părții interesate, instanța poate stabili, prin dispozitiv, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2), în cazul în care termenul nu este respectat.

În contextul particular al cauzei de față, întrucât instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtei-recurente obligația emiterii deciziei privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, pornind de la premisa preluării abuzive a imobilului, decizie ce urmează a fi luată după lămurirea unor împrejurări de fapt (respectiv dacă pe terenul preluat s-au edificat construcții noi ori s-au făcut adăugiri la construcțiile existente, ce procent reprezintă aceste adăugiri raportat la aria desfășurată actuală, dacă terenul preluat este liber, ocupat parțial sau în totalitate), urmând ca în acest sens să fie administrate de către autoritatea pârâtă probele prevăzute de lege, instanța de control judiciar apreciază că este necesară stabilirea unui termen de executare de 3 luni a prezentei hotărâri, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în vederea prevenirii prejudiciului ce li se poate produce reclamantelor prin întârzierea în emiterea actului menționat.

Stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a unui termen de executare a obligației de emiterea deciziei se impune având în vedere și dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd, în absența unui termen prevăzut în cuprinsul hotărârii, un termen legal în care autoritatea publică este obligată să-și îndeplinească această obligație, respectiv 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Ori, în prezenta cauză, este evident că termenul de 30 de zile prevăzut în vederea executării de bunăvoie a obligației nu este suficient în raport de posibilitatea efectivă și reală a autorității publice pârâte de a îndeplini obligația de emitere a deciziei de retrocedare, ținând seama de considerentele sentinței primei instanțe.

Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând cauza, stabilirea unui termen de executare a prezentei hotărâri de 3 luni, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, menținând în rest sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței nr. 14/CA/2023-P.I. din 19 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Stabilește un termen de executare a prezentei hotărâri de 3 luni, conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 ianuarie 2024.