ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 833/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată initial pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, a solicitat anularea deciziei nr. 532/2015, repunerea sa în posesia bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare nr. x noiembrie 2015 și plata unor compensații financiare pentru orice degradare suferită de imobile în perioada în care acestea au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului.

Prin sentința civilă nr. 4963 din 29 iunie 2015, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat judecarea cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 10 iulie 2015, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 2244 din 28 iunie 2016, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.

Împotriva sentinței civile nr. 2244 din 28 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 421 alin. (1) C. proc. civ., precum și ale art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă a învederat că, având în vedere caracterul sancționatoriu al instituției perimării și faptul că suspendarea procesului survine prin hotărâre judecătorească, prevederea art. 416 alin. (2), potrivit căreia termenul de perimare curge de la pronunțarea suspendării și nu de la comunicarea hotărârii de suspendare a procesului încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituția României. Dreptul la un proces echitabil presupune și dreptul ca termenul de perimare să curgă de la momentul în care instanța de judecată comunică părților că a dispus suspendarea procesului.

Intimata-pârâtă ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, judecătorul fondului a constatat că în cauză a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ., reținând că de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, respectiv încheierea de ședință din data de 06 octombrie 2015, când s-a dispus suspendarea judecății conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților, părțile nu au efectuat demersuri în vederea reluării judecății.

Așadar, până la termenul de judecată din 28 iunie 2016, fixat în vederea discutării perimării, cauza a rămas în nelucrare din motive imputabile părților mai mult de 6 luni, iar acestea nu au făcut demersuri în vederea reluării judecății și nici nu au făcut dovada că ar fi intervenit situații care să justifice întreruperi sau suspendări ale cursului perimării.

Potrivit dispozițiilor art. 416 din C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

Perimarea reprezintă o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților un timp îndelungat în judecată.

Cu privire la cursul perimării, dispozițiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Analizând cerințele prevăzute de lege pentru a interveni sancțiunea perimării, care rezultă din conținutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absența oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege de 6 luni, iar culpa părții reprezintă o chestiune de fapt pe care instanța de judecată o stabilește de la caz la caz.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, îndeplinit de părți sau de instanță, și care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.

În speță, procedând la verificarea actelor dosarului de fond, Înalta Curte constată că de la data pronunțării încheierii de suspendare a cauzei din 06 octombrie 2015 și până la data repunerii pe rol a cauzei în vederea verificării împlinirii termenului de perimare, părțile nu au înregistrat nicio cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecății.

Totodată, instanța de recurs reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că și dacă s-ar lua în considerare ca moment de început al curgerii termenului de perimare data comunicării încheierii de suspendare, respectiv 21 octombrie 2015, tot s-ar fi constatat că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de șase luni.

De altfel, recurenta-reclamantă este nemulțumită de faptul că termenul de perimare a fost redus de la un an la șase luni prin intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., dar aceste critici au făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cauză, care a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 344 din 27 iunie 2023.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că susținerea recurentei în sensul că a formulat mai multe cereri de repunere a cauzei pe rol anterior împlinirii termenului perimării, nu este susținută de nicio probă, nefiind identificată la dosar nicio astfel de cerere.

Prin urmare, soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente circumstanțelor de fapt ale cauzei, criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2244 din 28 iunie 2016 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.