ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 671/2024

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 februarie 2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Olari, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 9370/03.11.2020, în ceea ce privește art. 1 - cu privire la suprafața de teren restituită de 649 mp și modificarea deciziei în sensul majorării suprafeței de teren supusă restituirii, obligând pârâta la restituirea întregului imobil - teren preluat abuziv, în natură sau prin acordarea masurilor reparatorii, în echivalent (pentru partea ce nu poate fi restituită în natură), în condițiile stabilite prin legea specială, cu înlăturarea mențiunii "cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate si încasate la momentul preluării".

Prin sentința civilă nr. 427 din 3 martie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Olari, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România;

(ii) a anulat Decizia nr. 9370/03.11.2020;

(iii) a obligat pârâta să reanalizeze cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată în cadrul procedurii administrative, prin raportare la întreaga suprafață de teren deținută de reclamantă la nivelul anului 1940 și cu respectarea considerentelor sentinței;

(iv) a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 4.990,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 427 din 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Parohia Olari, cât și pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta Parohia Olari a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, depășirea limitelor învestirii instanței și încălcarea principiului disponibilității, precum și existența unei contradicții între considerente și dispozitiv.

Astfel, instanța de fond a anulat decizia atacată în integralitate, deși reclamanta a solicitat anularea numai în parte, sub două aspecte.

Totodată, deși a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat recunoașterea dreptului pretins, respectiv judecarea pe fond a întinderii dreptului la restituire, prima instanță a reținut greșit că, în cadrul contestației împotriva deciziilor Comisiei de Retrocedare, nu se pot invoca decât motive de nelegalitate a actului administrativ și că probele pot fi administrate doar în cadrul procedurii administrative, ceea ce echivalează cu o limitare a dreptului de acces la justiție, prin refuzul administrării de probe noi.

Reclamantul are dreptul de a administra probe atât în procedura administrativă, cât și în procedura judiciară, iar instanța nu a indicat un temei de drept care să prevadă restricționarea dreptului de a administra probe, hotărârea fiind, astfel, nemotivată în drept. Consecința acestei erori este aceea a vătămării reclamantei prin imposibilitatea administrării probei cu expertiză, durata excesivă a procedurii și încălcarea termenului optim și previzibil de soluționare a litigiului, aspecte care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Printr-un alt rând de critici, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică nelegala soluție dată cererii sale de majorare a suprafeței de teren supusă restituirii. Apreciază că soluția de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii nu reprezintă o soluție pe fondul cererii, instanța nerespectând regulile contenciosului de plină jurisdicție. Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 permit instanței de contencios administrativ să oblige autoritatea pârâtă la emiterea unui act administrativ, nu doar la reanalizarea cererii.

Mai arată recurenta-reclamantă că autoritatea administrativă nu poate dobândi un drept de analiză a considerentelor unei hotărâri judecătorești, ci doar se poate conforma dezlegărilor cuprinse în dispozitiv. Așadar, consideră că pârâta trebuia obligată la a dispune restituirea către reclamantă a diferenței dintre suprafața avută în proprietate (1680 mp) și cea rămasă în proprietate (340 mp).

Apreciază că este nelegală mențiunea din considerente referitoare la efectuarea unei expertize extrajudiciare în procedura administrativă, în condițiile în care aceasta putea fi administrată în fața instanței, iar procedura administrativă a fost deja parcursă, instanța putând verifica fondul dreptului.

Recurenta-reclamantă susține și existența unei contradicții între considerente, întrucât instanța a stabilit, pe de-o parte, dreptul reclamantei la restituirea întregii suprafețe preluate abuziv, adică 1340 mp, iar pe de altă parte a impus administrarea unei probe cu expertiză în faza de reanalizare administrativă a cererii. Totodată, în lipsa unei expertize judiciare, există contradicție între considerente, instanța reținând că reclamanta are dreptul la restituirea întregii suprafețe preluate de stat, cu excepția celei deja aflate în proprietate, de 428 mp, deși această suprafață este compusă din 340 mp neexpropriați și 88 de mp expropriați, dar nefolosiți în scopul exproprieri, această din urmă suprafață putând fi restituită în natură reclamantei.

Concluzionează recurenta-reclamantă că, din totalul expropriat de 1340 mp, prin Decizia nr. 9370/03.11.2020 s-au restituit doar 649 mp, rămânând un rest de 691 mp de restituit, din care 88 de mp neafectați de expropriere și care pot face obiectul unei restituiri în natură și 603 mp care pot fi restituiți prin echivalent.

3.2. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii.

Apreciază că hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 indice 1) și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000.

Parohia Olari a depus cererea de retrocedare nr. x din data de 23.01.2006, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 1077 m.p. și construcții în suprafață de 707,82 m.p., situat în municipiul București, Calea x și str. x, 4, 6, precum și retrocedarea în natură a diferenței de teren rămas liber în suprafață de 156 m.p., situat în municipiul București, str. x f.n., pentru care Primăria sectorului 2 este de acord și a aprobat concesionarea pe 49 de ani pentru construcția casei parohiale.

Având în vedere că, prin cererea de retrocedare, solicitanta a indicat expres imobilele pentru care înțelege să ceară retrocedarea, la momentul emiterii deciziei, Comisia a apreciat faptul că pronunțarea pentru suprafața de 1340 m.p., reprezentând suprafața deținută de către Parohia Olari anterior exproprierii ar duce la o extindere a obiectului cererii de retrocedare formulate. Or, entitatea învestită de lege cu soluționarea unei cereri se poate pronunța doar cu privire la cele solicitate.

Ca atare, atât instanța de judecată cât și Comisia specială de retrocedare trebuie să judece/să analizeze în limitele obiectului dedus judecății/soluționării cererii de chemare în judecată/cererii de retrocedare.

În raport cu înscrisurile depuse la dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare nr. x/23.01.2006, Parohia Olari a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 1077 m.p., situat în Calea x, str. x,4,6 (la nivelul anului 1940). Însă, nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 156 m.p., pentru care a cerut retrocedarea în natură.

Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului, recurenta-pârâtă arată că în Decretul nr. 74/13.03.1980, emis de Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, la poz. 28/78, anexa 1, este menționată Parohia Bisericii Ortodoxe Române Olari, în calitate de proprietară a imobilului, cu teren în suprafață de 1340 m.p. și construcții, în suprafață de 1016 m.p., situate în municipiul București, Calea x și str. x, 4, 6.

De asemenea, prin adresa nr. x/12.01.2006, A. S.A. a transmis că imobilele din Calea x, str. x,4,6, sector 2 au fost expropriate în baza Decretului nr. 74/13.03.1980, anexa I, poziția 28, fost proprietar Parohia Bisericii Ortodoxe Olari (teren 1340 m.p. și construcții 1016 m.p.)

In consecință, Parohia Olari a făcut dovada preluării abuzive de la aceasta a terenului solicitat în suprafață de 1077 m.p., situat în municipiul București, Calea x și str. x, 4, 6, de către statul român, cu titlu, în perioada de referință indicată în O.U.G. nr. 94/2000.

Prin aceeași adresă s-a comunicat și că pentru expropriere s-au acordat despăgubiri în valoare de 80.000 RON, suma virată de către DDP Parohiei Olari.

In consecință, din analiza înscrisurilor aflate la dosarul aferent cererii nr. x/23.01.2006, reiese că Parohia Ortodoxă Olari a încasat despăgubiri în valoare de 80.000 RON.

4.1. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare față de recursul declarat de reclamanta Parohia Olari, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

Susține că, prin cererea de retrocedare, reclamanta a indicat expres imobilele pentru care solicită restituirea, astfel că soluționarea cererii de restituire în raport de suprafața de 1340 mp, cât deținea Parohia Olari anterior exproprierii, ar fi dus la o extindere a obiectului cererii de retrocedare. Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că reclamantul stabilește obiectul judecății, dispoziții care sunt aplicabile mutatis mutandis și cererii de restituire, astfel că legalitatea deciziei contestate poate fi analizată doar cu privire la obiectul cererii de restituire, instanța fiind învestită doar cu verificarea retrocedării suprafeței de teren de 1077 m.p. Instanța nu este în măsură să verifice legalitatea Deciziei nr. 9370/03.11.2020 cu privire la restituirea diferenței dintre suprafața avută în proprietate (1680 m.p.) și cea rămasă în proprietate (340 m.p.), adică cea preluată prin Decretul de expropriere nr. 74/1980, câtă vreme aceasta nu a făcut integral obiectul cererii de retrocedare.

3.2. Reclamanta Parohia Olari a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, aceasta nu a formulat o critică concretă prin care să se arate cum au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material de către instanța de fond. Textele de lege pretins nesocotite sunt indicate generic, fără o motivare efectivă a încălcării lor.

Pe fondul recursului, pârâta susține că soluția instanței de fond este motivată atât în fapt, cât și în drept, iar contrar susținerilor pârâtei, intenția neechivocă a reclamantei a fost aceea de a i se restitui întreaga suprafață preluată abuziv, conform cererii precizatoare depuse în fața Comisiei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate de părți, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la excepția nulității recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocată de recurenta-reclamantă Parohia Olari, Înalta Curte constată că în cauză nu este incidentă sancțiunea nulității recursului declarat de pârâtă.

Prin sentința recurată s-a reținut că reclamanta a contestat decizia Comisiei Speciale de Retrocedare numai sub două aspecte, și anume:

- pe de o parte, stabilirea greșită prin decizie a obiectului cererii de restituire, cerere care s-a referit la suprafața totală de teren ce a aparținut reclamantei anterior exproprierii, și anume 1680 mp, prin cererea de chemare în judecată pretinzându-se obligarea pârâtei la restituirea, în natură sau prin echivalent, a întregii suprafețe de teren preluate abuziv, care este mult mai mare decât suprafața de 649 mp retrocedată prin decizie;

- pe de altă parte, stabilirea greșită prin decizie a primirii unei despăgubiri de către reclamantă cu ocazia exproprierii terenului, în raport de care reclamanta a solicitat înlăturarea din decizia contestată a mențiunii referitoare la scăderea, cu ocazia retrocedării prin echivalent, a valorii actualizate a despăgubirilor acordate și încasate la momentul exproprierii.

Pronunțându-se cu privire la modalitatea în care autoritatea pârâtă a stabilit obiectul cererii de restituire întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, instanța de fond a constatat că, în mod nelegal și cu ignorarea limitelor învestirii sale, pârâta a stabilit că obiectul cererii reclamante l-a reprezentat exclusiv suprafața de 1077 mp teren pe care s-a aflat la nivelul anului 1940 parohia, fără a analiza întreaga situație a imobilului așa cum a fost descrisă și precizată de reclamantă, inclusiv la cererea Comisiei.

În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate din cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că este justificată critica reclamantei care arată că autoritatea pârâtă a dispus scăderea valorii actualizate a despăgubirilor din valoarea sumelor compensatorii care vor fi stabilite pentru teren fără să-și fi motivat ori probat soluția, în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri pentru terenul expropriat și nu pentru construcțiile demolate, adăugând că simpla adresă a societății Foișor S.A., potrivit căreia suma de 80.000 RON ar fi fost virată către Parohie, fără detalii privind modalitatea de plată ori dovezi de efectuare a acesteia, nu probează suficient efectuarea plății despăgubirilor.

Deci, ambele motive de nelegalitate a deciziei nr. 9370/3.11.2020 invocate prin cererea de chemare în judecată au fost primite, iar raportat la considerentele sentinței, recursul pârâtei cuprinde două critici de nelegalitate, care se înscriu în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ.

Astfel, subsumat invocării unei greșite aplicări a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 indice 1) și art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, recurenta-pârâtă, printr-o primă critică, susține că instanța de fond a reținut eronat limitele cererii administrative formulate de reclamantă, cerere prin care s-a solicitat expres retrocedarea terenului în suprafață de 1077 m.p., situat în Calea x, și str. x,4,6 (la nivelul anului 1940), iar nu a unui teren în suprafață de 1340 mp.

A doua critică se referă la înlăturarea prin sentință a dispozițiilor deciziei referitoare la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate și încasate la momentul preluării abuzive, cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și cu ignorarea dovezilor administrate cu privire la plata unor astfel de despăgubiri.

Prin urmare, recursul pârâtei nu este nul pentru nemotivare, în sensul art. 489 din C. proc. civ.. Chiar dacă motivele de nelegalitate a sentinței au fost enunțate succint, acestea sunt clare și impun o analiză a lor pe fond.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că ambele părți au formulat critici fondate, în limitele și pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.

Prin recursul reclamantei s-a invocat depășirea de către prima instanță a limitelor învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Critica este fondată. Așa cum s-a arătat anterior, instața de fond a reținut că reclamanta a solicitat anularea parțială de deciziei nr. 9370/3.11.2020 a Comisiei Speciale de Retrocedare, și anume a art. 1 din decizie, cu privire la suprafața terenului supus restituirii prin echivalent (de 649 mp) și cu privire la mențiunea de scădere a valorii actualizate a despăgubirilor acordate și încasate de către Parohia Olari la data preluării de către stat a terenului.

Astfel, reclamanta a solicitat să fie obligată Comisia la restituirea întregului imobil – teren preluat abuziv, în natură sau prin echivalent, și să fie înlăturată din decizie mențiunea referitoare la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor.

Nu au fost contestate dispozițiile deciziei de respingere a cererii de retrocedare în natură a suprafeței de teren de 156 mp (art. 3) și de acordare de despăgubiri pentru construcțiile demolate (art. 4).

Deși prin considerentele sentinței sunt tratate numai motivele de nelegalitate invocate la adresa art. 1 din decizie și, implicit și a art. 2 (prin care cererea este respinsă ca rămasă fără obiect pentru suprafața de 428 mp), prin dispozitivul sentinței decizia Comisiei Speciale de Retrocedare este anulată, greșit, în tot. Ca atare, se constată depășirea limitelor învestirii, cu încălcarea art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea și a altor drepturi procesuale, respectiv a dreptului de acces la instanță, a dreptului de a administra probe, a dreptului la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil.

Aceste încălcări au legătură cu soluția instanței de retrimitere a cererii de restituire spre o nouă analiză autorității pârâte, pentru considerente conform cărora: este neîntemeiată solicitarea reclamantei de a administra direct în fața instanței probele cu expertize și de a stabili însăși instanța suprafețele de teren ce urmează să se restituie de autoritate în natură sau prin echivalent; pronunțarea în sensul cerut de reclamantă ar însemna analizarea pentru prima dată a cererii acesteia prin raportare la obiectul său, așa cum a fost precizat de reclamată în fața autorității și stabilit de instanță prin sentință, or instanța nu se poate substitui autorității și să analizeze pentru prima dată cererea pe fond.

Înalta Curte constată că sunt fondate și aceste critici ale recurentei-reclamante. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie un contencios de plină jurisdicție, așa cum rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (1) și art. 18 din lege, reclamantul putând cere și instanța putând dispune nu numai anularea actului administrativ nelegal, ci și recunoșterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorității pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia un astfel de drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale sau morale.

Față de aceste dispoziții legale, instanța a reținut fără temei că nu se poate pronunța asupra fondului cererii de restituire, câtă vreme acesta a fost analizat prin actul administrativ supus controlului de legalitate. De asemenea, părțile au dreptul să administreze probele a căror concludență o relevă raportat la obiectul cauzei, conform art. 255 și următoarele din C. proc. civ.

Deși decizia și apărările Comisiei se bazează pe invocarea limitelor cererii administrative, aceasta nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu a analizat fondul acestei cereri. Dimpotrivă, dispozitivul deciziei arată că cererea de restituire a fost soluționată pe baza analizei îndeplinirii sau nu a condițiilor cerute de actul normativ special care reglementează dreptul la retrocedare, respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Pe cale de consecință, și instanței de fond îi revenea sarcina de a tranșa legalitatea deciziei din perspectiva nesatisfacerii în întregime a pretențiilor titularei cererii, desigur în limita motivelor de nelegalitate invocate.

Prin pronunțarea soluției de retrimitere a cererii de restituire în fața Comisiei Speciale de Retrocedare pentru o nouă analiză, cu încălcarea regulilor contenciosului de plină jurisdicție, se produce, pe cale mediată și o încălcare a dreptului la soluționarea litigiului într-un termen optim, reclamanta vâzându-se nevoită să reia procedura administrativă, pe care deja a parcurs-o.

Apoi, trebuie remarcat și caracterul oarecum contradictoriu al considerentelor întrucât, pe de o parte, instanța reține că primul motiv de nelegalitate îl reprezintă un viciu de procedură, constând în stabilirea greșită de către autoritate a obiectului cererii cu care a fost învestită, iar pe de altă parte analizează pe fond măsurile de restituire prin echivalent dispuse, tranșând litigiul în sensul că ceea ce rezultă din toate cererile și precizările reclamantei este faptul că a deținut la adresa din Calea x, o suprafață totală de teren de 1680 mp (pe care erau amplasate atât biserica și anexele, cât și parohia – corpurile de casă cu anexe), din care s-a preluat abuziv de stat o suprafață de 1340 mp - prin decretul de expropriere din 1980 -, rămânându-i reclamantei în proprietate o suprafață de aproximativ 340 mp, pe care, în 1982-1983, a fost translată biserica (pe fostul loc al parohiei).

De asemenea, reține că, din planurile de amplasament (noi și vechi) ale întregii suprafețe de teren, de 1680 mp, rezultă că reclamanta a rămas proprietara unei suprafețe de 428 mp, în urma exproprierii și a încă 209 mp suprafață dobândită după expropriere (aflată în afara terenului deținut inițial de reclamantă), având în prezent în proprietate o suprafață de teren de 638,52 mp, întabulat ca fiind de 639 mp în CF x.

Prin urmare, a stabilit că pârâta va reanaliza cererea reclamantei de restituire prin echivalent a întregii suprafețe de teren de 1340 mp preluată abuziv de stat prin decretul din 1980, ținând seama că reclamanta a avut în proprietate, la adresa Calea x, 180B și str. x,4,6, o suprafață totală de teren de 1680 mp (așa cum rezultă din înscrisuri), suprafață pe care era amplasată atât biserica, cât și parohia, așa cum rezultă din cele două procese-verbale de întabulare din 1940.

Deci, instanța a dat și o dezlegare de fond chestiunii litigioase a suprafeței de teren pentru care reclamanta este îndreptățită la restituire, dezlegare ce ar fi trebuit să se reflecte și în dispozitivul hotărârii și a cărei legalitate va fi analizată în continuare, în analiza criticilor din recursul declarat de autoritatea pârâtă.

Pentru motivele arătate, Înalta Curte găsește fondat recursul reclamantei, din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în raport de care, în temeiul art. 496 din același Cod, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța în limitele obiectului și motivelor deduse judecății, printr-o sentință care va tranșa legalitatea deciziei Comisiei Speciale de Restituire, pe fondul cererii de restituire, iar nu prin retrimiterea cererii spre analiză autorității pârâte.

În recursul pârâtei, Înalta Curte constată că este nefondată critica acestei recurente potrivit căreia instanța de fond ar fi apreciat greșit, în contextul aplicării art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, asupra obiectului cererii de restituire.

În același timp însă, pretențiile reclamantei referitoare la suprafața teren cu privire la care ar fi trebuit dispusă restituirea, care au fost încuviințate de instanța de fond, nu sunt în întregime fondate.

Astfel, așa cum a reținut instanța de fond, la adresa din Calea x, Parohia Olari a avut în proprietate o suprafață totală de teren de 1680 mp, drept de proprietate dovedit prin două procese-verbale de carte funciară. Primul, cu nr. 16678/1940, se referă la suprafața de 603 mp teren, pe care erau amplasate biserica și anexele. Al doilea, cu nr. 16679/1940, privește suprafața de 1077 mp teren, pe care erau amplasate corpuri de casă cu anexe.

Cererea reclamantei de retrocedare, așa cum a fost formulată inițial (în anul 2006) s-a referit la suprafața de 1077 mp teren din cel de-al doilea proces-verbal de carte funciară, luând în considerare, așa cum rezultă din precizările ulterioare pe care le-a făcut în fața Comisiei, că o suprafață de teren pe care este amplasată în prezent biserica, de 428 mp, a rămas în proprietatea sa (la care se adaugă 209 mp dobândiți după expropriere). De altfel, reclamanta a întabulat în 2018 dreptul său de proprietate cu privire la suprafața de 639 mp în CF x, în baza titlului reprezentat de procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940, deși poziția bisericii nu mai este cea din 1940, aceasta fiind translatată pe terenul de 1077 mp.

Ca atare, Comisia a apreciat că din suprafața cerută spre restituire de 1077 mp trebuie scăzută suprafața de 428 mp, pe care se găsește biserica, suprafață în privința căreia a reținut că cererea de retrocedare ar fi rămasă fără obiect (prin prisma înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în CF în 2018), așa încât a dispus restituirea prin echivalent numai pentru 649 mp (rezultați din scăderea a 428 mp din 1077mp).

Aprecierea Comisiei este greșită și se întemeiază pe aspecte formale, apreciindu-se că, dacă reclamanta a formulat cererea de retrocedare numai pentru suprafața de 1077 mp aflată în proprietatea sa în 1940 conform procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940, iar poziția bisericii translatată este acum pe această suprafață, cei 428 mp trebuie scăzuți, pentru că reclamanta are deja un drept de proprietate recunoscut asupra acestei suprafețe.

Însă, din actele dosarului administrativ și precizările reclamantei rezultă că suprafața întabulată în cartea funciară are ca titlu celălalt proces-verbal de carte funciară nr. x/1940.

Prin urmare, instanța de fond a stabilit cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 că reclamanta a avut drept de proprietate la adresa poștală menționată pentru terenul în suprafață totală de 1680 mp (rezultați din însumarea suprafețelor din cele două procese-verbale de carte funciară – x mp plus 1077 mp) și că prin cererea de retrocedare se urmărește o restituire totală, adică a întregii suprafețe preluate abuziv și pentru care reclamantei nu îi este recunoscut în prezent dreptul de proprietate.

Conform decretului de expropriere din 1980, considerat chiar prin decizia Comisiei ca reprezentând a preluare abuzivă de către stat, a fost expropriată o suprafață de 1340 mp. Instanța de fond a reținut că au rămas în proprietatea reclamantei, conform titlurilor, 340 mp, pe care se arată că a fost translată biserica (pe fostul loc al caselor parohiale), iar preluarea abuzivă ar fi vizat suprafața de 1340 mp.

Însă, instața, când se referă la dreptul la restituire pentru 1340 mp, în mod nelegal nu ține seama că, din suprafața totală de 1680 mp, reclamantei îi este recunoscut dreptul de proprietate pentru 639 mp, conform înscrierilor din cartea funciară. Deși titlul pe care s-a bazat înscrierea prevede suprafața de 603 mp, înscrierea a avut loc pentru suprafața mai mare rezultată din măsurători, de 639 mp, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996. Aceeași suprafață (aproximativ) a rezultat a fi în proprietatea reclamantei și din planurile de amplasament noi (428 mp curtea bisericii, plus 209 mp dobândiți după expropriere).

Prin urmare, reclamanta nu poate fi îndreptățită la o restituire care ar depăși suprafața totală avută în proprietate în 1940, așa cum pretinde prin cererea de chemare în judecată, prin care arată că suprafața supusă restituirii ar fi de cel puțin 1252 mp, rezultati prin scăderea din 1680 mp doar a suprafeței de 428 mp (compusă din 340 mp rămași în urma exproprierii, plus 88 mp nefolosiți conform scopului exproprierii). În realitate, reclamanta este proprietară asupra a 639 mp teren, iar restituirea prin echivalent ar trebui să privească diferența până la 1680 mp avută conform titlurilor, adică 1041 mp.

Într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se poate reține o preluare abuzivă a mai mai mult de 1041 mp, câtă vreme reclamanta este în prezent proprietara a 639 mp teren.

Cât privește chestiunea despăgubirilor a căror valoare actualizată ar trebui scăzută din valoarea restiturii prin echivalent, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit cu aplicarea greșită a art. 1 O.U.G. nr. 94/2000 și a normelor metodologice aferente, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002 cu modificările aduse prin H.G. nr. 1094/2005, că partea din art. 1 al deciziei Comisiei prin care se dispune scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate și încasate la momentul preluării ar fi nelegală.

Potrivit dispozițiilor legale amintite, numai imobilele preluate abuziv sunt supuse retrocedării, iar în cazul în care preluarea a avut loc cu plata unei despăgubiri, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Or, instanța de fond a reținut un dubiu asupra plății despăgubirilor, deși reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată neplata respectivelor despăgubiri. Reclamanta a invocat numai că despăgubirile au fost plătite pentru construcțiile care au fost demolate, iar nu pentru teren, aspect nedovedit în cauză.

Anexa 1 poz. 28 a decretului de expropriere nr. 74/13.03.1980 se referă la terenul de 1340 mp și construcțiile de 1062 mp, din care 162 mp suprafață locuibilă. Registrele administratorului de zonă, aflate la Foișor S.A., consemnează plata despăgubirii de 80.000 RON pentru expropriere. Conform Decretului nr. 467/1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau cu plată în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege, despăgubirile se plăteau atât pentru construcții, cât și pentru terenuri.

Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și a normelor metodologice, o retrocedare a unui imobil considerat preluat abuziv, în sensul că valoarea despăgubirilor primite nu a reprezentat valoarea reală a proprietății expropriate, poate avea loc numai cu restituirea sau scăderea valorii actualizate a despăgubirii deja primite pentru respectivul imobil.

Întrucât, în cauză, despăgubirile au fost plătite atât pentru teren, cât și pentru construcțiile care nu fac obiectul legii speciale de reparație (O.U.G. nr. 94/2000), în rejudecare instnța de fond va administra probe prin care să stabilească care ar fi partea din despăgubire plătită pentru teren, care trebuie scăzută din valoarea restituirii prin echivalent.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite și recursul declarat de pârâtă, instanța de fond urmând să țină seama în rejudecarea după casare de dezlegările date prin prezenta decizie recursului pârâtei.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a unei părți din teren, că cererea de chemare în judecată nu arată în ce ar consta nelegalitatea deciziei din perspectiva constatării că o restituire în natură nu este posibilă. Pe de o parte, soluția dată în legătură cu suprafața de 156 mp (vizați de o restituire în natură) pe care reclamanta o deține cu alt titlu, și anume în concesiune, nici nu a fost contestată. Pe de altă parte, referința la cei 88 mp nefolosiți în scopul exproprierii și care, după cum arată reclamanta, ar putea fi restituiți în natură, nu poate fi acceptată pentru că această suprafață face parte din suprafața de 639 mp deja întabulată pe numele reclamantei. În concluzie, instanța urmează să lămurească dacă proba cu expertiză cerută de reclamantă, în scopul unei posibile restituiri în natură, ar fi utilă și concludentă în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Olari și pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 427 din 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.