ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 615/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub nr. de mai sus reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. au chemat în judecată pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor, solicitând ca, în contradictoriu cu aceștia, să se dispună:

a/revocarea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021, respectiv a Ordinului nr. 2400/27.12.2021 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care deși li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, în același timp s-a limitat în mod nelegal plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani, calculată de la data emiterii actelor administrative sus-menționate; totodată, în mod nelegal s-a dispus ca, începând cu data de 01.01.2018, drepturile salariale să fie stabilite potrivit art. 1 din Ordinul 2295/07.12.2021, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;

b/obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească dobânda legală și penalizatoare, precum și rata inflației la sumele datorate;

c/obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate;

d/obligarea Ministerului Public – PÎCCJ la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 44/17.05.2022 a Curții de Apel Suceava a fost admisă excepția necompetenței materiale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.06.2022, sub același număr unic de dosar.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1666 din 3 octombrie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și excepția prescripției, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe cererile în pretenții, respingându-se aceste capete de cerere, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Deopotrivă, s-a respins în rest acțiunea formulată reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., dar și pârâtul Ministerul Finanțelor.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții – reclamanți au susținut în esență că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmare a faptului că nu se află în niciuna din cele două situații reglementate, în sensul că indemnizatiile de încadrare nu sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 și nici nu au devenit ulterior mai mari ca urmare a maiorărilor salariale reglementate.

Mai arată recurenții că, în interpretarea acestei norme de drept material nu s-a avut în vedere că în momentul intrării în vigoare a legii, componenta VRS a indemnizației avea un alt cuantum decât cel de 605,225 RON, mai redus, ceea ce nu reprezintă o majorare salarială, ci o aplicare conform legii, stabilită prin hotărâri judecătorești definitive, a acestei valori de referință salariale, care este diferită de cea existentă în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Cu alte cuvinte, este vorba de aceeași componentă a indemnizației de încadrare, care s-a stabilit însă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, că trebuia să aibă un cuantum mai ridicat, indemnizatiile rezultate în urma raportării la valoarea VRS-ului stabilită prin hotărâri judecătoreși definitive (de 605,225, față de 305 RON), neputând fi plafonate la nivelul instituit pentru anul 2022, întrucât nu este dată niciuna din siuatiile reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nefiind vorba de indemnizații de încadrare mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, nici de majorări salariale reglementate prin lege.

In caz contrar, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, iar debitorul să nu mai aibă posibilitatea de a o executa deși a obtinut aceasti hotărâre, ceea ce este contrar legii.

Apreciază recurenții că în mod eronat instanta de fond a retinut că au invocat faptul că ne aflăm în cea de-a doua ipoteză a actului normativ menționat — aspect nereal, întrucât în cererea de chemare în judecată aceștia au arătat că art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează plafonarea exclusiv în situația în care veniturile aici reglementate devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate de lege, deci nu în cazul în care, prin hotărâri judecătoreși definitive sunt recunoscute și stabilite chestiuni care conduc la majorări salariale.

Invocând dispozițiile Art. 2506, art. 2507 art. 2538 C. civ., susține recurenții că, atât timp cât prin ordinul menționat a fost recunoscut dreptul ca indemnizația să fie calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, această recunoaștere se impunea a nu fi scindată începând cu data de 01.01.2018, ci să fie una totală, din momentul nașterii dreptului, respectiv începând cu 01.08.2016.

Față de aceste considerente recurenții – rclamanți solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și pronuntarea unei noi hotărâri de admitere a actiunii formulate.

La rândul său, recurentul – pârât Ministerul Finanțelor, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat hotărârea recurată sub aspectul soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități, reiterând argumentele susținute în cadrul întâmpinării depuse în cadrul dosarului de fond.

Astfel, a susținut în esență că, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care reclamanții se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii acordării drepturilor salariate, pârâtul Ministerul Financețor neavând atribuții în ceea ce privește salarizarea reclamanților.

Revenind la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligații pecuniare sustenabile, ab initio de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finançelor, căruia, în calitate de autoritate cu prerogative în execuția bugetutui generat consolidat, îi revine obligația de a confirma existența resurselor bugetate pentru stingerea obligațiilor de plată ale instituțiitor publice, în limitele cărora aprobă deschideri de credite bugetare.

Atribuțiile astfel executate nu îi conferă Ministerului Finanțelor legitimitate procesuală în cadrul raporturilor juridice pe care respectivele instituții le gestionează autonom, context în care întinderea efectelor angajamentelor astfel asumate se justifică în patrimoniul acestora în exclusivitate.

Împrejurarea că Ministerul Finanțelor are atribuții în privința alocării fondurilor către Ministerut Public, nu este de natură a crea în sarcina acestei instituții o obligație directă de alocare a fondurilor pentru plata drepturilor salariale către reclamanți, între reclamanți și Ministerul Finanțelor neexistând raporturi juridice civile.

Raporturile dintre Ministerului Finanțelor și Ministerul Public sunt raporturi de drept public (mai precis de drept administrativ), născute în considerarea calității lor de ordonatori de credite, iar dreptul de decizie în privința alocării fondurilor aparține legislativului.

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justitie, prin Decizia nr. 10/2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 786/4.11.2011), în soluționarea recursului în interesul legii, decizie cu efecte obligatorii potrivit dispozitiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. în vigoare la acea dată, reținând că ."între instituțiite publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Financelor există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor și institutiile respective nu există nicio obligatie de garantie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o institutia publică a obligatiei ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor Legii nr. 315/2006."

Drept urmare, susține recurentul – pârât că, cu atât mai puțin poate subzista obtigația de garantie între angajatul unei institutii publice finanțate de la bugetul de stat și Ministerul Finanțelor, între cele două subiecte neexistând niciun raport juridic.

Pe cale de consecință, urmând același raționament, nici cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor, de către reclamanți, nu este întemeiată pe vreun raport juridic care să justifice obligarea acestuia la satisfacerea pretențiitor ce fac obiectul cauzei.

Totodată, consideră că instanța trebuie să aibă în vedere liniile directoare trasate de către Înalta Curte de Casație Justiție prin Decizia nr. 13/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 763/29.09.2016) privind recursut în interesul legii prin care s-a clarificat faptul că, în spețe similare, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care functionarut public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii acordării drepturilor salariate.

În consecință, cu atât mai putin cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanțelor nu este întemeiată pe vreun raport juridic care să confere Ministerului Finanțelor legitimare procesuală pasivă care să justifice obligarea acestuia la satisfacerea pretențiilor reclamanților.

Mai mult decât atât, susține recurentul – pârât că trebuie avută în vedere procedura bugetară reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finançele publice, respectiv faptul că decizia finală privind conținutul bugetului, nu aparține Ministerului Finanțelor .

Invocând dispozițiile art. 6 din Legea nr. 500/2002, susține recurentul că, din coroborarea acestora rezultă că responsabilitatea Ministerului Finanțelor privește numai faza de proiect bugetar.

Ministerul Finanțelor nu este și nu a fost ordonator de credite pentru reclamanți, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat prin procuror general, instituție cu personalitate juridică cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat, fiind în acest caz ordonator principal de credite bugetare. Ministerului Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Pe de altă parte, neacordarea de către ordonatorii principali de credite, care, potrivit legii, elaborează propriile lor bugete, a acestor drepturi bănești, nu poate atrage răspunderea Ministerului Finanțelor, ce are atributii în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv în principal, ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.

Având în vedere aceste considerente, a arătat recurentul că, în condițiile în care nu se poate retine o identitate între persoana obligată din raportul juridic dedus judecății și pârâtul Ministerului Finanțelor, solicită instanței să rețină lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finançelor în cauză și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Apărările formulate în cauză

Niciuna dintre părți nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiile art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 13.01.2023 a fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 06.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de solicitarea recurenților de judecare a cauzei în lipsă, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul promovat de reclamanți, în limitele și pentru motivele arătate în continuare și va respinge recursul promovat de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

În fapt, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus în sensul că începând cu data de 01.08.2016 personalul din cadrul PÎCCJ și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează prin raportare l VRS 605,225 RON, "în condițiile prezentului ordin"

Ulterior, în art. 2, emitentul a precizat că drepturile salariale se vor stabili prin raportare la valoarea de referință sectorială enunțată începând cu data de 01.01.2018, însă cu respectarea plafonului instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmând ca potrivit art. 4 și art. 6 ale aceluiași act să se dispună ca plata diferențelor de drepturi rezultate din recalculare să se dispună cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii ordinului, precum și după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Mențiunile referitoare la modul de salarizare a reclamanților, respectiv punerea în executare a acestora și recalcularea pentru viitor a drepturilor s-a dispus în temeiul Ordinului nr. 2400/27.12.2021, prin intermediul căruia în Anexă au fost menționate indemnizațiile lunare prin raportare la noua valoare de referință sectorială, de 606,225 RON, cuvenită acestora de la 01.12.2021.

Înalta Curte, analizând criticile recurenților – reclamanți, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată următoarele:

În fața instanței de recurs, intimatul – pârât Ministerul Public–Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus Ordinul nr. 551 din data de 12.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –prin care s-au stabilit că " începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON.

La articolul 2 al ordinului s-a stabilit că " Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, își mențin drepturile salariale anterioare".

Din cuprinsul ordinului rezultă că acesta a fost emis ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 1508 din 28 octombrie 2020 de către Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, dar și a considerentelor încheierii din data de 28 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2023, în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (3)-(5), iar nu și drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecatorești în temeiul unor prevederi legale anterioare.

În cadrul ordinului s-a reținut, printre altele " Constatând că dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,222 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești menționatem acesta se impune a fi menținut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017."

Înalta Curte, în raport de actul emis, constată că se impune admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță a capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în condițiile în care a intervenit o împrejurare nouă, neadusă la cunoștința instanței de fond, constând în recunoașterea parțială de către pârât, pe cale administrativă, a pretențiilor reclamanților și emiterea actului administrativ necesar recalculării și plății drepturilor salariale cuvenite acestora, în conformitate cu prevederile legale.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilită.

Or, în faza procesuală a recursului, la dosar a fost depus ordinul de salarizare emis în executarea sentinței civile nr. 1508/28.10.2020 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești, dar și a considerentelor încheierii din data de 28 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă în același dosar înregistrat sub nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. x/2023.

Față de aceste motive, constată instanța de control judiciar că se impune casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță a capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport de modificarea situației de fapt și pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție.

De asemenea, mai reține Înalta Curte că, în condițiile în care instanța de fond a analizat legalitatea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, respectiv a Ordinului nr. 2400/27.12.2021, fără a avea în vedere înscrisurile și considerentele reținute în pronunțarea hotărârilor ce au stat la baza emiterii noului Ordin, respectiv a Ordinului nr. 551/12.04.2023 (pronunțate în dosarul nr. x/2020, respectiv 91/42/2023) se impune ca la rejudecarea cauzei să fie analizate pretențiile recurenților – reclamanți în raport și de considerentele care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 551 din data de 12.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte nu poate reține critica recurenților referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2506, art. 2507 și art. 2538 C. civ.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că, în lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conținut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

Faptul că, la articolul 1 al Ordinului, deci, prin act scris, emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" reclamanților trebuia realizată începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 604,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta o renunțare expresă la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului producând efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că solicitarea recurenților în sensul ca " această recunoaștere se impunea a nu fi scindată, începând cu data de 01.01.2018, ci să fie fie una totală, din momentul nașterii dreptului, respectiv începând cu data de 01.08.2016", nu are suport legal, motiv pentru care va admite recursul formulat de reclamanți, va casa în parte sentința recurată și va trimite spre rejudecare la aceeași instanță capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menținând soluția și considerentele primei instanțe cu privire la excepția prescripției și la efectele recunoașterii exprese a dreptului după împlinirea cursului prescripției.

În ceea ce privește recursul promovat de pârâtul Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în condițiile în care acest pârât a fost chemat în judecată de reclamanți exclusiv pe capătul de cerere privind asigurarea în bugetul Ministerului Public a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor datorate.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 referitoare la rolul Ministerului Finanțelor Publice, dar și a dispozițiilor art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice deține un rol principal în procedură de alocare de la buget a fondurilor necesare plății diferențelor de drepturi salariale, astfel că, din această perspectivă, în condițiile în care cererea reclamanților are ca obiect tocmai obligarea pârâtului la îndeplinirea acestor obligații legale, nu se poate susține în mod valid că pârâtul nu ar deține calitate procesuală pasivă în cauză.

Așadar, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, criticile recurentului- pârât Ministerul Finanțelor, reținând că această instituție a fost chemată în judecată doar pe capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la asigurarea creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor pretinse prin acțiunea de față, motiv pentru care, raportat la obiectul acestui acest capăt de cerere, autoritatea are calitate procesuală pasivă, astfel că hotărârea recurată se impune a fi menținută sub aspectul soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, criticile recurentului, ce vizează exclusiv acest aspect, neputând conduce la reformarea acesteia.

Și în ceea ce privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe cererile în pretenții, hotărârea atacată va fi menținută, în considerarea faptului că aceasta nu a fost recurată sub aceste aspect, motiv pentru care dezlegările date acestei chestiuni au intrat în puterea lucrului judecat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., va casa în parte sentința recurată și va trimite spre rejudecare la aceeași instanță capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Deopotrivă, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor, ca nefondat, menținând în rest sentința civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. împotriva sentinței civile nr. 1666 din data de 3 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă recurată și trimite spre rejudecare la aceeași instanță capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menține în rest sentința civilă recurată.

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1666 din data de 3 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.