ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6126/2023

Circumstanțele cauzei Prin sentința civilă nr. 1162 din 23.02.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, privind anularea deciziei de destituire din funcția publică nr. 857/02.10.2019 și a actelor premergătoare cu consecința reintegrării reclamantei în funcția anterioară și a plății drepturilor salariale aferente și a unor despăgubiri morale. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub același număr. La data de 19.01.2022 recurenta a depus "cerere de recuzare cu privire la repartizarea recursului aceluiași complet de judecată Complet 9-completul 8 recurs noul C. proc. civ., căruia i-a fost repartizată și care a judecat cererea de recurs împotriva hotărârii civile din cauza nr. x/2020 privind decizia de reîncadrare", invocând dispozițiile art. 41, art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13, art. 44, art. 45 C. proc. civ.

Încheierea curții de apel Prin încheierea din data de 27 ianuarie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de petenta-recurentă A..

Recursul exercitat în cauză Împotriva încheierii a declarat recurs petenta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea încheierii și rejudecarea cererii de recuzare. În motivarea căii de atac, în contextul unei prezentări extinse a situațiilor de fapt din dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 și a criticilor formulate în privința hotărârilor judecătorești pronunțate în aceste cauze, s-a arătat că la nivelul curții de apel nu s-a asigurat imparțialitatea completului din recurs și nici repartizarea aleatorie, recursul din dosarul nr. x/2020 fiind repartizat aceluiași complet de judecată "9-completul 8 recurs", care a soluționat anterior, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil și în termen optim, recursul împotriva hotărârii din dosarul nr. x/2020. De asemenea, completul a fixat primul termen de judecată în cauză la mai mult de 90 zile, cu nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Același complet de judecată și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția asupra excepției de nelegalitate, împrejurare ce atrage incidența cazului de incompatibilitate invocat. Afectarea imparțialității completului aduce atingere art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Conventia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 21 alin. (1)-(3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României, în opinia recurentei nefiind asigurate nici dreptul efectiv de acces la o instanță imparțială, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Cu privire la completul curții de apel "9 - completul 8 recurs", desemnat să judece recursurile din dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 cu aceleași părți, recurenta a arătat că acesta a amânat în mod repetat judecarea cauzelor, afectând desfășurarea normală a proceselor, această conduită fiind "de natură să ridice și să justifice obiectiv temeri legitime privind imparțialitatea" (CEDO 270 ct. 1998 dr. Buscemi c.ltaliei 29569/95). Totodată, pentru soluționarea cererii de recuzare nu s-a procedat la repartizarea aleatorie, iar completul desemnat a stabilit, în mod nelegal, obligația de a achita taxa judiciară de timbru, în contextul în care litigiul viza raportul de serviciu al funcționarului public. A mai arătat recurenta că respingerea cererii de recuzare și judecarea cauzei de către același complet de judecată a afectat dreptul de acces la o instanță imparțială, curtea de apel neoferind garanții suficiente, dincolo de orice îndoială legitimă, privind imparțialitatea obiectivă a completului de judecată. De asemenea, redactarea tardivă a deciziei pronunțate a afectat dreptul recurentei la exercitarea căii de atac . În opinia recurentei, dreptul fundamental la o cale de atac eficientă cuprinde și cerința asigurării accesului efectiv la o instanță imparțială și asistența juridică. Deși justiția este egală, aceasta permite obstacole procedurale și dezechilibru între părți, întrucât, în fapt, instanța acordă pondere mai mare prezumției de legalitate a actului unei instituții publice, nu își exercită rolul activ în examinarea probelor pertinente și concludente în cauză și respinge cauza fără a judeca fondul, dreptul de acces la justiție devenind un drept iluzoriu și teoretic. Conform art. 101 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015) "de câte ori se impune excluderea unui complet de la repartizarea aleatorie, se dispune de președintele de secție". La trimiterea cererii de recuzare altui complet erau aplicabile dispozițiile art. 110 alin. (2), (7), art. 111 alin. (3), iar președintele secției sau al instanței puteau constata eroarea la repartizare ei și necesitatea unei noi repartizări, aleatorii, conform art. 111 alin. (3) din același regulament. Cum președintele secției a IX-a era membru al completului de judecată 8 recurs, iar judecarea cauzelor recurentei a coincis cu declanșarea concursului de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta a apreciat că a fost afectată disponibilitatea judecătorului și a completului de judecată în perioada noiembrie- ianuarie, atenția acordată cauzelor, previzibilitatea termenului de soluționare și programarea ședințelor de judecată. Încheierea completului 9 al curții de apel din 27.01.2022 nu respectă cerințele imperative privind imparțialitatea obiectivă, repartizarea aleatorie, încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (1)-(3) și art. 124 alin. (2) din Constituția României, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și dispozițiile legale referitoare la compunerea/constituirea instanței, ce atrag nulitatea încheierii pronunțate, în condițiile art. 174 alin. (2), art. 176 pct. 4 și 6 C. proc. civ., neconditionată de vătămare. Prin raportare la deciziile CCR nr. 685/2018 și nr. 417/2019, compunerea completelor de judecată trebuie reglementată prin lege și nu actele colegiilor de conducere ale instanțelor.

Apărările formulate de intimată Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a încheierii pronunțate de curtea de apel.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prezenta cale de atac formulată de petenta A. vizează încheierea de ședință din data de 27 ianuarie 2022 prin care Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea petentei de recuzare formulată împotriva completului învestit cu soluționarea recursului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 Analizând punctual susținerile recurentei, Înalta Curte reține că primele două cazuri de casare invocate, art. 488 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. vizează situațiile în care " instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale" și "hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii". În prezenta cauză, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1162 din 23.02.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, a fost înregistrat pe rolul secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, fiind repartizat aleatoriu completului de recurs nr. 8 din cadrul acestei secții. Potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015 "Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie." Întrucât cererea de recuzare formulată de petentă împotriva tuturor membrilor completului de recurs nr. 8 a fost soluționată, conform prevederilor anterior menționate, de către completul de recurs nr. 9 din cadrul aceleiași secții, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentei referitoare la nerespectarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței. De asemenea, date fiind aceleași dispoziții ale art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu se impunea repartizarea aleatorie a cererii de recuzare formulate. O astfel de măsură poate fi dispusă doar în cazurile expres reglementate de dispozițiile procedurale, iar dispozițiile art. 101 alin. (9), art. 110 alin. (2), (7), art. 111 alin. (3) din același regulament invocate de recurentă nu își găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză. Recurenta a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar Înalta Curte constată că încheierea pronunțată nu relevă încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, recurenta a apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a stabilit în mod nelegal obligația de a achita taxă judiciară de timbru, desi litigiul viza raportul de serviciu al funcționarului public. Înalta Curte subliniază faptul că acest aspect nu poate fi verificat de către instanța de recurs, câtă vreme potrivit dispozițiilor art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate formula cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, însă acest mijloc procesual reglementat de norma specială nu a fost folosit de recurenta din prezenta cauză. În același timp, Înalta Curte nu poate primi argumentele referitoare la încălcarea dreptului la un process echitabil și în termen optim, prin fixarea cu întârziere a primului termen de judecată și amânarea în mod repetat a judecării cauzelor, întrucât acestea vizează completul de recurs învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2020 împotriva căruia a fost formulată cererea de recuzare, iar nu completul care a soluționat această cerere și a pronunțat încheierea supusă controlului judiciar. De asemenea recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea atacată și nepronunțarea asupra motivelor de nelegalitate invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Înalta Curte reține, însă, că recurenta nu a prezentat o motivare circumstanțiată a acestui motiv de recurs, dar și faptul că, în raport de considerentele încheierii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează o analiză adecvată a cererii formulate. Potrivit ultimului motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În analiza prezentului motiv de recurs, instanța are în vedere jurisprudența Curții Constituționale a României (Decizia nr. 558/2014), în cuprinsul căreia, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparțialitatea judecătorului, s-au reținut următoarele: "19. Curtea reține că, în jurisprudența sa, […], reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47). 20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumția constituțională de imparțialitate, aceasta fiind atașată statutului lor profesional. Această prezumție poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condițiile în care se demonstrează lipsa imparțialității subiective sau obiective a judecătorului." Totodată, potrivit art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege". În jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989). Relativ la demersul obiectiv exigența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părților și publicului este esențială și decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil. Imparțialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecție. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparțialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Imparțialitatea subiectivă pune în discuție așadar "forul interior" al judecătorului. Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior și obiectiv că imparțialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abținere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situații, pe lângă cele asigurate părții interesate (recuzarea sau cererea de strămutare). În prezenta cauză cererea de recuzare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., petenta invocând împrejurarea că același complet a soluționat anterior dosarul nr. x/2020 vizând aceleași părți și apreciind că modul de soluționare a dosarului menționat naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ., "(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: 1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil; ... 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Înalta Curte reține caracterul nefondat al argumentelor din cererea de recuzare reluate și în calea de atac promovată și constată că soluționarea de către același complet a unei alte cauze, între aceleași părți, dar având obiect diferit, nu reprezintă o antepronunțare și nici nu este de natură a pune în discuție imparțialitatea judecătorilor, testul obiectiv la care s-a făcut referire mai sus impunând existența unor îndoieli privitoare la imparțialitate care să poată fi justificate în mod rezonabil, iar nu speculativ. Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a constatat în mod just că dosarul nr. x/2020 are ca obiect acțiunea în anulare a deciziei de destituire din funcția publică nr. 857/2.10.2019, în timp ce dosarul nr. x/2020 a vizat un alt act administrativ, respectiv decizia nr. 133/2019 emisă de intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Argumentele de nelegalitate invocate au fost diferite în cele două dosare, iar nemulțumirea recurentei față de modul de soluționare a primei cauze sau cu privire la modul de gestionare a termenelor procedurale într-un alt dosar nu constituie, prin ele însele, motive suficiente pentru a genera în percepția părții o bănuială legitimă de subiectivism, instanța realizând o examinare distinctă a fiecărei cauze în parte. În mod similar, Înalta Curte nu poate primi nici susținerile referitoare la pretinsa afectare a activității completului de judecată prin participarea unuia dintre membri la un concurs de promovare sau la nelegala stabilire a compunerii completurilor de judecată prin acte ale colegiilor de conducere ale instanțelor, aceste aspecte neconducând la existența unui caz de incompatibilitate. Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.