ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5573/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche), reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii nr. 97 din 07.03.2018 a Colegiului Director al CNCD, pronunțată în dosarul nr. x/2017, și implicit, constatarea inexistenței unei discriminări și a unei hărțuiri. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 102 din 19 aprilie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C., ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 102 din 19 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche), a declarat recurs reclamanta S.C. D. S.A. (fostă S.C. A.), invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În primul rând, recurenta-reclamantă a considerat că soluția instanței de fond din rejudecare este nelegală întrucât instanța nu a ținut cont de situația concretă a cauzei, respectiv de faptul că decizia băncii a fost fondată pe dispozițiile legale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 6/2006 prin emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente și art. 183 din C. civ. intitulat "Conținutul curatelei". A arătat că originea așa-zisului diferend a constat în interpretarea diferită conferită mandatului, nicidecum în faptul că instituirea curatelei avea la bază existența unui handicap. Refuzul băncii nu a fost întemeiat în niciun caz în considerarea calității intimatei de persoană cu handicap. A considerat că sunt contradictorii reținerile instanței de fond, respectiv "modalitatea eronată de interpretare de către Bancă a acestui text și a dispoziției de instituire a curatelei a determinat o restricție aplicată petentei prin raportare la criteriul dizabilității." Or, instanța a reținut pe de o parte că a fost vorba de o modalitate de interpretare, însă în mod eronat a legat această modalitate de interpretare, de motivul pentru care a fost instituită curatela, recurenta-reclamantă considerând că între cele două nu există nicio legătură. De asemenea, în opinia sa, instanța trebuia să aibă în vedere inclusiv momentul apariției diferendului. Acesta nu a apărut la momentul inițierii relației contractuale, ci la momentul expirării valabilității cardului bancar. A mai arătat că nu a fost probată existența unui refuz din partea funcționarilor bancari pe motiv de handicap, astfel cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. (6) teza I din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, că sancționarea contravențională a băncii a intervenit exclusiv pe baza susținerilor autorilor sesizării, instanța reținând în mod eronat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. În al doilea rând, a considerat că hotărârea emisă de CNCD oferă două încadrări juridice și două sancțiuni pentru aceeași faptă, situație inadmisibilă, încălcându-se astfel principiul general de drept "non bis in idem". 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă B. prin curator C. a formulat întâmpinare prin care a arătat că persoana care a semnat cererea de recurs nu a dovedit calitatea de reprezentare a persoanei juridice așa cum prevede art. 84 din C. proc. civ. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că pentru litigiile ce au ca obiect anulare acte administrative și pentru care a fost exercitată calea de atac în apel, indiferent de izvorul lor, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, legea prevede, în mod expres, că părțile nu pot exercita calea extraordinară de atac a recursului, acestea fiind supuse numai apelului. Prin urmare, cererea care are ca obiect anularea unui act administrativ este soluționată de Tribunal ca instanță de fond și de către Curtea de Apel ca instanță de recurs, unde hotărârea rămâne definitivă. Or, recurenta din prezenta cauză a exercitat cale de recurs la Curtea de Apel București, situație în care prezentul recursul este inadmisibil. În opinia intimatei-pârâte, decizia Curții de Apel București, prin care s-a soluționat recursul împotriva sentinței pronunțată de Tribunal este definitivă. Sub aceste aspecte, a considerat că excepția inadmisibilității invocată în cauză este întemeiată prin prisma dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia: "Hotărârea judecătorească este supusă mimai căilor de atac prevăzute de lege, in condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei." și că devin aplicabile disp. art. 457 alin. (2) și (1) C. proc. civ., așa cum au fost interpretate prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație si Justiție nr. 19/2016, în sensul că în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată in dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 23 noiembrie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și excepția inadmisibilității recursului, invocate pe calea întâmpinării de către intimata-pârâtă B. prin curator C., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, motiv pentru care le va respinge. Referitor la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii, Înalta Curte constată că la cererea de recurs transmisă prin intermediului oficiului poștal la data de 10.05.2023, respectiv la dosarului, se află atașată și delegația cu nr. x/09.05.2023 emisă de Directorul adjunct al recurentei-reclamante, prin care doamna consilier E., semnatarul cererii de recurs, a fost împuternicită în mod expres să săvârșească orice acte necesare în legătură cu dosarul. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută excepția invocată de intimata-pârâtă. Cât privește excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține că potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta D. S.A. a contestat Hotărârea Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 97/07.03.2018 prin care a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 5000 RON pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Posibilitatea de a contesta în instanță o hotărâre a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este prevăzută expres de dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 potrivit căruia: "Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii." Totodată, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede la art. 20 alin. (1) că: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare." Instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, aparțin competenței exclusive a legiuitorului, care poate stabili, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. În litigii precum cel în cauză, Înalta Curte reține că opțiunea legiuitorului a fost aceea de a reglementa exercițiul căii de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, astfel cum rezultă din dispozițiile legale anterior redate. Prin urmare, Înalta Curte constată că este învestită în mod legal cu recursul declarat de reclamanta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 102 din 19 aprilie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche), neputându-se reține inadmisibilitatea căii de atac, cum eronat susține intimata-pârâtă. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. Din actele și lucrările dosarului rezultă că petenții au sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la caracterul discriminatoriu al D. care a refuzat, în mod repetat, eliberarea cardului de pensie și a pinului aferent, atât pentru titularul de cont - persoană cu dizabilitate, cât și pentru curatorul acesteia. Prin Hotărârea nr. 97/07.03.2018, Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că refuzul eliberării cardului bancar și a pinului aferent reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) și h) din O.G. nr. 137/2000. Totodată, a constatat că modul în care au fost tratați petenții reprezintă hărțuire, conform art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 și a aplicat unității bancare o amendă contravențională în cuantum de 5000 RON. Prima instanță, investită cu acțiunea în anulare a hotărârii CNCD, în raport de actele și dispozițiile legale incidente, a reținut că este legală constatarea de către CNCD în ceea ce privește existența faptelor de discriminare și hărțuire. Soluția primei instanțe este împărtășită și de instanța de control judiciar, care apreciază că judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) și h) și art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: " (…) prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice." Totodată, dispozițiile art. 10 lit. d) și h) din același act normativ stipulează: "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: lit. d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract; lit. h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități." Pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege. Prin prima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de situația concretă a cauzei, întrucât refuzul băncii nu a fost întemeiat în considerarea calității intimatei-pârâte de persoană cu handicap, ci în interpretarea diferită conferită mandatului. Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că prin Dispoziția nr. 1159/28.09.2010 emisă de primarul municipiului Motru, s-a instituit curatela pentru intimata-pârâtă B., fiind numit curator tatăl acesteia, respectiv intimatul-pârât C.. Din articolul 1 al dispoziției reiese cu claritate faptul că instituirea curatelei s-a făcut tocmai în considerarea situației în care se afla intimata-pârâtă, respectiv aceea de persoană încadrată în grad de handicap grav, constată printr-un certificat de handicap nerevizuibil. Totodată, din cuprinsul art. 2 al dispoziției anterior menționate în care sunt reglementate, printre altele, și drepturile de reprezentare ale curatorului în raporturile cu instituțiile bancare, nu reiese, așa cum în mod greșit a considerat recurenta-reclamantă, că acestea că ar fi limitate doar la anumite operațiuni bancare. Dispozițiile art. 183 C. civ. care reglementează conținutul curatelei prevăd că: "(1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanța de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. (2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili limitele mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă." Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, refuzul băncii de a elibera intimatei-pârâte cardul de debit și codul PIN aferent, prin intermediul curatorului, pe motiv că dispoziția de instituire a curatelei nu menționa expres și acest drept, a pus indirect persoana încadrată în grad de handicap grav într-o stare de inferioritate, aceasta nemaiputând să-și exercite drepturile în modalitatea de protecție prevăzută de lege. Motivația invocată de recurenta-reclamantă în senul că a interpretat diferit mandatul de reprezentare nu poate fi primită, câtă vreme dispozițiile art. 7 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 6/2006 nu pot avea prioritate față de reglementările legale generale în domeniul mandatului și al curatelei. De altfel, recurenta-reclamantă nu argumentează în niciun fel care este relevanța împrejurării că diferendul nu a apărut la momentul inițierii relației contractuale, ci la momentul expirării valabilității cardului bancar. Din perspectiva accesului la serviciile oferite de bănci, inclusiv privind accesul la un card bancar, intimata-petentă se află în situație similară cu alte persoane, astfel că refuzul eliberării cardului bancar curatorului, în condițiile existențe curatelei și a unui mandat de reprezentare reprezintă discriminare. Potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv." Fapta de hărțuire se circumstanțiază într-un comportament care poate îmbrăca diferite forme. Sintagma "orice comportament" denotă intenția legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente, și nu una restrictivă, ceea ce permite reținerea unor calificări diferite în practică, și care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise sub forma unor afirmații exprimate prin cuvinte, gesturi, acte sau fapte, etc. Motivul sau cauza comportamentului este determinat de un criteriu inerent, care este în mod expres prevăzut de legiuitor, într-o listă neexhaustivă, având în vedere că textul de lege prezintă într-o enumerare cu caracter determinat criteriul de "rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenența la o categorie defavorizată, vârsta, handicap, statut de refugiat ori azilant". Caracterul neexhaustiv este dat de însăși sintagma "sau orice alt criteriu" alăturată criteriilor expres enumerate în art. 2 alin. (5). Sintagma "sau orice alt criteriu", practic oferă posibilitatea reținerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârșirea formei de discriminare denumită ca hărțuire. Manifestarea comportamentului pe baza oricăruia dintre criteriile prevăzute de lege "duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv". Acest element constitutiv al hărțuirii, permite reținerea acelor comportamente care, chiar dacă nu au fost săvârșite cu intenție, produc efectul de realizare al unui cadru definit ca "intimidant, ostil, degradant ori ofensiv". În speță, modul în care petenții au fost tratați, refuzându-li-se în mod repetat accesul la serviciul bancar și oferindu-li-se ca unică alternativă prezentarea personală a curatorului la sediul bancar, ori de câte ori ar avea nevoie pentru eliberarea unei sume din cont, a creat pentru petenți un cadru ostil și degradant, ce intră în sfera de reglementare prevăzută de dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că sancționarea contravențională a băncii nu a intervenit exclusiv pe baza susținerilor autorilor sesizării. Intimații-pârâți au prezentat fapte care au generat prezumția unei discriminări, răsturnând sarcina probei astfel cum permit dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar probele administrate în fața CNCD sunt de natură să confirme susținerile intimaților-pârâți. Prin ultima critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea emisă de CNCD oferă două încadrări juridice și două sancțiuni pentru aceeași faptă, încălcându-se astfel principiul general de drept non bis in idem. În materie contravențională, principiul non bis in idem se regăsește în textul art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 potrivit căruia pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare. În speță, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poate reține încălcarea principiului non bis in idem întrucât, prin hotărârea CNCD contestată, s-a constat în mod corect săvârșirea a două fapte contravenționale, astfel cum au fost evidențiale anterior, respectiv: fapta de discriminare și fapta de hărțuire. În raport de aceste considerente, în mod corect prima instanță a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 97/07.03.2018. În condițiile în care recurenta-reclamantă nu a adus dovezi în fața instanței de recurs care să demonstreze că măsurile luate au fost justificate obiectiv de un scop legitim, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și excepția inadmisibilității căii de atac, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, precum și recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.