ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2552/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Bancară A. S.A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și intervenienta forțată - terț introdus în proces B., solicitând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună anularea Hotărârii nr. 317/10.06.2019 în sensul exonerării de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 2.000 RON, aplicată potrivit art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 și al exonerării de la recomandarea făcută către Bancă în sensul eliminării criteriului de vârsta, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 155 din 9 martie 2020 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în anulare, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenienta-pârâtă B., ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A. în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că instanța a analizat în mod greșit dispozițiile art. 27 din Legea nr. 448/2006.

Astfel, una din condițiile de eligibilitate impuse de BNR prin Regulamentul nr. 17/2012 completat de Regulamentul nr. 6/2018 este ca vârsta maximă a clienților la data rambursării integrale a creditului să fie de 75 ani, or, dna. B. avea la momentul solicitării creditului în anul 2018 - 75 ani.

Banca nu a refuzat de facto acordarea unui credit intimatei, ci i-a comunicat faptul că vârsta de 75 ani nu este eligibilă și nu se încadrează în condițiile de rambursare ale creditului ce se întinde pe 10 ani.

Mai arată recurentul că este greșită reținerea instanței de fond în sensul că Regulamentul BNR nr. 17/2012 nu stabilește nicio limită de vărstă pentru acordarea diferitelor tipuri de credite.

Scopul regulamentelor BNR este acela de a face trimitere către reglementările interne stabilite la nivelul fiecărei bănci în parte.

Or, A. nu a aplicat niciodată criterii discriminatorii, ci a aplicat normele legale ce reglementează prudența activității de creditare. Banca aplică aceleași condiții de creditare pentru toate persoanele fizice cu/fără handicap.

Mai arată recurentul că nu există niciun act normativ care să impună sau să oblige băncile să acorde credite persoanelor fizice/juridice care nu se încadrează în condițiile de eligibilitate stabilite de fiecare bancă în parte.

În speță nu există discriminare, fiind vorba de un client care nu se încadrează în condițiile de eligibilitate stabilite bancă.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 317 din 10 iunie 2019 prin care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în urma soluționării petiției nr. 7103/155.11.2018 depusă de petenta B. privind refuzul recurentei de a-i acorda un credit, a stabilit că faptele sesizate constituie fapte de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000 și, în consecință, a aplicat recurentei o amendă contravențională în cuantum de 2000 RON, în baza art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și i-a recomandat băncii reclamante să reanalizeze condițiile de creditare și să elimine criteriul de vârstă, ca reprezentând singurul motiv pentru care un împrumut nu poate fi obținut, și pe viitor să ofere informații celor care solicită împrumut în concordață cu reglementări reținute.

Prin actul atacat s-a reținut refuzul recurentei de a-i acorda intimatei un credit pe motiv că,,... una dintre condițiile impuse de Bancă este ca vârsta maximă a clienților la data rambursării integrale a creditului să fie de 75 de ani", iar, … nicio persoană, cu sau fără handicap, nu poate fi eligibilă pentru a putea beneficia de un credit bancar de 10.000 Euro, dacă la data accesării unui astfel de credit are 75 de ani împliniți.".

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă, concluzionând că a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, criteriul de aplicare a tratamentului diferențiat concretizat în neacordarea creditului, fiind reprezentat de vârsta persoanei care solicită creditul și implicit, prin aplicarea față de acest criteriu a unui tratament diferit s-a adus "atingere unui drept conferit de lege, fără deosebire în funcție de vârstă, dreptul fiind recunoscut prin art. 27 alin. (1) din Legea nr. 448/2006.".

Această concluzie este corectă, fiind însușită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Noțiunea de discriminare, invocată ca temei al cererii, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile; ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Dispozițiile art. 20 alin. (6) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în fața CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care Statul Român este parte - dispozițiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare "indirectă", deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimțite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

În conformitate cu jurisprudența CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a se aprecia că s-a realizat o discriminare în sensul legii, este necesar să se fi realizat o acțiune de deosebire, excludere, restricție sau preferință, asociată unuia dintre criteriile expres menționate de textul legal, în speță convingerile politice, iar acțiunea să fi avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Art. 10 lit. d) din același act normativ, stabilește că reprezintă contravenție, conform ordonanței, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, "discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenței acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: (...)d) refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract".

Din aceaste perspective a fost analizat refuzul recurentei de a acorda intimatei creditul pe care aceasta îl solicitase și pentru rambursarea căruia aceasta a propus garanții în vederea rambursării, statuându-se, în mod corect, că refuzul băncii a avut ca efect îngrădirea dreptului intimatei la serviciile bancare.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond, a apreciat că Regulamentul nr. 17/2012 al BNR, astfel cum a fost completat prin Regulamentul nr. 6/2018, nu stabilește nicio limită de vârstă pentru acordarea diferitelor tipuri de credite.

Așadar, referirile recurentei la prevederile Regulamentului BNR nu au sunt de natură a conferi legitimitate practicii A. potrivit căreia, inclusiv în ipoteza în care solicitantul creditului propune soluții pentru reducerea riscului asociat vârstei, acesta este respins la creditare pentru simplul motiv al depășirii vârstei de 75 de ani.

În același sens nu pot fi validate alegațiile recurentei în sensul că "Banca nu a refuzat acordarea creditului solicitat de către intimata B., ci a comunicat intimatei faptul că nu se încadrează în condițiile de creditare stabilite de bancă în conformitatea cu dispozițiile legale în vigoare.".

Astfel, în aplicarea textelor menționate și în virtutea dreptului propriu de a stabili condițiile de creditare, reclamanta avea obligația de a respecta prevederile legale în vigoare, inclusiv O.G. nr. 137/2000, în sensul se a evita inserarea oricărui tip de condiții de natură a introduce o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situații comparabile.

În aceste împrejurări, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că influența hotărâtoare asupra refuzului acordării creditului a avut-o situația personală a intimatei, situație de natură să constituie un factor determinant al atitudinii recurentei, dincolo de situația materială a intimatei.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, reține că hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care a constatat că fapta sesizată constituie faptă de discriminare conform dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 10 lit. d), este legală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 155 din 9 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.