ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 151/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.12.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. și Comunicațiilor, a formulat cerere de anulare, solicitând anularea Hotărârii nr. 519/05.09.2019 pronunțată de Colegiul director al C.N.C.D și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 330 din 10 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C. S.A. (fostă A. SA), solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea Hotărârii nr. 519/05.09.2019 pronunțată de Colegiul director al C.N.C.D.

Recurenta – reclamantă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală în privința soluției dată excepției lipsei calității procesuale active a B., excepție pe care a invocat-o raportat la art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 și la art. 36 și 37 din C. proc. civ., argumentând că B. nu este o persoană discriminată și nici nu are legitimare procesuală în sensul că nu există o lege specială care să îi confere acest drept în vederea apărării drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau a ocrotirii unui interes de grup ori general.

În opinia recurentei, motivarea primei instanțe este contradictorie, căci, pe de o parte reține că B. este asimilată unei persoane discriminate, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi acționat în baza mandatului de reprezentare acordat de membrii săi. Or, din punct de vedere juridic nu se poate reține concomitent și propria calitate activă în cauză, cât și calitatea de mandatar/reprezentant.

Mai mult, instanța a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 28 din Legea nr. 62/2011, deoarece acest text are în vedere raporturile dintre organizația sindicală și membrii săi - salariați, pentru apărarea drepturilor decurgând din legislația muncii și din contractele de muncă.

Nu există niciun temei de drept pentru care acest text ar putea fi extins și la raporturile dintre organizațiile sindicale și federațiile sindicale.

Dacă totuși, s-ar aprecia posibilă extinderea, atunci alin. (2) din art. 28 din Legea nr. 62/2011 stabilește că organizația sindicală formulează acțiuni în justiție în numele membrilor, în baza unei împuterniciri scrise. În cazul de față, însă, B. nu a formulat petiția în numele membrilor, ci în nume propriu. De altfel, în cuprinsul reclamației nici nu este indicată denumirea organizațiilor pentru care acesta ar acționa.

Recurenta a susținut că prima instanță a respins în mod greșit critica privind lipsa soluționării excepției tardivității de către CNCD.

Ca și o instanță de judecată, CNCD are obligația de a soluționa cu prioritate excepțiile invocate. Reclamanta a invocat lipsa oricărei soluționări a excepției tardivității, însă instanța a apreciat ca soluționarea acesteia nu ar fi afectat soluția dată reclamației, întrucât fapta ar fi avut caracterul unei contravenții continuate în timp.

Față de acesta soluție, pe de o parte, arătă că instanța ar fi trebuit să sancționeze CNCD pentru încălcarea normelor de procedură și nu să soluționeze excepția direct în calea de atac a procedurii. În plus, ar fi trebuit să pună în discuție caracterul continuat al contravenției, pentru a fi respectat dreptul la apărare. Pe de altă parte, nu s-a demonstrat în cauză caracterul continuat.

A mai susținut recurenta că soluția dată cu privire la inadmisibilitatea măsurii de la pct. 3 din hotărârea contestată este nelegală, arătând că CNCD are atribuții clar stabilite prin O.G. nr. 137/2000 și prin H.G. nr. 1194/2001, printre acestea neaflându-se și aceea de a recomanda eliminarea unor clauze contractuale.

Prima instanță a apreciat însă că art. 79 din Procedura internă a CNCD i-ar permite acestuia sa ia asemenea măsuri, fără a fi obligatorii în vederea preântâmpinării încălcării principiului discriminării.

Soluția este nelegală pentru că, pe de o parte, procedura internă nu poate adăuga la lege, iar pe de altă parte, nu ne aflăm în situația unei recomandări pentru viitor cu scopul de a preîntâmpina o încălcare și privesc două contracte colective de muncă ce nici nu mai pot fi modificate, fiind în acest moment expirate.

De asemenea, recurenta a susținut că contractele colective de muncă încheiate de cu organizația sindicală reprezentativă nu conțin clauze discriminatorii, reclamanta neavând o conduită nepermisă de cadrul legal incident care să determine angajarea răspunderii contravenționale.

Simplul fapt că după apariția Legii nr. 62/2011 legea a conferit anumite atribuții sindicatului reprezentativ care au presupus și obligații în sarcina patronatului nu poate conduce la concluzia că recurenta prin modul de încheiere al contractelor colective ar fi avut un comportament discriminatoriu.

Prin conferirea prin CCM a unor drepturi organizației sindicale reprezentative, nu înseamnă că aceste drepturi ar fi fost negate altor organizații sindicale, însă nu era posibil strict riguros juridic ca printr-un contract încheiat cu un sindicat să i se confere drepturi altui sindicat terț față de convenție. De asemenea, CCM nu putea fi negociat și semnat decât cu sindicatul reprezentativ, fapt care rezultă din dispozițiile legale incidente.

Astfel, sentința recurată este parțial nemotivată, instanța de recurs fiind în imposibilitate de a verifica în concret clauzele care ar reprezenta forme de discriminare, atâta timp cât prima instanță nici măcar nu le-a individualizat.

Prima instanță nu a avut în vedere nici faptul că legiuitorul însuși statuează drepturi diferite organizațiilor sindicale diferențiate de puterea de reprezentare.

În consecință, conferirea unor drepturi sindicatului reprezentativ în cuprinsul unui CCM nu poate reprezenta o conduită discriminatorie raportat la art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000.

Din perspectiva art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, arătă că acesta se referă la dreptul la aderare la un sindicat, drept care aparține unui salariat, însă în pricina dedusă judecății în limitele petiției B. nu se discută de drepturile salariaților și nici de discriminarea acestora, ci de o pretinsă discriminare a unor organizații sindicale nereprezentative.

Conduita reclamantei nu se înscrie nici în teza de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 căci aceasta se referă la o restricție în baza unui criteriu cu scopul sau efectul restrângerii, înlăturării recunoașterii, folosinței sau exercitații în condiții de egalitate a drepturilor omului si a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Prima instanță nu a avut în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 potrivit cu care "Organizațiile sindicale reprezentative, în condițiile legii, pot negocia prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate punerea la dispoziție a spațiilor și facilitaților necesare desfășurării activității sindicale." După cum se poate observa, textul se referă doar la sindicatele reprezentative, iar facilitatea nu are legătură cu negocierea contractului colectiv de muncă.

Art. 148 alin. (2) și art. 159 și următoarele din același act normativ arată că părțile semnatare ale contractelor de munca sunt în măsură să verifice modalitatea de executare si implementare a dispozițiilor acestora, având nevoie de resurse pentru a-și putea exercita aceste drepturi. Reiese cu claritate că, în cazul nerespectării dispozițiilor Contractelor de către angajator, sindicatul reprezentativ are calitatea procesuală de a sesiza aceste nereguli, inclusiv către instanța de judecată, în declanșarea conflictelor colective. Art. 93-95 și art. 98 din Contractele invocate de petentă sunt agreate în respectarea acestor dispoziții legale.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin concluziile scrise formulate, recurenta – reclamantă a încadrat motivele de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate în cauză și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul oralității, ș.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece, în cuprinsul criticilor formulate, recurenta nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva o încălcare a regulilor de procedură.

Instanța de recurs reține că deși criticile recurentei – reclamante referitoare la soluțiile date excepției lipsei calității procesuale active a B. și aspectului privind nesoluționarea de către CNCD a excepției tardivității, precum și soluționarea acestei excepții de către instanță, au fost subsumate de recurentă motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate acestea se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Cu privire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea judecătorească poate fi reformată pe calea recursului când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei se reține că acesta nu este incident în cauză pentru următoarele considerente:

Relativ la acest motiv de casare, Înalta Curte, în conformitate cu doctrina și practica judiciară în materie reține că prin el se consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Astfel, o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă:

- lipsește motivarea soluției, sau aceasta este superficială, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă;

- există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța;

- există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

În speță nu se regăsesc niciuna dintre aceste ipoteze, instanța de fond în cuprinsul considerentelor sentinței recurate arătând în mod neechivoc, urmare a analizei susținerilor și apărărilor părților, raportat la probele administrate și dispozițiile legale incidente, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Acest raționament este concordant soluției pronunțate, cuprinsă în dispozitivul sentinței.

De altfel recurentul reclamant, subsumat acestui motiv de recurs, invocă faptul că instanța de fond a expus o motivare contradictorie prin aceea că a reținut pe de o parte că B. este asimilată unei persoane discriminate, iar pe de altă parte, că aceasta ar fi acționat în baza mandatului de reprezentare acordat de membrii săi. Or, din punct de vedere juridic nu se poate reține concomitent și propria calitate activă în cauză, cât și calitatea de mandatar/reprezentant.

Or, din actele și lucrările dosarului dar mai cu seamă din considerentele sentinței recurate se observă că instanța de fond a analizat aspectul sesizat, oferind argumente clare, necontradictorii, raportându-se la dispozițiile legale - art. 28 din Legea nr. 62/2011 și art. 20 alin. (1) și art. 28 din O.G nr. 137/2000.

Totodată, în ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la faptul că hotărârea este parțial nemotivată, prin nepronunțarea asupra apărărilor reclamantei privitoare la inexistența unei conduite contrare cadrului legal aplicabil și prin neindividualizarea clauzelor ce ar reprezenta forme de discriminare, Înalta Curte reține că nu era de esența motivării indicarea expresă a clauzelor așa cum pretinde reclamanta, iar rațiuni care țin de claritatea și concizia hotărârii impun ca în cuprinsul acesteia să se arate doar aspectele relevante care au condus la soluționarea cauzei, din motivarea sentinței recurate și interpretarea normelor de drept material rezultând neechivoc considerentele care au determinat instanța de fond să nu împărtășească punctul de vedere al reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă, apreciind că judecătorul fondului a realizat o corectă aplicare a normelor de drept material.

Prin Hotărârea C.N.C.D nr. 519 din data de 05.09.2019, reclamanta A. S.A. a fost sancționată cu avertisment, în baza art. 5 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 7 din O.G. nr. 2/2001, și a recomandat reclamantei să elimine din Contractul Colectiv de Muncă acele prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afara celor legate de participarea la negocierea acestuia, pentru constatarea existenței unui tratament discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. f) din O.G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, reținându-se faptul că reclamanta a inclus în Contractul Colectiv de Muncă prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afara celor legate de participarea la negocierea contractului.

Referitor la calitatea procesuală activă a B., Înalta Curte reține că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute în Legea nr. 62 din 10 mai 2011, a dialogului social, publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011 - art. 2, art. 27-35, dar și anterior, conform art. 28 din Legea nr. 54/2003 - dispoziții abrogate de art. 224 din Legea nr. 62/2011, organizațiile sindicale, au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiuni în justiție, în numele membrilor săi, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză, aceștia din urmă în mod evident, fiind titularii drepturilor subiective și/sau materiale.

Evident, acțiunea civilă nu va putea fi introdusă sau continuată de entitatea juridică sindicală, dacă cei în cauză se opun sau, conform voinței procesuale exclusiv atribuită și manifestată, renunță la judecata cererilor deduse aprecierii și cercetării judecătorești.

De altfel, titulari ai drepturilor pretinse sunt membrii de sindicat, sindicatul ca reprezentant, conform normelor procedurale aplicabile, putând a subroga în calitatea procesuală activă, dobândind această legitimitate procesuală în mod atipic, dar direct.

Așadar, normele de drept mai sus invocate acordă entității sindicale calitatea procesuală activă, pentru apărarea și reprezentarea drepturilor membrilor săi, având, pe cale de consecință, competența și dreptul de a întreprinde orice acțiune omisivă și/sau comisivă prevăzută de legislația în materie, inclusiv de a formula acțiuni injustiție în numele membrilor săi.

B. este o organizație sindicala, constituita din mai multe sindicate afiliate, conform Legii nr. 62/2011 - Legea dialogului social, federație sindicala reprezentativa la nivel sectorului de activitate din care face parte și reclamanta, fiind mandatată de sindicatele membre să introducă plângerea la CNCD.

Privitor la lipsa soluționării de către CNCD a excepției tardivității raportat la contractul încheiat în anul 2016 și a soluționării acesteia de către instanța de judecată, Înalta Curte reține că, în realitate, instanța de fond nu a soluționat această excepție, ci doar a apreciat - în mod corect, de altfel - că admiterea acesteia de către Consiliu nu ar fi fost de natură să schimbe soluția adoptată, având în vedere că probele depuse la dosar au relevat faptul că articolele Contractului de Muncă Colectivă aferent perioadei 2016-2018 au fost preluate integral, având un conținut identic, în Contractul de Muncă Colectivă aferent perioadei 2018-2020. Ori, cu privire la acest din urmă contract, petenta se afla în termenul de un an pentru a putea sesiza Consiliului, în conformitate cu art. 20 alin. (1) din O.G nr. 137/2000.

În ceea ce privește critica recurentei cu privire la soluția dată inadmisibilității măsurii de a recomanda eliminarea unor clauze contractuale, Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 79 din Ordinul președintelui CNCD privind aprobarea procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, publicat în M. Of. nr. 348/6.05.2008, CNCD, prin colegiul director, poate face recomandări cu caracter de îndrumare, fără forță juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării. Acest ordin a fost elaborat în aplicarea prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Judecătorul fondului a tras o concluzie corectă, apreciind că este posibilă, în soluționarea petiției, efectuarea de recomandări, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării, această statuare fiind în acord cu jurisprudența instanțelor, care confirmă posibilitatea folosirii instrumentului legal al recomandării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitatea sa de garant al respectării și aplicării principiului discriminării.

În ceea ce privește susținerile în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile faptei de discriminare directă, prevăzută de art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în ceea ce privește persoane sau situații aflate în poziții comparabile;

b) existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu);

c) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

d) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

În cauza dedusă judecății, intimata - pârâtă B. - petentă în fața CNCD - a susținut că sindicatele afiliate care sunt constituite și au membrii de sindicat în cadrul A. S.A. au fost discriminate, excluse și tratate diferit, întrucât reclamanta A. – reclamată în fața CNCD - folosește un criteriu al reprezentativității a unui sindicat față de celălalt sindicat care este nereprezentativ, respectiv calitatea de membru într-un sindicat reprezentativ față de calitatea de membru într-un sindicat nereprezentativ.

Aceasta a indicat articolele din contractul colectiv de muncă considerate discriminatorii și a susținut că drepturile acordate de angajator doar "sindicatului reprezentativ semnatar" prin Contractul colectiv de muncă, ar trebui extinse și asupra celorlalte sindicatelor existente în cadrul companiei A. S.A., în condițiile Codului Muncii, Legii nr. 319/2006 și Legii dialogului social, Legii nr. 467/2006, O.G. nr. 37/2000, Legii 202/2002 și O.U.G. nr. 76/2007.

Prin Hotărârea nr. 519/05.09.2019 Colegiul Director al CNCD a reținut că aspectele sesizate constituie o faptă de discriminare care intră sub incidența art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000 și a aplicat reclamantei sancțiunea avertismentului.

Examinând documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii CNCD nr. 519/05.09.2019, instanța de fond în mod corect a reținut legalitatea acesteia.

Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut că fapta reclamantei de a include în Contractul Colectiv de Muncă prevederi care favorizează sindicatul reprezentativ, în afară de cele legate de participarea la negocierea contractului, reprezintă discriminare, fiind creată o deosebire, excludere, preferință pe baza apartenenței sindicale, care are ca efect restrângerea drepturilor sindicale, a celor prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă și a dreptului de aderare la sindicate, precum și accesul la facilitățile acordate de acestea, apreciind totodată că C.N.C.D a făcut o corectă și temeinică analiză a proporționalității sancțiunii, raportat la criteriile prevăzute de art. 21 alin. (3) din O.G nr. 2/2001.

În acord cu judecătorul fondului și efectuând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că favorizarea sindicatului reprezentativ într-o serie de domenii, acordare de drepturi exclusive pe criteriu al "sindicatului reprezentativ semnatar", este discriminatorie întrucât reprezintă o deosebire, excludere, preferință pe baza apartenenței sindicale, care are ca efect restrângerea drepturilor sindicale și ale celor prevăzute prin Contractul colectiv de muncă.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și intimatul - pârât au adoptat soluții corecte, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată și, raportat la criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul primei instanțe, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea acestei căi de atac, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii pronunțate de prima instanță.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. (fostă A. SA) împotriva sentinței civile nr. 330 din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.