ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 531/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curtii de Apel Bucuresti la 15.06.2018, reclamanta A. S.A., fosta S.N., Tutunul Romanesc" S.A, societate in insolvență, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, anularea următoarelor decizii referitoare la obligațiile de plata accesorii, emise de pârâta AFP-S6 si comunicate societății la data de 25.05.2017: Decizia referitoare ia obligațiile de plata accesorii nr. x/03.06.2015; Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr. x/22.10.2014; Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr. x/09.10.2015; Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr. x/29.04.2016; Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr. x/30.01.2017;Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii nr. x/10.04.2017; anularea Deciziei nr. 74/13.02.2018 emisa de ANAF, ca urmare a soluționării contestației administrative formulate împotriva deciziilor de calcul accesorii, comunicată A. la data de 16.02.2018. Prin întâmpinare, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a formulat și semnat cererea de chemare în judecată și, în subsidiar, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii pentru sumele față de care s-a dispus suspendarea soluționării contestației.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința nr. 56 din 4 martie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect anularea deciziilor referitoare la obligații de plata accesorii, pentru sumele față de care s-a dispus suspendarea solutionării contestației, excepție invocată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinare. A admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. s.a., (fostă s.n. Tutunul românesc s.A.), prin administrator judiciar B. și prin administrator special C., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală Și Direcția Generala Regională A Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice- Sector 6, astfel cum a fost precizată la 03.02.2022. A anulat Decizia nr. 74/13.02.2018, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în ceea ce privește măsurile dispuse la punctul 1, punctul 2 și parțial, în ceea ce privește măsura de respingere ca neîntemeiată a contestației administrative, numai cu privire la toate sumele care depășesc suma de 27 464 127 RON reprezentând accesorii aferente debitului stabilit prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și suma de 7 191 276 RON accesorii aferente activității curente. A anulat parțial Deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/03.06.2015, respectiv nr. x/22.10.2014, nr. x/09.10.2015, nr. x/29.04.2016, nr. y/30.01.2017 si nr. w/10.04.2017 numai cu privire la toate sumele care depășesc suma de 27 464 127 RON reprezentând accesorii aferente debitului stabilit prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și suma de 7 191 276 RON accesorii aferente activitatii curente. A mentinut măsura de la punctul 3 din Decizia nr. 74/13.02.2018 emisă de Directia Generală de Solutionare a Contestatiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/03.06.2015, respectiv nr. x/22.10.2014, nr. x/09.10.2015, nr. x/29.04.2016, nr. y/30.01.2017 și nr. w/10.04.2017 numai cu privire la suma de 27 464 127 RON reprezentând accesorii aferente debitului stabilit prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și suma de 7 191 276 RON accesorii aferente activității curente. A obligat pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2050 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu expert judiciar.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 56 din 4 martie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice București- Sector

Recursul pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) Sub un prim aspect, în recursul pârâtei ANAF, se critică hotărârea instanței de fond cu privire la respingerea excepției inadmisibititatii capătului de cerere privind anularea deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii pentru sumele față de care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, excepție pe care o reiterează în calea de atac. Consideră recurenta pârâta că, prin respingerea acestei excepții instanța a încălcat dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. b) și art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală. Instanța și-a motivat soluția conform art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, însă a încalcat tocmai aceste dispoziții - respectiv teza finală a normei care prevede, în mod clar si expres, că, la calculul termenului de 6 luni, nu se iau în considerare perioadele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277. Arată recurenta pârâta că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează în mod expres si imperativ procedura contestării actelor administrative fiscale, această cale administrativă de atac fiind obligatorie, singurul act administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ fiind decizia de soluționare a contestației și, numai corelativ, decizia de impunere. Totodată, susține că, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța poate dispune fie anularea actului administrativ, fie obligarea autorității publice să emită actul administrativ, însă actul ce poate fi supus cenzurii instanței este numai decizia de soluționare a contestației. În consecință, instanța nu are temei legal pentru a se pronunța direct asupra legalității deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii, în condițiile în care organul fiscal nu s-a pronunțat asupra fondului actelor administrativ-fiscale, dispunând suspendarea soluționării contestației. În cauză, susține recurenta pârâtă, organele de administrare fiscală, ulterior emiterii Deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/03.06.2015, nr. x/09.10.2015, nr. x/29.04.2016 și a Deciziilor referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. t/30.01.2017 și nr. w/10.04.2017, au efectuat defalcarea accesoriilor urmând dispozitivul Deciziei de soluționare nr. 313/27.08.2017, stabilind accesorii în sumă de 26.454.634 RON reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, TVA, impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente și impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente. Pentru această sumă de 26.454.634 RON, contestația a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București în cel de al doilea ciclu procesual, în respectivul dosar fiind analizate debitele principale în sumă de 75.178.496, reprezentând impozit pe profit, TVA, impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente, impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, urmând ca, după epuizarea tuturor căilor de atac, procedura administrativă să fie reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte, observând că recuranta pârâtă ANAF a invocat aceleași motive afirmate și de către recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice București- Sector 6, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., va proceda la redarea unitară a motivelor de recurs, același argument fundamentând și analiza de către instanța de recurs, mai jos, în aceeași manieră integrată și unitară, a recursurilor pârâtelor. Recurentele pârâte arată că prima instanță nu a dezvoltat un raționament propriu bazat pe prevederile legale aplicabile si probele administrate, și a argumentat hotărârea pronunțată prin însusirea în întregime a susținerilor intimatei și a concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză, fără a ține cont de apărările si obiectiunile formulate și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate. În aceste condiții apreciază că, în mod greșit, instanța de fond a pronunțat soluția de admitere a acțiunii bazată exclusiv pe concluziile prezentate în raportul de expertiză. Relevă recurentele pârâte că Serviciul Evidență Plătitori Persoane Juridice din cadrul Administrației Finanțelor Publice București- Sector 6, a calculat in sarcina societății intimate obligații fiscale accesorii în sumă totală de 780.134.202 RON pentru debitele neachitate la scadență. În data de 03.06.2015, organele fiscale au emis Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/03.06.2015, privind "scădere accesorii, urmare a operării scutirilor prevăzute în Ordinul Comun înregistrat în A.V.A.S. sub nr. x/26.05.2004", respectiv a fost scăzută din evidențe suma totală de 242.416.775 RON, reprezentând dobânzi și penalități, Prin contestația administrativă societatea intimată a contestat obligațiile fiscale accesorii în sumă de 779.998.467 RON, iar, ca urmare a emiterii deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/03.06.2015, a rămas de plată suma de 537.581.692 RON. Întrucât, prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/03.06.2015, a fost scăzută suma totală de 242.416.775 RON reprezentând majorării dobânzi de întârziere, arată recurentele pârâte că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat - prevederi legale pe care prima instanță le-a încălcat la pronunțarea hotărârii atacate. Referitor la obligațiile fiscale în sumă de 511.127.058 RON arată recurentele pârâte că, prin adresa nr. x/16.01.2018 emisă de Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, organele fiscale au stabilit "situația defalcată a accesoriilor aferente debitelor din dispozitivul Deciziei de soluționare nr. 313/27.08.2017", prin care au fost defalcate accesoriile după cum urmează: A. accesorii în sumă de 1.055.788 RON aferente dispozitivului 1 din Decizia de soluționare nr. 313/27.08.2077, respectiv: 378.767 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/03.06.2015; 138.234 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/10.10.2015; 219.693 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/29.04.2016; 245.960 RON - prin Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. t/30.01.2017; 73.134 RON - prin Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. w/10.04.2017. B. accesorii în sumă de 510.071.270 RON, aferente obligațiilor fiscale declarate și neachitate la scadență, reprezentând: 5.371.531 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/03.06.2015;1.667.689 RON -prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/10.10.2015; 2.772.734 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/29.04.2016; 3.203.483 RON - prin Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. t/30.01.2017; 394.062.845 RON - prin Decizia referitoare la obligații fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. w/10.04.2017; 102.992.988 RON - prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/22.10.2014. Arată recurentele pârâte că, pentru perioada 18.12.2009- 31.12.2015, sunt incidente prevederile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi/majorări de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, respectiv penalități de întârziere. Pentru perioada 01.01.2016 -23.03.2017 sunt incidente prevederile art. 173 alin. (1) și art. 174 alin. (1), alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale se datorează dobânzi și penalități de întârziere. De asemenea, potrivit prevederilor legale incidente, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, iar, pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia, inclusiv. Totodată, susțin recurentele pârâte că, în baza art. 176 alin. (1-3) din același act normativ, penalitățile de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv, și nu înlătură obligația de plată a dobânzilor. Relevă recurentele pârâte că prima instanță a reținut eronat că nu au fost puse în executare hotărârile judecătorești invocate de societatea intimată, deși au arătat ca acestea au fost avute în vedere la corecția creanțelor fiscale. În plus fata de cele anterior arătate, învederează că, din adresa nr. x/07.07.2017 emisă de Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, reiese că, în data de 14.10.2014, prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidentei fiscale nr. 2621, s-a procedat la punerea în aplicare a Deciziei nr. 2621/04.06.2014 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2009, având ca efect scăderea din evidențele fiscale a sumei totale de 476.409.612 RON. Critică recurentele pârâte hotărârea instanței de fond și cu privire la obligarea la plata către intimata reclamanta a sumei de 2050 RON reprezentând cheltuieli de judecata, având in vedere că în cauză nu sunt indeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ., precum si faptul că acțiunea a fost admisă în parte. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata reclamantă A. S.A, a invocat excepția nulității întrucât cererea de recurs este nemotivată, fiind reluate apărările de la prima instanță. Pe fondul recursurilor, reclamanta intimată a solicitat respingerea acestora, ca nefondate. Prin răspunsul la întâmpinare formulat de către recurenta pârâtă ANAF, s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea recursurilor declarate de către pârâte. Cu ocazia dezbaterii recursului, excepția nulității recursului invocată de către intimata reclamantă a fost respinsă, recursurile pârâtelor fiind întemeiate pe motive de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 5. Procedura de soluționare a cererilor de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 18 ianuarie, în ședință publică, cu citarea părților. 6. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor deduse judecății Examinând sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Cu privire la critica din recursul pârâtei ANAF privind pretinsa respingere ca nelegală a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea deciziilor referitoare la obligațiile de plată accesorii pentru suma de 26 454 634 RON, față de care s-a dispus suspendarea soluționării contestației prin punctul 2 din Decizia nr. 74/13.02.2018, Înalta Curte observă că prima instanță a făcut aplicarea art. 281 alin. (5) Codul de procedură fiscală, în sensul că, în situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ. Or, câtă vreme Administratia Finantelor Publice Bucuresti- Sector 6, nu a solutionat contestatia formulată la data de 11.07.2017, în termenul de 6 luni care s-a implinit la 11.01.2018, ci a suspendat aceasta procedura de solutionare prin punctul 2 din Decizia nr. 74/13.02.2018, emisă ulterior expirarii acestui termen, s-a retinut că societatea a avut dreptul de a solicita direct anularea deciziilor referitoare la obligatiile de plata accesorii. Totodata, instanța a constatat că, din probele administrate în cauză, nu reiese că organul fiscal ar fi solutionat contestatia administrativă cu privire la suma de 26 454 634 RON, până la data înregistrării cauzei pe rolul instanței sau până la data pronunțării hotărârii. Înalta Curte constată faptul că prima instanță a reținut nerespectarea termenului de 6 luni reglementat de art. 281 alin. (5) Codul de procedură fiscală din două perspective: (1) nu a fost respectat termenul de 6 luni pentru emiterea deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, contestația fiind formulată la data de 11.07.2017, iar măsura suspendării a fost dispusă la data de 13.02.2018, prin Decizia nr. 74; (2) nu a fost respectat termenul de 6 luni pentru soluționarea, pe fond, a contestației administrative, aceasta nefiind soluționată până la data pronunțării hotărârii recurate. Or, în recurs, recurenta pârâtă ANAF aduce critici și justifică doar depășirea termenului de 6 luni pentru nesoluționarea pe fond a contestației administrative, invocând necesitatea soluționării cu prioritate a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București, în care se analizează legalitatea impunerii debitelor principale în sumă de 75.178.496 RON, fără a critica, însă, considerentele primei instanțe cu privire la depășirea nejustificată a termenului de 6 luni în care ar fi trebuit emisă inclusiv decizia de suspendare a soluționării contestației. Cum, potrivit, art. 430 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente au intrat sub puterea autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs, privind pretinsa nelegală respingere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziilor de impunere cu privire la suma de 26 454 634 RON, reprezentând accesorii, este nefondat. În analiza celorlalte motive de recurs, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia de solutionare a contestatiei administrative nr. 74/13.02.2017 (punctul 1), Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor din cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala a constatat că a rămas fără obiect contestația formulata împotriva Deciziilor referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/03.06.2015 si nr. x/22.10.2014 pentru suma de 242 416 775 RON reprezentând majorari/dobânzi de întârziere. Prin punctul al 2 lea al aceleiasi decizii, organul fiscal a suspendat soluționarea contestatiei pentru suma de 26 454 634 RON, reprezentând accesorii, alcatuită din 9 434 832 RON debit partial din Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/03.06.2015; 3 459 048 RON partial din Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/10.10.2015; 5 510 382 RON partial din Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/29.04.2016; 6 201 396 RON partial din Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/30.01.2017; 1 848 976 RON parțial din Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/10.04.2017 emise de Administratia Sector 6 a Finantelor Publice Bucuresti. Prin punctul al 3 lea din Decizia nr. 74/13.02.2017, s-a respins ca neintemeiata contestatia pentru suma de 511 127 058 RON, reprezentând accesorii, alcătuită din suma de 5 750 298 RON stabilită prin Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/03.06.2015; 1 805 923 RON stabilită prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/09.10.2015; 2 992 427 RON stabilită prin Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/29.04.2016; 3 449 443 RON din Decizia referitoare la obligatiile de plată accesorii nr. x/30.01.2017; 394135979 RON stabilită prin Decizia referitoare la obligatiile de plată accesorii nr. x/10.04.2017 si 102 992 988 RON din Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/22.10.2014. Cu privire la suma de 242 416 775 RON reprezentând majorari/dobânzi de întârziere, Înalta Curte constată că, prin Decizia de solutionare a contestatiei administrative nr. 74/13.02.2017 (punctul 1), contestația administrativă a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect, întrucât suma antereferită ar fi fost radiată din evidența fiscală a intimatei reclamante, în urma emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/3.06.2015, prin care ar fi fost scăzută suma de 242 416 775 RON. Or, în timp ce prima instanță a reținut, în esență, cu privire la soluția față de punctul 1 din Decizia nr. 74/13.02.2017, că Decizia de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/3.06.2015 nu a fost comunicată intimatei reclamante, în recurs niciuna dintre pârâte nu a criticat aceste considerente, astfel că acest motiv de nelegalitate partială (cu privire la punctul 1) a Deciziei nr. 74/13.02.2017 a intrat sub autoritate de lucru judecat. Mai mult, Înalta Curte reține că, pentru susținerea motivelor de recurs care vizează pretinsa nelegalitate a soluției primei instanțe de anulare a punctului 1 din Decizia nr. 74/13.02.2017, pârâtele nu justifică un interes pentru declanșarea căii de atac, interes care trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie determinat și legitim, să fie născut, actual și personal. Condiția ca interesul să fie născut și actual presupune ca acesta să existe pe tot parcursul procesului, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar exercita și susține calea de atac. În ceea ce privește ultima cerință privind caracterul personal al interesului, aceasta se referă la faptul că cel ce recurge la recurs urmărește un folos practic reprezentat de modificarea hotărârii atacate. Or, față de împrejurarea că recurentele pârâte nu au negat faptul că intimata reclamantă nu datorează suma de 242 416 775 RON, ci au susținut că au radiat suma antereferită din evidența fiscală a intimatei în urma emiterii Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale stabilite în urma corecțiilor evidenței fiscale nr. x/3.06.2015 (necomunicată intimatei, cum s-a reținut mai sus), motivele de recurs relative la această sumă sunt și lipsite de interes, ca folos practic, nefiind negat faptul că această sumă a fost impusă la plată fără a fi datorată, susținându-se doar că, în urma unei corecții, a fost radiată din evidența fiscală a intimatei. Relativ la sumele de 26 454 634 RON, respectiv 511 127 058 RON, cu privire la care organul fiscal s-a pronunțat prin punctele 2 și 3 din Decizia de solutionare a contestatiei administrative nr. 74/13.02.2017, Înalta Curte constată că sentința recurată nu întrunește exigențele art. 425 C. proc. civ., fiind preluate, sintetic, concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză. Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă detalierea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, față de maniera în care prima instanță a motivat hotărârea, se află în imposibilitate de a efectua controlul judiciar, aspect care impune casarea, în parte, a sentinței, cu trimitere pentru rejudecarea fondului la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la reverificarea legalității impunerii sumelor de 26 454 634 RON, respectiv 511 127 058 RON reprezentând accesorii, prezentând istoricul debitelor principale față de care au fost stabilite accesoriile, perioadele pentru care au fost calculate accesorii, precum și hotărârile judecătorești definitive care au afectat debitele principale. Prima instanță va lua în considerare că, din totalul de 537 581 692 RON (26 454 634 + 511 127 058), în primul ciclu procesual s-a statuat deja, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta intimată datorează suma de 27 464 127 RON reprezentand accesorii aferente debitului stabilit prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 si suma de 7 191 276 RON accesorii aferente activitatii curente, aceste din urmă sume nemaifăcând obiectul verificării la rejudecare. În concluzie, pentru considerentele de mai sus, în mod legal prima instanță a anulat punctul 1 din Decizia de solutionare a contestatiei administrative nr. 74/13.02.2017, cu privire la suma de 242 416 775 RON; în rejudecare va fi reanalizată legalitatea impunerii sumelor de 26 454 634 RON, respectiv 511 127 058 RON (regăsite la punctele 2 și 3 din Decizia de solutionare a contestatiei administrative nr. 74/13.02.2017), excluzând de la analiză legalitatea necontestată a impunerii sumei de 27 464 127 RON reprezentand accesorii aferente debitului stabilit prin Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 și a sumei de 7 191 276 RON accesorii aferente activitatii curente. Înalta Curte nu va analiza criticile din recurs privind proporționalitatea cheltuielilor de judecată stabilite la fond, ținând seama de faptul că, în recurs, sentința primei instanțe a fost, în parte, menținută, iar, o analiză a proporționalității acestor cheltuieli, ar fi contrară Deciziei nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, în care s-a reținut că, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..".

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de către pârâte și, în consecință, va casa, în parte, sentința recurată, cu privire la suma de 26.454.634 RON, respectiv cu privire la suma de 511.127.058 RON reprezentând accesorii și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în limitele stabilite prin prezenta decizie, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.