ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5212/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cererea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2019, din data de 23.09.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE ADMINISTRAȚIA SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca, prin sentința pe care o va pronunța, sa dispună anularea Deciziei nr. 191/17.05.2019 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L., emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; anularea Deciziei de Impunere nr. x/26.09.2018 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/26.09.2018, care a stat la baza emiterii Deciziei de Impunere, cu privire la stabilirea TVA suplimentar în cuantum de 3.786.687 RON, și în consecință, a Deciziei nr. x/22.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, toate emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. x/26.09.2018, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/26.09.2018 și a Deciziei nr. x/22.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios administrativ.

Prin încheierea de ședință din 08.11.2019 instanța a respins cererea de suspendare a executării actelor fiscale atacate

Prin sentința civilă nr. 744 din 10 august 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice-Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice; a anulat decizia nr. 191/17.05.2019, decizia de impunere nr. x/2018, raportul de inspecție fiscală nr. FS4 76/2018 și decizia nr. x/2018; a obligat pârâtele la 25.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu avocat redus și contravaloare taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 744 din 10 august 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor: art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu prevederile pct. 46 alin. (1) și (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 130

1

alin. (1) și 132

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data efectuării operațiunilor, coroborate cu prevederile pct. 9 alin. (1) șl 2 ale art. 131

1

din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 și art. 151 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

A arătat recurenta că între B. și A. S.R.L. nu a existat o relație de transport din moment ce, din verificările efectuate, factura de transport nr. x nu a fost declarată/recunoscută de B. astfel încât livrarea de panouri solare cu factura nr. x-213/13.09.2013 nu poate fi considerată livrare intracomunitară având în vedere că livrările intracomunitare fără transport se impozitează acolo unde sunt puse la dispoziția cumpărătorului, în cazul de față România.

De asemenea, recurenta a precizat următoarele: B. nu a recunoscut factura de transport nr. x emisă către A. S.R.L., nu a înregistrat-o în evidentele contabile și nici nu a declarat-o în sistemul VIES; la data emiterii facturii de livrare panouri solare nr. x/13.09.2013 de către B. către A. S.R.L., aceste se aflau pe teritoriul României în custodie la C. S.R.L. cu mențiunea "marfa este în custodie pentru D."; A. S.R.L. figurează în aplicația ANAF-trafic control doar cu 4 transporturi în condițiile în care factura de transport a fost întocmită pentru 43 de camioane, iar factura de livrare panouri solare menționează 55 de containere (în condițiile în care conform CMR-urilor depuse la dosar, un camion transporta un singur container).

În ceea ce privește reținerea instanței potrivit căreia problema neacordării dreptului de deducere a TVA este centrată pe o presupusă nerealitate a operațiunilor, aceasta este nelegală, întrucât nici organele de inspecție fiscală și nici organul de soluționare al contestației nu au reținut că operațiunile derulate între părți nu ar fi reale, ci că nu se cunoaște furnizorul bunurilor, motiv pentru care facturile nu pot avea calitatea de document justificativ, potrivit legii, instanța de fond neținând cont de prevederile Legii nr. 571/2003, în vigoare la data operațiunilor mai sus citate.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu face nicio apreciere pe fondul cauzei și nici nu pronunță o hotărâre asupra cauzei, lucru care intră în competența exclusivă a instanțelor naționale, iar soluțiile date de CJUE sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în care interpretează dispozițiile dreptului european, dar nu creează norme juridice noi, acest lucru fiind atributul puterii legislative a fiecărui stat, cu atât mal mult cu cât jurisprudența Curții Europene de Justiție impune obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, iar autoritățile fiscale au dreptul să refuze dreptul de deducere a taxei în raport cu elemente obiective.

3.2. Prin recursul formulat, recurenta - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiate.

În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că B. nu a regularizat neconcordanțele apărute în sistemul VIES pentru cele două facturi la solicitarea societății A. și nu a furnizat nicio explicație referitoare la acest aspect, iar din răspunsul verificării interstatale, între B. și A. S.R.L. nu a existat nicio relație de afaceri.

A. S.R.L. nu a făcut dovada că a luat toate "măsurile de precauție" ce se impuneau din punct de vedere fiscal pentru a se asigura că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii TVA.

Prin urmare, organul de inspecție fiscală, în acord cu jurisprudența europeană și națională, consideră că dreptul de deducere a TVA nu poate fi recunoscut din punct de vedere fiscal decât în baza unei premise clare și certe, aceea a efectivității și valabilității tranzacțiilor dintre contestatară și furnizorul său, fapt care nu a putut fi probat, întrucât furnizorul contestatoarei, potrivit precizărilor organelor de inspecție fiscală, nu a depus declarația privind livrarea intracomunitară către A. S.R.L. și nu a putut fi verificat de autoritățile fiscale din Germania.

Referitor la afirmația potrivit căreia societatea nu poate fi făcută răspunzătoare de faptele furnizorului, aceasta nu poate reținută în soluționarea favorabilă a cauzei, întrucât la momentul achiziției, societatea, chiar dacă nu poate fi făcută răspunzătoare de faptele furnizorului, avea obligația să solicite și să se asigure că primește toate documentele legale care stau la baza achiziției, și totodată să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor pentru acordarea "dreptului de deducere a TVA aferentă, având caracter cumulativ și totodată obligatoriu, impuse de legea fiscală, respectiv îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia, cunoașterea, aplicarea și respectarea actelor normative fiind obligatorie în egală măsură atât pentru furnizor, cât și pentru beneficiar.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond și cu privire la obligare instituției noastre la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 25000 onorariu avocat redus și taxa judiciara de timbru RON, solicitând instanței de recurs să aibă în vedere și prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Intimatul - reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Verificând, mai întâi, sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite din perspectiva acestui motiv de casare, urmând a trimite cauza spre rejudecare, astfel că nu va mai fi analizat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurente.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., hotărârea prin care instanța soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, considerentele și dispozitivul.

Considerentele trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte constată că sentința atacată se întemeiază exclusiv pe "criterii definite în jurisprudența CJUE" și pe analiza situației de fapt. În acest context, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) privind motivarea în drept a unei hotărâri judecătorești, dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. fiind aplicabile.

Din lecturarea motivării hotărârii, se poate observa faptul ca instanța de fond nu face altceva decât să analizeze și să stabilească motivele de fapt, însă fără a da un corespondent în dreptul material în soluția pe care a pronunțat-o. Instanța nu face altceva decât să se raporteze la criteriile definite de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, preluând, totodată, aspecte invocate, fără a aduce un aport propriu jurisdicțional asupra probelor administrate, raportat la motivele din cererea de chemare în judecată și la apărările pârâtelor.

Interpretările date în soluțiile pronunțate de către CJUE sunt obligatorii pentru instanțele naționale, dar numai în ceea ce privește aplicarea legislației europene. În aceste condiții, instanța de fond avea obligația să identifice exact articolul aplicabil din legislația europeană și corespondentul acestuia în dreptul intern.

În aceste condiții, indicarea Directivei 2006/112 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și a unor hotărâri ale Curții de Justiție ale Uniunii Europene, astfel cum a făcut instanța de fond, nu este suficientă, întrucât întotdeauna se va lăsa loc la interpretări, iar cenzura în calea de atac devine ineficientă.

Concluzionând, din lecturarea considerentelor sentinței recurate, nu rezultă o analiză proprie a situației de fapt și a actelor normative în materie care au condus la admiterea cererii reclamantei și respingerea apărărilor pârâtelor, astfel încât se constată că hotărârea nu este motivată.

Totodată, Înalta Curte reține că atât timp cât, prin omisiuni evidente din perspectiva disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin hotărârea pronunțată prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, instanța de recurs nu poate suplini atribuțiile instanței de fond printr-o hotărâre definitivă ce ar urma a nu fi supusă, ulterior, controlului judiciar.

Elementul esențial al unei hotărâri judecătorești este motivarea, care nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate de părți. Obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României (art. 21 alin. (3), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1). Omisiunea instanței de fond de a cerceta și analiza, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate, argumentele de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată, precum și apărările formulate, nu satisface exigențele desfășurării unui proces echitabil cu privire la ambele părți din cauză.

Față de toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a soluționat în realitate fondul cauzei, astfel încât nu pot fi suplinite atribuțiile instanței de fond, direct în faza de recurs, printr-o hotărâre definitivă ce nu ar mai putea fi supusă ulterior controlului judiciar.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 744 din 10 august 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.