ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5086/2023

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.09.2022, reclamanta A. a solicitat anularea Rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare nr. C22-1221 din 23 august 2022 și a Rezoluției de clasare nr. 22-2130 din 26 iulie 2022 emisă de Direcția de Inspecție pentru procurori din cadrul Inspecției Judiciare.

Prin sentința civilă nr. 159 din 3 februarie 2023, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susținut că în mod greșit s-a reținut că tergiversarea soluționării dosarelor cu nr. x/2018 și y/2021 nu s-a datorat modului defectuos al procurorilor care au supravegheat urmărirea penală.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004, există rea credință atunci când procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărins sau acceptând vătămarea unei persoane.

În opinia recurentei, cei trei procurori au nesocotit din culpă, în mod grav, normele de drept material și procesual, aceste dosare nefiind soluționate într-un termen rezonabil, ci în decurs de ani de zile, lucru care a determinat-o să formuleze și contestații împotriva duratei cercetării, contestații care au fost admise.

Or, prin raportare la admiterea acestor contestații, rezultă că acești procurori în mod intenționat și cu scopul de a favoriza făptuitorii au tergiversat fără niciun motiv obiectiv, cercetările în dosare menționate. Astfel, atribuțiile de serviciu au fost exercitate de aceștia cu rea credință, rea voință și lipsă de interes.

Mai mult decât atât, prin soluția adoptată în dosarele x/2018 și y/2021, au denaturat starea de fapt, nu au avut în vedere înscrisurile și aspectele menționate de recurentă în plângere, pronunțând soluții de clasare pe considerentul că nu este parte vătămată, deși era persoana prejudiciată prin faptele denunțate.

De asemenea, aceștia au ignorat o decizie civilă definitivă și irevocabilă, care statua cu privire la situația juridică a terenurilor în litigiu, sentință care a fost pusă și în executare și care era obligatorie.

Astfel, la pronunțarea soluțiilor din dosarele mai sus amintite, aceștia au dat o interpretare eronată sentinței civile cu scopul de a favoriza făptuitorii.

Această atitudine a celor trei procurori au încurajat făptuitorii să săvârșească în continuare aceleași infracțiuni, în mod repetat, fiind nevoită să formuleze și alte plângeri penale, datorită nepăsării acestora și chiar complicității lor.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluției de clasare nr. 22-2130 din 26 iulie 2022, emisă de Inspecția Judiciară, precum și împotriva Rezoluției C22/1221 din 23 august 2022, emisă de către Inspectorul Șef al Inspecției judiciare.

Înalta Curte reține că, prin cererea de recurs formulată se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor legale, respectiv ale art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004.

În atare situație analiza acestor critici se va efectua prin raportare la acest text de lege invocat ca fiind în mod eronat interpretat și aplicat, dar și prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară în conformitate cu care: "(1) În situația în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluție, clasarea sesizării", precum și la dispozițiile art. 14 alin. (2) din același act normativ în conformitate cu care: "(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art. 10 alin. (6)."

Înalta Curte va reține, de asemenea, și incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în conformitate cu care: "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor".

Înalta Curte constată, în raport cu dispozițiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 precum și cu dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 că obiectul inspecției judiciare îl constituie verificarea sesizărilor sub aspectul identificării indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare.

În cauză, referatul de clasare și referatul Inspectorului-Șef au respectat aceste dispoziții legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant, nefiind identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Norma art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte stabilește conținutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.

Și angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs. În ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.

În raport de conținutul normei sus enunțate, se reține că există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. h) nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situația în care sunt săvârșite în mod repetat și din motive imputabile.

Corelativ dreptului persoanelor de a le fi soluționată cauza într-un termen rezonabil există pentru procurori obligația legală, stabilită în mod expres de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, de a rezolva lucrările în termenele stabilite și, respectiv, de a soluționa cauzele în termen rezonabil.

Dar, pentru a se stabili dacă s-a depășit o durată rezonabilă a procedurii sunt avute în vedere drept criterii: verificarea existenței unor termene speciale; frecvența și durata cu care au fost depășite termenele de recomandare; complexitatea cauzei (circumstanță prevăzută expres chiar de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004); comportamentul părților; comportamentul altor autorități; miza dosarului pentru părțile în litigiu; termenul total al procedurii judiciare; cauzele de inactivitate; volumul de activitate sau alte împrejurări asemănătoare, măsurile luate de către magistrat pentru impulsionarea procedurilor și modul de gestionare a dosarului etc.. Aceste criterii de apreciere nu sunt privite în mod unilateral, ci cumulativ și interdependent, ansamblul acestora determinând un eventual grad de vinovăție sau de imputabilitate.

În cauză, prin memoriul înregistrat la Inspecția Judiciară, la data de 24.06.2022, reclamanta a sesizat tergiversarea intenționată voluntară de către procurorii B., C. și D. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru a soluționării dosarelor penale nr. x/2021, nr. y/2021, nr. z/2016 și nr. 709/P/2019 și, respectiv, lăsarea acestora în nelucrare, aspect care pune în discuție abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată și modificată.

Având în vedere interpretarea ce trebuie dată dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, enunțate anterior, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect aceste dispoziții în raport cu situația de fapt reținută în cauză.

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, trebuie identificate acele acțiuni sau inacțiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat și culpabil al acestuia în soluționarea cu celeritate a cauzelor repartizate.

Or, în dosarele penale nr. x/2021 și nr. y/2021, soluționate de Judecătoria Motru nu s-a constatat că depășirea duratei procedurii judiciare în cursul urmăririi penale, efectuate în dosarele nr. x/2018 și nr. y/2019, ar fi fost cauzată în mod culpabil, de către acești procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru. În încheierile penale pronunțate de Judecătoria Motru în dosarele nr. x/2021 și nr. y/2021 s-a reținut că au existat dificultăți în administrarea probelor, fiind necesar ca acestea să aibă caracter complet și corect, pentru a se asigura respectarea principiului prevăzut de art. 8 C. proc. pen.

Nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la faptul că aspectul tergiversării intenționate reiese din soluțiile de admitere a contestațiilor împotriva duratei cercetării.

Astfel cum corect a reținut judecătorul fondului, faptul că prin încheierea penală nr. 158 din 28.07.2021, pronunțată în dosarul penal nr. x/2021 de către Judecătoria Motru, s-a admis contestația reclamantei privind durata procesului penal în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, stabilindu-se un termen de soluționare a cauzei de 6 luni, iar prin încheierea penală nr. 157 din 28.07.2021 pronunțată în dosarul penal nr. x/2021 de către Judecătoria Motru, s-a admis contestația privind durata procesului penal în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, stabilindu-se de asemenea un termen de soluționare a cauzei de 6 luni, nu determină în mod automat concluzia că această durată rezonabilă ar fi fost depășită în mod culpabil de către procurori.

În considerentele acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că după redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2018, cauza a fost înaintată la Postul de poliție Drăgotești pentru competentă soluționare, iar organele de poliție au fost acelea care nu au mai efectuat acte de urmărire penală.

În continuare, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea cu rea credință a normelor de drept material sau procesual, având în vedere că plângerile sale nu au fost soluționate corect, soluțiile fiind părtinitoare făptuitorilor.

În concret, au fost invocate aspecte privind nemulțumirile părții cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, din probele administrate în cauză, nu reiese că cei trei procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru ar fi încalcat cu știință anumite norme de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea reclamantei.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurentă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență; în cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate procurorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 159 din 3 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.