ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4892/2023

Ședința publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Guvernul României și Comisia specială de retrocedare să răspundă arătând: acte și documente de stat care să ateste fără dubiu că statul român a înființat fondurile menționate în cererea de chemare în judecată; acte și documente de stat care să ateste că statul român a dizolvat aceste fonduri bisericești și prin decizii ale Ministerului Finanțelor sau al Justiției a introdus în patrimoniul privat al statului român imobilele care au aparținut acestor fonduri; situația juridică a fondurilor menționate în cererea de chemare în judecată la momentul anului 2018.

1.2. Soluții ale instanțelor

Prin sentința civilă nr. 155/2019 de la data de 26 iunie 2019 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE, cu obligarea acestei pârâte să comunice reclamantei informațiile de interes public solicitate prin memoriul înregistrat sub nr. x/22.06.2017 la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare, respectiv a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Prin decizia civilă nr. 4569 de la 8 octombrie 2021 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE împotriva sentinței civile nr. 155 din 26 iunie 2019, a fost casată sentința respectivă și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Prin sentința civilă nr. 145 de la data de 9 mai 2022 a Curții de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI și COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE; au fost obligați pârâții să comunice reclamantei informațiile de interes public solicitate prin memoriul înregistrat sub nr. x/2017 la Secretariatul General al Guvernului, respectiv sub nr. x/22.06.2017 la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au declarat recurs pârâții Guvernul României și Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinței civile recurate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată.

A. Prin recursul formulat, pârâtul Guvernul României a arătat că sentința civilă nr. 145/23.05.2022 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii de prima instanță care a reținut în mod eronat faptul că Guvernul României nu a oferit niciun răspuns cererii adresate de către A., ignorând adresa Secretariatului General al Guvernului - Direcția Relații Publice nr. 15D/14936/20.12.2017, prin care s-a transmis răspuns către reclamantă urmare memoriului înregistrat sub nr. x/2017, îndeplinindu-se astfel obligația legală.

Din conținutul adresei nr. x/20.12.2017 prin care Direcția Relații Publice din cadrul Secretariatului General al Guvernului a răspuns reclamantei se poate constata că acesta a soluționat cererea, în mod neîndoielnic și explicit în limitele competenței sale.

Mai mult decât atât, înainte de a constata refuzul nejustificat de soluționare a cererii de către Guvernul României, era necesar a stabili dacă această autoritate deținea informațiile solicitate, respectiv dacă informațiile priveau activitățile sau rezultau din activitățile acesteia, pentru a avea caracter de autenticitate și veridicitate, făcând astfel aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la calitatea procesuală a pârâților, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2018, prin sentința civilă nr. 155/26.06.2019, în mod corect a constatat față de pârâtul Guvernul României caracterul neîntemeiat al cererii, motivat de faptul că acesta nu este deținătorul informațiilor solicitate de reclamantă, neavând atribuții referitoare la retrocedarea bunurilor care au aparținut cultelor religioase.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România pune în aplicare, prin decizii, prevederile O.U.G. nr. 94/2000 referitoare la restituirea către titular a imobilelor care au aparținut cultelor religioase. Mai mult decât atât, conform dispozițiilor pct. 9 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare are plenitudine de competență în soluționarea fazei administrative a cererilor de retrocedare, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu, la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu.

Instanța de rejudecare, fără să țină cont de prevederile sus menționate ce atribuie, în mod exclusiv, calitate procesuală pasivă doar Comisiei Speciale de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase, dar și fără să analizeze conduita pârâtului Guvernul României în soluționarea cererii reclamantei, a apreciat, în mod eronat, existența refuzului nejustificat în rezolvarea cererii.

În cauza de față nu i se poate imputa pârâtului Guvernul României o vătămare a drepturilor reclamantei, date fiind limitele competenței sale funcționale prin raportare la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 102 și următoarele din Constituția României, forma revizuită și republicată, coroborate cu cele care reglementează organizarea și funcționarea Guvernului, respectiv art. 14 Cod administrativ, aprobat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, acest organ colegial (alcătuit din primul-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin legea organică) poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în acest caz fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale și pe dispozițiile speciale de organizare și funcționare, menționate anterior.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate, iar, în rejudecare, să se respingă cererea formulată împotriva Guvernului României ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

B. Prin recursul formulat, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a susținut că, în mod greșit, prima instanță a trecut peste excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități.

Astfel, instanța nu a avut în vedere atribuțiile Comisiei Speciale de Retrocedare, cât și faptul că aceasta nu este deținătoarea informațiilor și datelor solicitate de reclamantă. Mai mult, a precizat că nu este abilitată să furnizeze, în numele statului român, informații de natura celor solicitate de către reclamantă.

În legătură cu activitatea și atribuțiile Comisiei speciale de retrocedare, a menționat că acestea sunt reglementate la art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia "Comisia specială de retrocedare va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială". Conform dispozițiilor art. 3 alin. (7) din același act normativ, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora, iar hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii nr. 554/2004.

În îndeplinirea atribuțiilor sale legale, Comisia specială de retrocedare a soluționat cererile petenților emițând decizii ce conțin motivarea că imobilele indicate nu au fost proprietatea solicitantului/solicitanților.

Mai mult decât atât, soluția pronunțată de instanța de fond nu are o eficiență juridică corespunzătoare scopului urmărit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, instanța de fond a pronunțat hotărârea îndepărtându-se de la natura și scopul pretențiilor deduse judecății și a impus recurentei-pârâte o obligație prin raportare la o situație de fapt și la atribuții neavute în vedere de Fundația reclamantă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă A. nu a depus întâmpinare la recursul recurenților – pârâți, singurele apărări de la dosarul cauzei provenind de la Comisia Specială de Retrocedare care a formulat întâmpinare la recursul Guvernului României, prin care a reiterat concluziile de admitere a căii de atac declarate în cauză.

2.1. Procedura de soluționare a recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Guvernul României și de pârâta Comisia Specială de Retrocedare sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Prin cererile de recurs deduse judecății, ambele părți recurente-pârâte au indicat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Înalta Curte va proceda la analiza concomitentă a celor două cereri de recurs formulate în cauză, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate ce cei doi recurenți sunt similare.

Demersul judiciar al Fundației reclamante, astfel cum acesta a fost structurat prin cererea de chemare în judecată a vizat, în esență, refuzul nejustificat al pârâților Guvernul României și Comisia Specială de Retrocedare de a furniza anumite informații despre fondurile deținute cu titlu de avere comună de către Statusul Romano-Catolic înființat ca instituție autonomă a bisericii romano-catolice prin adunarea generală din 9-15 februarie 1868. În concret, informațiile solicitate s-au circumscris prezentării unor documente din partea autorităților pârâte care să dovedească sau să infirme situația, potrivit căreia, fondurile enumerate au fost înființate și ulterior dizolvate de statul român și că bunurile imobile ce le compuneau au intrat în patrimoniul privat al statului român.

Prin urmare, situația premisă de la care trebuie pornit în dezlegarea pretențiilor deduse judecății constă în faptul că procesul nu vizează retrocedarea unor bunuri imobile aparținând cultelor religioase, ci, într-un litigiu de contencios administrativ născut din interesul legitim al reclamantei de a i se furniza anumite informații de către autoritățile publice, despre care afirmă că, în mod nejustificat, nu i-au fost puse la dispoziție.

În acest din urmă sens, prin considerentele deciziei civile nr. 4569/2021, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că «deși, instanța de fond a calificat corect, din punct de vedere juridic, obiectul acțiunii formulate de reclamantă, ca fiind circumscris dispozițiilor Legii nr. 544/2001 raportate la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, totuși, argumentele juridice prezentate în motivarea soluției s-au raportat, în mod greșit, la dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ neincident în speță și care nu putea oferi o dezlegare eficientă și reală raportului juridic litigios.», respectiv «în mod greșit și nemotivat a reținut instanța de fond că Guvernul României nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, în condițiile în care reclamanta a înțeles să adreseze cererea de solicitare informații acestei autorități, iar Guvernul României nu a oferit niciun răspuns, redirecționând cererea către ANRP. În acest sens, se reține confuzia în care s-a aflat instanța de fond, motivând lipsa calității procesuale pasive a Guvernului prin prisma faptului că nu are atribuții referitoare la retrocedarea bunurilor care au aparținut cultelor religioase din România, deși solicitarea nu a fost făcută în virtutea unei astfel de competențe. Astfel cum rezultă din demersul reclamantei, solicitarea de informații de interes public a fost adresată Guvernului României în calitatea sa de reprezentant al statului român și presupus arhivar al unor astfel de documente de natura celor menționate de Fundația petentă, și nu de autoritate sub coordonarea căreia își desfășoară activitatea Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile aparținând cultelor religioase din România.».

Or, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Astfel, în rejudecare, prima instanță, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de cei doi pârâți, a stabilit că aceștia dețin calitate procesuală pasivă în condițiile în care reclamanta a adresat cererea privitoare la informațiile de interes public Guvernului României, iar răspunsul i-a parvenit de la Comisia Specială de Retrocedare.

În mod legal a valorificat judecătorul fondului considerentele deciziei nr. 1104/01.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în regulator de competență, potrivit cărora cererea de chemare în judecată are ca obiect refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri și pe cale de consecință obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare de a formula un răspuns la solicitarea adresată de reclamantă, respectiv considerentele deciziei nr. 4569/08.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal (decizia de casare din prim ciclu procesual), astfel cum au fost învederate în precedent.

Într-o asemenea situație, raportat la dispozițiile art. 32 și art. 36 C. proc. civ., observând și cauza juridică a cererii de chemare în judecată, rezultă că cei doi pârâți au calitate procesuală pasivă, existând deci identitate între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, în timp ce existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

În continuare, Înalta Curte reține că toate criticile întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, din cadrul celor două recursuri, sunt lipsite de relevanță dat fiind faptul că prin decizia civilă nr. 4569/08.10.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul primului ciclu procesual, s-a stabilit cu caracter definitiv că dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în speță, neputând oferi o dezlegare eficientă și reală raportului juridic litigios.

În aceste condiții, în mod corect a fost stabilit de prima instanță, în rejudecare, că obiectul acțiunii este reprezentat de refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, fiind circumscris dispozițiilor Legii nr. 544/2001 raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, în măsura în care pârâții nu dețineau în fapt documentele/informațiile a căror comunicare s-a solicitat de partea intimată-reclamantă, aceștia erau obligați a oferi reclamantei un răspuns care să aibă acest conținut, raportat la cererea de comunicare a informațiilor de interes public. Or, prin conduita lor, aceștia, în realitate, au refuzat să răspundă cererii care le-a fost adresată, Guvernul României prin transmiterea cererii către Comisia Specială de Retrocedare, iar aceasta din urmă prin oferirea unui răspuns vag în care nu a făcut referire la conținutul precis al cererii Fundației reclamante.

Față de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 544/2001, incumbă celui chestionat să comunice răspuns solicitării făcute de persoana interesată, în absența căruia obligația legală nu este apreciată a fi fost îndeplinită. Înalta Curte mai subliniază că îndeplinirea obligației de comunicare trebuie să rezulte punctual și concret din răspunsul oferit de autoritatea sau instituția publică solicitată, fără însă a interveni exonerarea de răspundere atunci când răspunsul autorității/instituției publice este generic sau negativ.

Față de împrejurarea că recurenții-pârâți nu au oferit un răspuns solicitării intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază legală soluția primei instanțe, care a constatat că există un refuz nejustificat de soluționare a cererii și a obligat pârâții să comunice un răspuns în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 raportate la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește critica expusă în recurs de către Comisia Specială de Retrocedare referitoare la procedura de soluționare a cererilor de retrocedare, Înalta Curte reține că aceasta este străină de natura cauzei față de obiectul cererii de chemare în judecată.

În sfârșit, aspectele privind natura informațiilor litigioase și existența în precedent a altor procese între părți, astfel cum au fost dezvoltate în recursul recurentei-pârâte, nu constituie argumente care să susțină nulitatea cererii de chemare în judecată, de esența acesteia fiind încălcarea unei norme de drept procesual vizând cererea de chemare în judecată.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâții Guvernul României și Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-pârâți Guvernul României și Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 145/2022 din 09 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.