ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4474/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea, înregistrată la 29.06.2021 pe rolul Curții de Apel București reclamantul A. a solicitat instanței să i comunice un răspuns oficial din care să reiasă în ce temei legal Curtea de Apel București nu a demarat procedura de sancționare a numitului B., președintele Federației Române de Snooker.

În motivare, reclamantul a arătat că s-au pronunțat 4 sentințe civile prin care B., președintele Federației Române de Snooker a fost sancționat cu plata unor amenzi. Aceste sentințe sunt: 1) sentința civilă nr. 237/21.01.2013; 2) sentința civilă nr. 113/14.01.2013; 3) sentința civilă nr. 4967/14.09.2012; 4) sentința civilă nr. 375/28.01.2013. A învederat reclamanta că aceste sentințe civile nu au fost puse în executare.

Curtea a introdus în cauză, în calitate de pârâți, pe B. – Președinte al Federației Române de Snooker și pe Federația Română de Snooker.

Prin sentința civilă nr. 283 din 15 octombrie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A susținut recurentul-reclamant că prima instanță a făcut o confuzie în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004, respectiv ale art. 24 alin. (5) din lege, și că, deși a evidențiat că procedura aplicării amenzii are două căi, respectiv la cererea creditorului sau din oficiu, prin compartimentul executări silite al instanței, a concluzionat că, atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că a depus o cerere de executare silită a sentințelor menționate, acțiunea este neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 901 din 16 februarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de reclamanta A., a fost casată sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curții de Apel București, unde dosarul a fost înregistrat la data de 15.03.2022 sub nr. x/2012*.

A constatat instanța de recurs că, deși recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. republciat, pricina se judecă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, analizând recursul din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

A reținut Înalta Curte, în esență, că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare, în raport cu art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, reiese că reclamantul a pus în discuție nedemararea procedurii de fixare a sumei definitive datorate statului de către instanța de executare, din oficiu, în lipsa cererii creditorului. Așadar, reclamantul a solicitat să se constate o neexecutare culpabilă de către instanța de executare a obligației de a demara, din oficiu, procedura prevăzută de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

A mai constatat instanța de control juridic că, din cadrul procesual al cauzei, nu face parte instanța de executare, prima instanță nemanifestând un rol activ prin respingerea acțiunii fără a stabili cadrul procesual prin raportare la temeiul juridic invocat.

În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.03.2022.

Prin încheierea din 7 octombrie 2022, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 8 din 20 ianuarie 2023, Curtea a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că toate cele 4 sentințe civile invocate de reclamant au fost pronunțate în procedura de executare silită a hotărârilor instanțelor de contencios administrativ prevăzută de art. 22 și următoarele din Legea nr. 554/2004, după cum urmează:

1) sentința civilă nr. 237/21.01.2013 din dosarul nr. x/2012 a fost pronunțată în procedura de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1248/22.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a în dosarul nr. x/2011;

2) sentința civilă nr. 113/14.01.2013 din dosarul nr. x/2012 a fost pronunțată în procedura de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3494/23.05.2012 pronunțată Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2012;

3) sentința civilă nr. 4967/14.09.2012 din dosarul nr. x/2012 a fost pronunțată în procedura de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6397/02.11.2011 pronunțată Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2011;

4) sentința civilă nr. 375/28.01.2013 din dosarul nr. x/2012 a fost pronunțată în procedura de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1469/29.02.2012 pronunțată Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VIII a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2011.

Așadar, cele 4 hotărâri judecătorești indicate de reclamant nu reprezintă ele însăși titluri executorii prin care o autoritate publică "este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative", ci sunt hotărâri pronunțate în procedura de executarea silită a sentințelor civile nr. 1248/22.02.2012, nr. 3494/23.05.2012, nr. 6397/02.11.2011 și nr. 1469/29.02.2012 reglementată de Legea nr. 554/2004, mai exact sunt hotărâri pronunțate în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data formulării cererilor de executare silită.

Pornind de la calificarea obiectului cererii stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 901/16.02.2022 prin care a soluționat recursul reclamantei, Curtea a reținut că reclamantul solicită să se constate o neexecutare culpabilă de către instanța de executare a obligației de a demara, din oficiu, procedura prevăzută de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cerere care este neîntemeiată.

În principal, Curtea a apreciat că prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile executării sentințelor civile nr. 1248/22.02.2012, nr. 3494/23.05.2012, nr. 6397/02.11.2011 și nr. 1469/29.02.2012 și nu există suport legal spre a pretinde realizarea de către Curtea de Apel București, în calitate de instanță de executare, a unor demersuri din oficiu în vederea executării acestora, implicit și în vederea fixării din oficiu a sumei definitive ce se datorează statului cu titlu de amendă conform hotărârilor indicate de reclamant, prin care amenda a fost aplicată.

Astfel, potrivit dispozițiilor din Legea nr. 554/2004 relevante soluționării cauzei, forma în vigoare la data formulării cererilor de executare silită ce au condus la constituirea dosarelor în care s-au pronunțat cele 4 sentințe de aplicare a amenzii (dosar nr. x/2012, nr. y/2012, nr. z/2012 și nr. w/2012):

"Art. 24 - (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

(3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 RON la 10.000 RON."

"Art. 25 - (1) Sancțiunea și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanța de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților."

Așadar, instanța de fond a constatat că, potrivit reglementării în vigoare atât la data începerii executării silite cât și la data pronunțării hotărârilor de aplicare a amenzilor, Legea nr. 554/2004 nu prevedea posibilitatea realizării din oficiu a unor demersuri de către instanța de executare, atât aplicarea amenzii și a penalităților, cât și fixarea definitivă a acestor sume urmând a se realiza exclusiv la cererea creditorului.

Abia ca urmare a modificării Legii nr. 554/2004, prin articolul IV al Legii nr. 138/2014 publicată în M.Of. nr. 753/16.10.2014, s-a introdus alin. (5) al art. 24, care a prevăzut posibilitatea realizării unor diligențe din oficiu de către instanța de executare în vedere fixării definitive a sumei ce se datorează statului – "În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților".

Or, prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 anterior redate sunt aplicabile numai executărilor silite începute după intrarea în vigoare a acestor dispoziții, în vreme ce executările silite începute anterior, asemenea celor 4 executări silite invocate de reclamantă, sunt supuse vechii reglementări.

Edificatoare în acest sens este Decizia HP a ICCJ nr. 3/2016 prin care s-a statuat că dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014, se aplică și în ipoteza executării obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014 în măsura în care executarea silită a debutat după data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, Curtea a avut în vedere următoarele considerente ale Deciziei ICCJ nr. 3/2016:

"59. Se constată, în acest sens, că în lipsa unor dispoziții exprese în Legea nr. 554/2004 și a unor norme tranzitorii în Legea nr. 138/2014, care a introdus în corpul legii organice a contenciosului administrativ prevederea legală analizată, devin incidente dispozițiile art. 28 din Legea nr. 554/2004 care trimit la prevederile C. proc. civ. "în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

A mai reținut instanța de fond că procedura de executare silită reglementată de Legea nr. 554/2004 presupune două etape. În esență, în primă etapă, la solicitarea creditorului, instanța de executare poate aplica conducătorului autorității publice o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi poate acorda penalități. A doua etapă urmează a fi parcursă numai în măsura în care debitorul nu execută obligația stabilită prin titlul executoriu nici după pronunțarea hotărârii de aplicarea amendă/penalități.

Or, executările silite în cadrul cărora au fost pronunțate sentințele civile de aplicare a amenzii invocate de reclamantă au fost începute anterior intrării în vigoare a art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, mai exact în anul 2012, hotărârile de aplicare a amenzilor invocate de reclamantă fiind pronunțate în prima etapă a executării.

Concluzionând, cea de-a doua etapă a procedurii de executare putea fi realizată exclusiv la cererea creditorului, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004 în vigoare în anul 2012, iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi formulat o cerere de stabilire definitivă a amenzii datorate statului. În consecință, nu se poate reține o neexecutare culpabilă de către instanța de executare a obligației de a demara, din oficiu, procedura prevăzută de art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut Curtea, în subsidiar, chiar în ipoteza în care s-ar considera că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni, că, potrivit acestora:

"(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților."

Prin urmare, în raport de conținutul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că reclamantul, în calitatea sa de parte creditoare a titlurilor executorii inițiale, avea la dispoziție calea procesuală instituită de alin. (4) al art. 24 spre a obține fixarea sumei definitive ce se datora statului de Președintele Federației Române de Snooker cu titlu de penalități.

Or, din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a uzat de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, mai exact nu reiese că aceasta ar fi formulat o cerere de fixare și executare a amenzilor aplicate prin cele patru hotărâri judecătorești mai sus menționate.

În atare condiții, reclamantul nu poate pretinde printr-o cerere proprie realizarea de către instanța de executare a atribuțiilor sale prevăzute de alin. (5) al art. 24 din Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, conform reglementării actuale, în lipsa cererii creditorului, revine instanței de executare obligația de a fixa suma definitivă ce se va datora statului și a face demersuri pentru executarea sa, însă textul art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este o normă menită exclusiv să asigure respectarea interesului public constând în necesitarea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ.

Astfel, de vreme ce reclamantul creditor are la dispoziție o altă cale procesuală proprie spre a obține fixarea sumei definitive ce se va datora statului (art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004), nu se poate aprecia că art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este o normă menită să asigure și ocrotirea intereselor private ale creditorului.

Cum potrivit art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 "Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat", Curtea a constatat că reclamantul-persoană juridică de drept privat nu este în drept să invoce omisiunea instanței de executare de a realiza demersuri în vederea executării silite din oficiu a hotărârilor judecătorești și să solicite în consecință cenzurarea acestei omisiuni.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 6 și 8 C. proc. civ. republicat, solicitând casarea hotărârii ca fiind nemotivată obiectiv, logic și legal, nefondată și aflată sub incidența unei necompetențe premeditate, cu vădit interes complicitar, și rejudecarea fondului.

A prezentat recurentul-reclamant pasaje care i s-au părut relevante din decizia instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual și din considerentele sentinței recurate, expunându-și opinia cu privire la acestea, în sensul că instanța de fond a interpretat eronat acțiunea, și formulând întrebări și răspunsuri pe marginea acestor extrase.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Preliminar, se constată că pricina se judecă sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, abrogat, astfel că recursul urmează a fi analizat din perspectiva acestor dispoziții procedurale.

Înalta Curte urmează a soluționa cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția nulității recursului, ridicată din oficiu, pentru neîncadrarea criticilor recurentului în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalîtate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, cu raportare strictă și limitativă de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din același act normativ.

Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865.

În cauză, recurentul-reclamant a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 (când instanța nu a fost alcătuită potrivti dispozițiilor legale), pct. 3 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii), pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) și pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) C. proc. civ. republicat, motive care corespund art. 304 pct. 1, pct. 3, pct. 7 și, respectiv, pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Însă, Înalta Curte apreciază că, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei recurate, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Așa fiind, se constată, în raport cu susținerile formulate de recurent, că nu este posibila încadrarea acestora în vreuna din ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. care atrag modificarea ori casarea hotărârii.

Prin urmare, constatându-se că, prin cererea de recurs, nu au fost formulate critici de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată ori critici care ar putea fi încadrate de instanță în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit. c) și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, va constata nul recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 8 din 20 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2023.