ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4146/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a contestat Decizia nr. 89 din data de 25.01.2021 emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea acesteia, iar în subsidiar înlocuirea amenzii cu sancțiunea avertismentului.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1822 din data de 2 decembrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 1822 din 2 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta- reclamantă a arătat că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, susținând că în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii contravenționale și că a fost aplicată greșit prezumția de nevinovăție în materie contravențională. Criticile subsumate motivului de casare invocat au fost structurate corespunzător elementelor constitutive ale faptei contravenționale, după cum se va detalia în continuare. În ceea ce privește latura obiectivă a faptei contravenționale, recurenta- reclamantă a arătat următoarele: Au fost aplicate greșit prevederile art. 16 din O.G. nr. 2/2001 și ale art. 163 alin. (1) lit. o) și alin. (11) din Legea nr. 237/2015, întrucât decizia de sancționare nu indică în ce constă acțiunea sau inacțiunea care se încadrează în ipoteza normei contravenționale, nu redă circumstanțele factuale din care să rezulte natura faptei imputate și nu clarifică în care dintre cele două modalități descrise în conținutul constitutiv al contravenției se înscrie conduita recurentei- reclamante- împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de lege A.S.F. sau refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, conform legii. Temeiurile de drept indicate în decizia de sancționare nu justifică antrenarea răspunderii contravenționale a recurentei- reclamante, astfel: art. 8 alin. (4) și art. 37 alin. (1) lit. a) pct. ii) din Legea nr. 237/2015 precum și art. 26 alin. (1) lit. c) din aceeași lege și art. 4 alin. (1) și (2) lit. e) din Regulamentul nr. 2/2016 reglementează obligația persoanei juridice (societății), și nu a unei persoane fizice din conducerea neexecutivă a acesteia; descrierea faptelor din decizia de sancționare corespunde conținutului constitutiv al contravenției prevăzute în art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015, ce ca subiect activ persoana juridică, iar nu un membru al Consiliului de Supraveghere; instanța de fond a reținut eronat că este suficientă existența formală a mențiunii "oricărei persoane" din cuprinsul art. art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 pentru atragerea răspunderii individuale a membrilor organelor de conducere ale societății pentru fapta societății; art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 și art. 15 din regulamentul nr. 2/2016 au un caracter general și nu pot întemeia o răspundere contravențională. Decizia de sancționare induce în mod greșit ideea existenței unei răspunderi contravenționale implicite, întemeiată exclusiv pe simpla calitate a recurentei de membru în Consiliul de Supraveghere, ceea ce nu este permis în materie contravențională și demonstrează atitudinea discreționară a ASF, conduită ce reiese și din modul în care au fost descrise faptele în completarea/exemplificarea ulterioară actului administrativ, care nu corespunde realității. În ceea ce privește analiza laturii subiective a contravenției, recurenta- reclamantă a arătat, în esență, că decizia de sancționare a fost emisă cu încălcarea art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015, pentru că, deși s-a reținut că fapta contravențională ar fi fost săvârșită cu intenție, decizia nu a fost motivată în fapt și în drept sub aspectul formei de vinovăție reținute. Un ultim set de critici vizează individualizarea sancțiunii aplicate, pe de o parte, pentru că decizia nu a fost motivată, aspect sesizat de altfel și de membrii Consiliului de Supraveghere al ASF în procesul-verbal nr. x al ședinței din 20 ianuarie 2021, și, pe de altă parte, față de împrejurarea că autoritatea emitentă a utilizat o "procedură de sistem" care nu produce efecte față de terți, nefiind publicată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 iulie 2022 intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală, formulând ample apărări în fapt și în drept cu privire la motivele de recurs invocate. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările și susținerile intimatei-pârâte și a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului formulat. Totodată, prin cererea formulată la data de 27.04.2023 a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2021, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.I.I.C.O.T - Structura centrală, cerere respinsă de Înalta Curte la termenul de dezbateri din 28 septembrie 2023. II. Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinare și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat și îl va admite, în limitele și pentru pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr. 89/25.01.2021, prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 450.000 RON, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiintarea, organizarea si funcționarea ASF, aprobată prin Legea 113/2013, cu modificările si completările ulterioare, coroborate cu art. 163 alin. (1) lit. o) raportat la art. 163 alin (4) lit. b) din Legea 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare. În descrierea faptei, în cuprinsul deciziei de sancționare s-a reținut că, în vederea derulării procesului de supraveghere cu privire la unele operațiuni de reasigurare realizate de B. în perioada 01.01.2019-30.09.2020, prin adresa nr. x/10.11.2020, A.S.F. a solicitat, în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, unele informații și documente necesare acestei analize și indicate în adresă, stabilind termen de transmitere data de 20.11.2020. La 27.11.2020, președintele Directoratului societății, care, conform prevederilor Regulamentului de Organizare și Funcționare și ale Organigramei societății, aprobate prin Decizia directoratului nr. 27.3 din 05.09.2019, coordona departamentul de reasigurare, a transmis prin e-mail A.S.F un răspuns, prin care a refuzat să transmită documentele solicitate, considerând că respectiva cerință nu se circumscrie activității de supraveghere, astfel cum aceasta este definită prin lege și pusă în aplicare prin Norma 21/2016 și având in vedere circumstanțele speciale generate de criza sanitară, în care aproape întreg personalul de back-office își desfășoară activitatea prin telemuncă. Prin adresa ASF nr. x/04.01.2021, pârâta a notificat societatea de asigurare, membrii directoratului și ai consiliului de supraveghere, printre care și recurenta- reclamantă, ca, raportat la art. 163 alin. (18 1 ) din Legea nr. 237/2015, în termen de 7 zile de la primire, să explice motivul nerespectării prevederilor legale invocate sau să formuleze obieciuni. În cuprinsul acestei adrese intimata-pârâtă a precizat că informațiile suplimentare din partea societății sunt solicitate în scopul derulării procesului de supraveghere, arătând că potrivit art. 1 alin. (2) pct. 43 din Legea 237/2015, procesul de supraveghere este definit ca un proces continuu, flexibil și iterativ, în care supravegherea prospectivă a societăților se bazează pe riscuri și cel puțin următoarele principii: proporționalitate, raționament calificat, documentare. Ca răspuns la adresa ASF nr. x/04.01.2021, la 11.01.2021 președintele directoratului a reiterat poziția transmisă inițial, fără a depune documentele solicitate, motiv pentru care autoritatea publică a reținut că exercitarea drepturilor conferite ASF de către lege a fost împiedicată fără drept prin neasigurarea transmiterii informațiilor solicitate de ASF necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor din perioada menționată, ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier al societății, cu impact în indicatorii de solvabilitate ai acesteia. În ceea ce o privește pe recurenta- reclamantă, s-a avut în vedere că în calitatea sa, de membru al consiliului de supraveghere, aceasta avea obligația de a se asigura de transmiterea informațiilor solicitate de către autoritate, necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor din perioada menționată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății de asigurare, fiind incidente în ceea ce o privește prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2/2016. Mai mult, raportat la prevederile art. 153 9 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consiliul de supraveghere are ca atribuții verificarea conformității cu legea, cu actul constititutiv și cu hotărârile adunării generale a operațiunilor de conducere a societății, și totodată exercită un control permanent asupra conducerii societății de către directorat, iar obligația de transmitere a informațiilor solicitate se aduce la îndeplinire prin intermediul persoanelor fizice din conducerea societății. În analiza criticilor formulate în recurs, Înalta Curte subliniază, cu titlu prealabil, faptul că dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. definesc recursul ca pe o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile. În recurs pot fi examinate doar aspecte privind modul în care normele de drept au fost interpretate și aplicate situației de fapt stabilite de prima instanță pe baza probelor administrate, astfel că argumentele și criticile recurentulei- reclamante vor fi sintetizate și analizate prin considerente comune, circumscrise acestor coordonate. În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății. În speță, problemele litigioase supuse analizei instanței de control judiciar vizează modul în care prima instanță a interpretat și aplicat normele de drept referitoare la antrenarea răspunderii contravenționale a recurentei- reclamante, sub aspectul conținutului constitutiv al contravenției și al individualizării sancțiunii din perspectiva principiului proporționalității. Potrivit art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015, constituie contravenție "împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de către lege A.S.F., precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii". Elementul material al contravenției astfel reglementate constă, așadar, în împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite pe care legea le conferă A.S.F. în exercitarea competenței sale și în refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii. Așa cum reiese din conținutul deciziei de sancționare și s-a reținut în sentință, fapta contravențională reținută în sarcina recurentei- reclamante a constat în neasigurarea transmiterii informațiilor aferente perioadei cuprinse între trimestrul al 4-lea al anului 2019 și trimestrului al 3-lea al anului 2020, privind B., informații necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor din perioada menționată, ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății, nefiind astfel respectate prevederile art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a) pct. ii) din Legea nr. 237/2015. După cum corect a constatat și judecătorul fondului, decizia de sancționare cuprinde atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept care au determinat sancționarea părții, fapta fiind descrisă în detaliu, astfel că sub acest aspect nu poate fi reținută o încălcare a prevederilor art. 16 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor sau a dispozițiilor art. 163 alin. (1) lit. o) și alin. (11) din Legea nr. 237/2015. Împrejurarea că autoritatea emitentă nu a indicat expres una dintre cele două două modalități descrise în conținutul normei care configurează constitutiv al contravenției - împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de lege A.S.F. sau refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, conform legii- nu afectează legalitatea actului administrativ, întrucât cele două teze nu sunt alternative și nu se exclud reciproc, netransmiterea informațiilor solicitate fiind de natură să îngrădească posibilitatea A.S.F. de a-și exercita atribuțiile de supraveghere a activității de asigurare- reasigurare. Articolul 1 pct. 43 din Legea nr. 237/2015 definește procesul de supraveghere ca fiind un proces continuu, flexibil și iterativ, în care supravegherea prospectivă a societăților se bazează pe: a) riscuri; b) cel puțin următoarele principii: (i) proporționalității; (ii) raționamentului calificat; (iii) documentări", iar ASF este autoritatea competentă cu reglementarea, autorizarea și supravegherea societăților. Art. 26 din Legea nr. 237/2015 impune societăților de asigurare și reasigurare ca în vederea administrării corecte și prudente a activității să instituie și să aplice un sistem de guvernanță funcțional și eficient, astfel încât: a) să fie stabilit în conformitate cu principiul proporționalității; b) să reprezinte o structură organizatorică transparentă adecvată, în care responsabilitățile sunt alocate în mod clar; c) să fie bazat pe proceduri interne pentru transmiterea eficientă a tuturor informațiilor; d) să fie supus cu regularitate controlului intern; e) să fie stabilit în conformitate cu prezenta secțiune; f) să fie bazat pe funcții critice, cel puțin pe funcțiile actuarială, de management al riscului, de conformitate și de audit intern, considerate funcții-cheie. Informațiile ce trebuie transmise ASF în cadrul procesului de supraveghere sunt prevăzute în art. 37 din Legea nr. 237/2015, astfel: "(1) Societățile transmit A.S.F. informațiile necesare derulării procesului de supraveghere descris în prezenta secțiune, pe baza cărora aceasta realizează următoarele activități: a) evaluarea: (i) sistemului de guvernanță instituit; (ii) activităților desfășurate; (iii) principiilor de evaluare aplicate cu privire la solvabilitate; (iv) riscurilor și a sistemului de management al riscului; (v) structurii capitalului, necesităților de capital și managementului capitalului; b) adoptarea deciziilor adecvate, ca rezultat al procesului de supraveghere. (2) Societățile transmit anual A.S.F. evaluările prevăzute la art. 28 alin. (6), inclusiv un raport ORSA. (…). (9) Fără a aduce atingere prevederilor art. 96, în cazul în care intervalul la care se transmit informațiile este mai mic de un an, A.S.F. poate limita granularitatea acestora, dacă: a) procesul de transmitere a informațiilor este oneros, în condițiile menționate la alin. (13); b) informațiile respective sunt incluse în raportarea anuală. (…)." Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015, "În plus față de informațiile prevăzute la art. 37, A.S.F. are competența de a solicita societăților, conform principiului proporționalității, toate documentele și informațiile necesare derulării procesului de supraveghere, inclusiv procesele-verbale ale ședințelor conducerii și ale comitetelor instituite, și de a efectua controale la sediul acestora". Prin urmare, intimata- pârâtă are competența de a solicita societăților toate documentele și informațiile necesare derulării procesului de supraveghere, iar prin trimiterea din cuprinsul acestei norme, la dispozițiile art. 37, reiese că informațiile solicitate în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 237/2015 vizează activitatea de supraveghere. Toate aceste prevederi legale au fost corect aplicate în sentința atacată. Cât privește calitatea de subiect activ al contravenției, modul în care judecătorul fondului a interpretat și aplicat prevederile legale incidente speței este, de asemenea, judicios, contravenția fiind în mod corect reținută în sarcina recurentei- reclamante în raport cu conținutul art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015. Potrivit acestei dispoziții legale, subiectul activ al contravenției poate fi orice persoană care a împiedicat exercitarea drepturilor ASF sau a refuzat, în mod nejustificat, de a răspunde solicitărilor ASF în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii. În acest context, Înalta Curte va avea în vedere norma generală cuprinsă în art. 209 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "persoana juridică își exercită drepturile prin organele sale de administrare", în corelație cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, conform cărora "conducerii societății îi revine răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare". Mai mult, art. 15 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernanță corporativă de către entitățile autorizate, reglementate și supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară prevede că membrii Consiliului de Supraveghere au responsabilitatea de a se asigura că există un cadru adecvat de verificare a informațiilor transmise către A.S.F., la solicitarea acesteia. În condițiile în care art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 nu face distincție în ceea ce privește subiectul activ al contravenției, nu se poate accepta teza recurentei-reclamante, în sensul că membrii consiliului de supraveghere nu ar avea nicio obligație legată de comunicarea informațiilor solicitate de intimata- pârâtă și că această obligație ar reveni exclusiv conducerii executive. Conform art. 159 9 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, rolul consiliului de supraveghere este acela de a exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat și de a verifica legalitatea operațiunilor de conducere, iar faptul că, după primirea răspunsului inițial din partea președintelui directoratului, A.S.F. a transmis către toți membrii consiliului de supraveghere adresa din 04.01.2021 era de natură să le semnaleze acestora o chestiune legată de procesul de supraveghere care în mod firesc ar fi necesitat ieșirea din pasivitate. În acest sens, prezintă relevanță împrejurarea că în cuprinsul adresei din 04.01.2021 au fost indicate prevederile art. art. 163 alin. (18) 1 din Legea nr. 237/2015, potrivit cărora"A.S.F. notifică societățile și/sau persoanele în cauză asupra nerespectării prevederilor legale, acestea având dreptul ca în termen de 7 zile de la primirea notificării să explice motivul nerespectării sau să formuleze obiecțiuni. Or, potrivit alin. (18 2 ) din același articol, după expirarea termenului prevăzut la alin. (18 1 ), A.S.F. poate adopta măsuri adecvate pentru prevenirea sau remedierea oricăror situații de nerespectare a dispozițiilor legale constatate și/sau poate aplica sancțiuni contravenționale. Scopul emiterii notificării prevăzute de art. 163 alin. (18 1) din Legea nr. 237/2015 este comunicarea către societate a unor împrejurări din activitatea sa, în scopul formulării de către aceasta a unor eventuale obiecțiuni/apărări având în vedere că respectivele împrejurări ar putea atrage aplicarea ulterioară a unei sancțiuni contravenționale. Informațiile solicitate nu au fost comunicate în cadrul termenului de 7 zile prevăzut în cuprinsul adresei din 04.01.2021, iar comunicarea lor ulterioară nu înlătură prin ea însăși răspunderea antrenată prin actul administrativ de sancționare. Așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, faptul că intimata-pârâtă a ales să dispună sancționarea, și nu să adopte alte măsuri de remediere, după cum permitea art. 163 alin. (18 2 ) din Legea nr. 237/2015, intră în marja de apreciere a autorității, iar opțiunea apare ca fiind justificată în condițiile în care o solicitare similară fusese transmisă prin adresa nr. x/10.11.2020, primind ca răspuns refuzul explicit de comunicare. Recurenta- reclamantă a criticat hotărârea recurată și sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 prin raportare la art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015, susținând că pentru necomunicarea informațiilor solicitate trebuia sancționată B. S.A., pentru că fapta se încadrează în ipoteza art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015, text potrivit căruia: "(1) Constituie contravenții următoarele fapte: (… ) e) nerespectarea de către societăți a prevederilor referitoare la transmiterea: (i) documentelor și informațiilor conform art. 8 alin. (4), art. 37, 39, 41, 42 și 47; (ii) documentelor și rapoartelor în conformitate cu prevederile legale; (iii) refuzului documentat prevăzut la art. 25 alin. (9) și art. 26 alin. (7)". În condițiile în care fapta reținută în sarcina recurentei- reclamante a fost cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015, respectiv împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite de către lege A.S.F., precum și refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor A.S.F. în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform legii, aceasta este îndreptățită să formuleze apărări doar în raport de contravenția reținută în sarcina sa, și nu prin prisma subiectului activ al unei alte contravenții. Or, așa cum s-a menționat mai sus în analiza elementului material, încadrarea în drept a faptei descrise în actul de sancționare s-a făcut cu aplicarea corectă a prevederilor art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015. Împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015, societatea poate răspunde și ea pentru fapta de a nu comunica informațiile solicitate de ASF nu înlătură contravenția imputată recurentei- reclamante. Un ultim aspect ce formează obiect al criticilor legate de elementele constitutive ale contravenției vizează latura subiectivă (vinovăția), recurenta- reclamantă susținând că deși s-a reținut că fapta contravențională ar fi fost săvârșită cu intenție, decizia nu a fost motivată în fapt și în drept sub aspectul formei de vinovăție reținute. Or, chiar dacă ar fi întemeiată, această alegație nu ar putea fi valorificată în contextul în care a fost invocată, pentru că în materie contravențională forma de vinovăție poate avea relevanță doar în calitate de criteriu pentru individualizarea sancțiunii, iar nu în configurarea faptei contravenționale înseși. Aceasta, pentru că definiția generală a contravenției, cuprinsă în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, nu face distincție în funcție de forma de vinovăție: "Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanța, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București." În motivele de recurs s-a invocat și un motiv de nelegalitate referitor la aplicarea unei proceduri de sistem care la data emiterii deciziei de sancționare nu era publicată, dar din conținutul deciziei nu reiese că aceasta ar fost întemeiată pe documentul respectiv. Înalta Curte constată însă ca fiind întemeiate criticile privind greșita individualizare a sancțiunii aplicate recurentei- reclamante, sentința fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, ce reprezintă o transpunere a principiului proporționalității regimului sancționator în domeniul activității de asigurare și reasigurare. În termeni generali, principiul proporționalității conduitei administrative impune ca măsurile adoptate să fie adecvate și necesare pentru atingerea obiectivului dorit, astfel încât să nu împovăreze excesiv destinatarul actului administrativ în raport cu obiectivul avut în vedere, asigurând, așadar, un echilibru rezonabil între interesul public urmărit și interesele legitime private care ar putea fi afectate. Potrivit textului normativ indicat, " La stabilirea tipului sancțiunii sau a măsurii sancționatoare și a cuantumului amenzii, pentru faptele prevăzute la alin. (1), (3) și (5), Consiliul A.S.F. are în vedere principiul proporționalității și al raționamentului calificat, precum și toate circumstanțele relevante ale săvârșirii faptei, inclusiv următoarele aspecte, după caz: a) natura și gravitatea faptelor, inclusiv a celor care pot genera risc sistemic, în sensul Regulamentului (UE) nr. 1.092/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind supravegherea macroprudențială la nivelul Uniunii Europene a sistemului financiar și de înființare a unui Comitet european pentru risc sistemic; b) forma de vinovăție; c) situația financiară; d) stabilitatea financiară; e) cuantumul profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, în măsura în care acestea pot fi determinate; f) prejudiciile cauzate terților, în măsura în care pot fi determinate; g) gradul de cooperare cu A.S.F.; h) încălcările săvârșite anterior." Având în vedere principiul proporționalității și al raționamentului calificat în aplicarea criteriilor de individualizare prevăzute la art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, Înalta Curte constată, pe de o parte, că, din perspectiva interesului public urmărit, A.S.F. a fost pusă în imposibilitatea verificării corectitudinii înregistrării tranzacțiilor și a soldurilor ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanțier, cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societății, precum și a demersurilor pe care societatea le-a întreprins în scopul recuperării sumelor debitoare rezultate din relația cu reasigurătorii, aspecte care confirmă gravitatea faptei ca fiind "foarte ridicată", iar din punctul de vedere al profiturilor realizate sau al pierderilor evitate, a rezultat o încadrare într-un risc ridicat. Pe de altă parte însă, Înalta Curte reține că în dozarea sancțiunii trebuia să se țină seama de toate circumstanțele relevante de ordin obiectiv și subiectiv (în privința cărora enumerarea din textul legal citat mai sus este doar semnificativă), inclusiv de o diferențiere a severității sancțiunii în funcție de reacția persoanelor sancționate la primirea notificării A.S.F. și de poziția în conducerea executivă sau în organismul de supraveghere al societății, astfel încât echitatea procedurilor să nu fie afectată, iar consecințele suportate de autorii faptei să nu fie excesive. Or, din conținutul deciziei de sancționare nu rezultă că s-ar fi făcut o astfel de analiză, singura circumstanță personală reținută în privința recurentei- reclamante fiind aceea că nu a mai fost sancționată în ultimii 3 ani, astfel că susținerile sale sub aspectul neindicării în concret a formei de vinovăție și a altor criterii de individualizare a sancțiunii sunt întemeiate. În acest context, cuantumul amenzii contravenționale aplicate în sarcina recurentei- reclamante urmează a fi redus de la 450.000 RON la 100.000 RON.

Temeiul de drept al soluției instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată și va anula în parte decizia administrativă contestată, în sensul reducerii sancțiunii amenzii contravenționale stabilite prin Decizia nr. 89/25.01.2021, emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, de la 450.000 RON la 100.000 RON.