ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4144/2023

Ședința publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios admnistrativ și fiscal, la data de 03.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București - prin Primar General, Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul București, prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Administrația Fondului Imobiliar, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, Institutul Național al Lemnului S.A., a solicitat următoarele:

I. În ceea ce privește actele administrative emise de Primăria Municipiului București în favoarea Institutului: a) anularea adresei nr. x/10.07.2020 emisă de Serviciul Legislație, Direcția Juridic din cadrul Primăriei Municipiului București, prin care a fost soluționată plângerea prealabilă formulată la data de 16.06.2020; b) anularea deciziei emise Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Municipiului București la 08.03.1990 (inclusiv a Protocolului încheiat între Primăria Municipiului București prin Regia Autonomă de Investiții și Administrare Locativă "Imobiliara" R.A. (fosta DGDAL) și Institut (fostul ICPIL), la 08.03.1990); c) anularea adresei nr. x din 15.03.1990 emise de Direcția Generală pentru Dezvoltarea Construcțiilor de Locuințe Social-Culturale și Administrație Locativă, Serviciul Documentații; d) anularea Protocolului nr. 5810 încheiat la 07.08.1991 între Primăria Municipiului București prin Regia Autonomă de Investiții și Administrare Locativă "Imobiliara" R.A. (fostă DGDAL) și Institut (fostul ICPIL), acte emise cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile la data emiterii acestora și, ca urmare,

II. În ceea ce privește actele administrative emise de Ministerul Economiei în favoarea Institutului: a) în principal, anularea (i) Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.02.1995 emis de Ministerul Industriilor pentru suprafața de teren de 5.667,96 mp, a (ii) Certificatului seria x nr. x/11.03.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului pentru suprafața de teren de 1.777 mp, respectiv anularea (iii) Certificatului seria x 5423/11.04.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului pentru suprafața de teren de 901,24 mp, în favoarea Institutului, certificate/acte administrative nelegale/emise cu încălcarea inclusiv a prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și, respectiv, a prevederilor Legii nr. 18/1991, precum și a drepturilor de proprietate ale U.A.T. Municipiul București/PMB cu privire la terenul care face obiectul contractului de concesiune nr. x/07.06.2004, teren înscris în C.F. nr. x și în raport de care reclamanta deține și un drept de concesiune conform contractului de concesiune nr. x/07.06.2004 și, respectiv, ale reclamantei cu privire la terenul care face obiectul dreptului de proprietate al subscrisei și înscris în C.F. nr. x; b) în subsidiar, anularea (i) Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/16.02.1995 emis de Ministerul Industriilor pentru suprafața de teren de 5.667,96 mp, anularea (ii) Certificatului seria x nr. x/11.03.2000, emis de Ministerul Industriei și Comerțului pentru suprafața de teren de de 1.777 mp, precum și anularea (iii) Certificatului seria x 5423/11.04.2000 emis de Ministerul Industriei și Comerțului pentru suprafața de teren de 901,24 mp, în favoarea Institutului, certificate/acte administrative nelegale/emise cu încălcarea inclusiv a prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat și a prevederilor Legii nr. 18/1991, precum și a drepturilor de proprietate ale U.A.T. Municipiul București/PMB cu privire la terenul care face obiectul contractului de concesiune nr. x/07.06.2004, teren înscris în C.F. nr. x și în raport de care reclamanta deține și un drept de concesiune conform contractului de concesiune nr. x/07.06.2004 și, respectiv, ale reclamantei cu privire la terenul ce face obiectul dreptului de proprietate al pârâtei și înscris în C.F. nr. x, în limita suprapunerii suprafețelor de teren din aceste certificate cu (i) terenul care face obiectul contractului de concesiune nr. x/07.06.2004, teren concesionat reclamantei și înscris în C.F. nr. x, respectiv ii) terenul ce face obiectul dreptului de proprietate al reclamantei și înscris în C.F. nr. x.

III. Ca o consecință a celor arătate, a solicitat anularea și a tuturor actelor și a operațiunilor administrative ce au stat la baza emiterii certificatelor sau a actelor administrative nelegale menționate la punctele de mai sus, iar în temeiul art. 453 din C. proc. civ. a solicitat obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1084 din 10 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantul A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, prin Primar General, Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul București, prin Primar General, Consiliul General al Municipiului București, prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finantelor, Administrația Fondului Imobiliar, Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Institutul Național al Lemnului S.A., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, prin Primar General, Institutul Național al Lemnului S.A. prin lichidator judiciar B. SPRL, C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L., F. și intervenientul G. S.R.L.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei E. S.R.L. suma de 11.798,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și, totodată, a respins cererea pârâtei D. S.R.L. privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1084 din 10 iunie 2022 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâta D. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de demersul judiciar inițiat de reclamantă.

În dezvoltarea recursului a susținut, după prezentarea situației de fapt și a soluției atacate, că în mod netemeinic și nelegal a dispus instanța de fond respingerea cererii sale privind acordarea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu s-ar fi probat concordanța dintre onorariul avocațial solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată și serviciile de avocatură prestate în prezentul dosar.

În susținerea criticii ce vizează grava încălcare a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, conform art. 14 din C. proc. civ., a arătat că legalitatea cheltuielilor de judecată a fost antamată în mod direct prin considerentele hotărârii, fără o prealabilă punere în discuția părților a problemei de drept sesizate. Astfel, instanța a apreciat în mod greșit că nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, precizând că nu se poate constata o legătură certă între activitatea prestată și litigiul ce face obiectul dosarului de față, reținând că nu s-a menționat numărul de dosar sau un alt element de identificare concret în cuprinsul facturii.

În măsura în care instanța ar fi pus în discuția contradictorie a părților aspectul sesizat, respectiv i-ar fi pus în vedere să depună înscrisuri suplimentare din care să rezulte legătura dintre serviciile avocațiale prestate și prezenta cauză, ar fi avut posibilitatea dovedirii legalității cheltuielilor de judecată solicitate. Or, prin încălcarea dreptului său la apărare, precum și prin încălcarea principiului contradictorialității, s-a ajuns la situația în care i-a fost anihilată posibilitatea de a exprima un punct de vedere cu privire la împrejurările avute în vedere de instanța de fond în privința legalității cheltuielilor de judecată solicitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile anexate cererii de recurs (contractul de asistență juridică, în cuprinsul căruia se menționează numărul dosarului, precum și cuantumul onorariului de avocat prevăzut pentru etapa fondului; corespondența electronică purtată de pârâtă cu societatea de avocați cu privire la prezentul dosar; extras de pe portalul instanțelor de judecată, care atestă că nu mai există alte litigii în care pârâta să fie implicată pe rolul Curții de Apel București sau al altei instanțe din țară), reiese cu puterea evidenței că aceste cheltuieli de judecată solicitate au fost efectuate în legătură cu prezenta cauză.

Chiar dacă nu contestă dreptul și obligația judecătorului de a interpreta într-o manieră proprie raportul juridic litigios dedus judecății, inclusiv prin valorificarea unor argumente diferite de cele avute în vedere de părți, totuși, susține recurenta, prevederile C. proc. civ. instituie în beneficiul părților o serie de drepturi și garanții procesuale.

Astfel, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. stabilește obligația judecătorului de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; prevederile art. 14 alin. (4) din același cod stipulează că părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant, inclusiv de către instanță din oficiu, iar instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate (art. 14 alin. (5), aceeași instanță întemeindu-și hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii (art. 14 alin. (6).

Prin urmare, consideră că modul de abordare a soluționării cauzei de către prima instanță, prin invocarea și dezlegarea aspectelor legate de legalitatea cheltuielilor de judecată direct prin considerentele hotărârii, fără o prealabilă punere în discuția părților a temeiurilor și a împrejurărilor de fapt și de drept avute în vedere, este nelegal și constituie o gravă încălcare a dispozițiilor legale precizate, astfel cum reiese din considerentele reținute în literatura de specialitate și în jurisprudența citată în cuprinsul cererii de recurs.

Soluția instanței de fond pronunțată asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta D. S.R.L. a fost criticată și pentru greșita interpretare a normelor de drept material privind dovada cheltuielilor de judecată, considerând recurenta că, în realitate, a fost făcută dovada efectuării acestora.

Sub acest aspect a precizat că nu este stipulată în nicio normă legală obligativitatea indicării numărului de dosar în cuprinsul facturii (existând cazuri în care factura este emisă chiar anterior formării dosarului, pentru formularea cererii de chemare în judecată) sau a altor elemente de identificare precum cele reținute de instanța de fond. În plus, a arătat în cuprinsul facturii că litigiul se află pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și numărul contractului de asistență juridică, anexând și dovada achitării cheltuielilor.

În final, a invocat jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, citând din considerentele deciziei nr. 1378 din 23 aprilie 2010, prin care s-a reținut că "onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume", și a solicitat instanței de recurs să constate că, în realitate, dovada cheltuielilor de judecată a fost făcută în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin întâmpinarea înregistrată la 16.09.2022, intimatul-pârât Ministerul Economiei a susținut că sentința de fond este temeinică și legală, soluția instanței fiind pronunțată după punerea în discuție față de toate părțile a cererii de renunțare la judecată. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta D. S.R.L. doar în referire la modalitatea de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, a apreciat oportun să lase la aprecierea instanței de recurs incidența în cauză a dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., inclusiv temeinicia motivelor de recurs invocate de recurentă cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

A formulat întâmpinare și intimata-reclamantă A. S.R.L., aceasta invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., din perspectiva incidenței deciziei ÎCCJ nr. 3/2020 pronunțate în recurs în interesul legii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției atacate pentru motivele prezentate.

Pentru considerentele arătate în practicaua acestei decizii, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor invocate în recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinări, raportat la normele legale incidente, Înalta Curte constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-pârâtă a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material privind fundamentarea acordării cheltuielilor de judecată, urmând să admită recursul și să reformeze în consecință sentința de fond, pentru considerentele ce succed.

Demersul judiciar de față, inițiat de pârâta D. S.R.L., vizează soluția de respingere pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și la a cărei judecată aceasta din urmă a renunțat.

Pentru a pronunța soluția contestată prima instanță a reținut că pârâta D. S.R.L. nu a făcut dovada că a efectuat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat în baza contractului indicat, în legătură cu prezenta cauză. Mai exact, a apreciat că din înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor solicitate nu se poate constata o legătură certă cu litigiul ce face obiectul prezentului dosar, întrucât nu a fost menționat în cuprinsul acestora numărul dosarului sau un alt element de identificare concret, cum ar fi obiectul pricinii, denumirea uneia sau mai multor părți adverse. Prin urmare, a constatat că înscrisurile depuse nu sunt suficiente pentru a se verifica concordanța dintre onorariul în sumă de 9.416 RON, convenit de pârâtă cu Societatea civilă de avocați H. și serviciile de avocatură prestate în prezenta cauză.

Criticile pârâtei aduse sentinței de fond nu vizează, așa cum s-a precizat la termenul de dezbateri din 28 septembrie 2023, proporționalitatea cheltuielilor de judecată solicitate, ci efectivitatea acestora, dat fiind faptul că instanța de fond nu a pus în discuție o eventuală proporționalitate a cheltuielilor solicitate cu titlu de onorariu de avocat și, implicit, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., chestiunea în discuție vizând exclusiv realitatea cheltuielilor de judecată, stabilirea unei legături între efectuarea acestora și prezenta cauză, în speță aplicarea dispozițiilor art. 452 din același cod.

Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din același act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, reprezintă cheltuieli de judecată toate cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului.

Așadar, dacă s-au cerut cheltuieli de judecată instanța se pronunță asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părți în acest scop, partea care le pretinde având obligația de a dovedi existența și întinderea lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Potrivit celui de-al doilea motiv invocat de recurenta-pârâtă în susținerea recursului formulat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În esență, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare vizează dovedirea efectuării în legătură cu prezenta cauză a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în baza contractului de asistență juridică indicat de pârâta D. S.R.L..

Contrar opiniei instanței de fond, pe care nu o împărtășește, Înalta Curte constată că în speță este îndeplinită cerința realității și întinderii cheltuielilor de judecată, raportat la înscrisurile administrate în fața primei instanțe și completate în recurs. Sub acest aspect, este de observat că, din cuprinsul contractului de asistență juridică nr. x din 01.10.2021, rezultă că obligația de plată a onorariului de avocat rezidă din activitățile de redactare întâmpinare și reprezentare în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nefiind obligatoriu ca partea să depună chiar chitanța de plată a acestui onorariu, fiind suficientă în acest sens prezentarea facturii fiscale ce atestă dovada plății. Astfel, din înscrisurile existente la dosarul de fond-volumul IV, respectiv factura nr. x/22.02.2022 și extrasul de cont pentru perioada 01.03.2022-31.03.2022 emis de I. S.A., rezultă că suma achitată este pentru asistență juridică conform art. 1.2.1.1 din contractul de asistență juridică încheiat sub nr. x/01.10.2021 și reprezintă onorariul pentru redactare întâmpinare și reprezentare în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

De aceea, sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte potrivit cărora prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 452 din C. proc. civ. atunci când a considerat că dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat nu este făcută întrucât în cuprinsul facturii fiscale nu se menționează numărul dosarului. Într-adevăr, nicio normă legală nu prevede obligativitatea indicării numărului dosarului în cuprinsul facturii sau a altor elemente de identificare precum cele reținute de prima instanță.

Deși se confirmă situația reliefată de instanță privind neindicarea numărului de dosar în cuprinsul înscrisurilor depuse la fondul cauzei, nu se poate considera că onorariul aferent activităților prestate în legătură cu obiectul dedus judecății nu ar fi dovedit. Dimpotrivă, dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat a fost făcută, din analiza coroborată a datelor existente în documentele prezentate de parte putându-se concluziona în mod rezonabil că efectuarea cheltuielilor în cuantum de 9.416,80 RON reprezentând onorariu de avocat are o legătură intrinsecă cu prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, onorariul avocațial a fost achitat în legătură cu activitățile aferente combaterii pretențiilor deduse judecății prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond, astfel cum au fost precizate în contractul de asistență juridică, înscrisurile administrate în dovedirea cheltuielilor solicitate fiind supuse regulilor prevăzute de art. 272 și următoarele, respectiv art. 292 și următoarele din C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare, mențiunile din înscrisuri care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților făcând dovada prestării serviciilor, până la proba contrară, în acord cu prevederile art. 273 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, în prezenta cauză, actele prezentate de recurenta-pârâtă sunt înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum impun dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor norme, pronunțând o soluție nelegală din această perspectivă ce se impune a fi reformată în mod corespunzător.

Având în vedere incidența motivului de casare anterior menționat, se reține că nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu primului caz de casare invocat.

De asemenea, întrucât nu au făcut obiectul recursului supus analizei de față, vor fi menținute dispozițiile sentinței de fond referitoare la renunțarea reclamantei la judecata cererii de chemare în judecată și la obligarea reclamantei să plătească pârâtei E. S.R.L. suma de 11.798,85 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cât privește solicitarea din întâmpinarea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar, Înalta Curte reține, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor și nu a precizat în ce constau, în conformitate cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi admis și casată sentința atacată sub aspectul soluției criticate, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din același cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, intimata-reclamantă fiind partea care a căzut în pretenții, în accepțiunea normelor legale incidente în materie.

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul pârâtei, va casa în parte sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate și, în rejudecare, va admite cererea pârâtei și va obliga reclamanta să-i plătească cheltuieli de judecată în cuantum de 9.416,80 RON reprezentând onorariu de avocat. Totodată, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1084 din 10 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii pârâtei D. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate și, în rejudecare:

Obligă reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei D. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 9.416,80 RON reprezentând onorariu de avocat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.