ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 399/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat acțiune în constatare, urmând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se aprecieze asupra calității de lucrător al Securității în ceea ce o privește pe doamna A..

Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 87 din 4 februarie 2020, a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în contradictoriu cu pârâta A. și a constatat calitatea de lucrător al Securității în privința pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar în subsidiar respingerea cererii de constatare a calității sale de lucrător al Securității.

Prin decizia nr. 2372 din 20 aprilie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare a judecății recursului până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, formulată de recurenta pârâtă A., precum și recursul formulat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 87 din 4 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., A. a formulat prezenta contestație în anulare.

În motivarea căii extraordinare de atac s-a arătat că instanța de fond a apreciat că excepțiile invocate de pârâtă "nu reprezintă excepții procedurale propriu-zise, ci apărări de fond și procedurale, potrivit art. 31 C. proc. civ., care tind spre respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată", astfel încât a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii și a admis cererea formulată de C.N.S.A.S., constatând calitatea pârâtei de lucrător al Securității.

Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței s-a invocat excepția de ordine publică privind nelegala sesizare a instanței, indicându-se trei motive de nulitate a notei de constatare. În opinia recurentei, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru întocmirea notei de constatare Direcția de Specialitate trebuia să fie sesizată, fie din oficiu de C.N.S.A.S., fie la solicitarea persoanei îndreptățite. În prezenta cauză nu a existat o sesizare din oficiu a C.N.S.A.S. și, ca urmare a faptului că nu se poate susține că utilizarea aceluiași termen în art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 ar avea altă semnificație decât aceea din art. 1 alin. (3) din aceeași ordonanță, se poate concluziona că Direcția de Specialitate a fost nelegal sesizată, întocmind nelegal nota de constatare.

Este adevărat că, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008 (în forma în vigoare la 03.06.2008), autoritățile și instituțiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securității sau de colaborator al acesteia, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, a persoanelor care ocupă anumite demnități sau funcții, însă din redactarea textului menționat rezultă, în mod evident, că subiectele de drept indicate - între care și C.S.M. - au doar dreptul de a fi informate, neavând dreptul de a sesiza Direcția de Specialitate, în sensul art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, care aparține numai C.N.S.A.S., din oficiu, sau persoanei îndreptățite.

Astfel, instanța de recurs a reținut eronat că procedura procedura de verificare s-a desfășurat în mod legal, prin prisma funcției deținute de către recurenta pârâtă, în aplicarea art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008".

Această soluție a instanței de recurs este, în opinia contestatoarei, contrară jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (exemplificând decizia nr. 3837/23.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2017, care a avut în vedere și soluția de principiu adoptată pentru interpretarea prevederilor art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 24/2008 în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J. la data de 11.06.2012).

Conform art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia".

Potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, "Dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă".

Prin urmare, anterior s-a constatat prin hotărâre definitivă, existența unei practici a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, cu privire la interpretarea art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 24/2008. În aceste condiții, de vreme ce nu au intervenit modificări legislative care să schimbe premisele judecății, este evident că secția de contencios administrativ nu putea să revină asupra jurisprudenței anterioare fără sesizarea Secțiilor Unite, în vederea schimbării jurisprudenței.

În cuprinsul deciziei nr. 17/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a reținut că"

"normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor. Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției".

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, "Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel". Conform art. 25 din Legea nr. 304/2004, "Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru soluționarea, în condițiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curti de Casație și Justiție".

Prin urmare, există o delimitare a competenței funcționale a secției de contencios administrativ față de Secțiile Unite, în ceea ce privește schimbarea jurisprudenței secției. Această competență este una de ordine publică, deoarece ține de organizarea și administrarea justiției, secția de contencios administrativ neavând competența să revină asupra propriei sale jurisprudențe.

În aceste condiții, au fost evident încălcate normele de ordine publică privind competența, secția de contencios administrativ revenind asupra jurisprudenței constante anterioare, fără să sesizeze Secțiile Unite, respectiv cu depășirea propriei sale competențe. Astfel, decizia atacată este pronunțată de o instanță necompetentă absolut, impunându-se anularea acesteia conform art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea căii extraordinare de atac, întrucât susținerile contestatoarei nu se încadrează în textul de lege invocat.

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile și în condițiile prevăzute de art. 503 C. proc. civ.. Motivele contestației în anulare sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Prezenta cale de atac este întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora: " (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia."

Se constată astfel că, sub aspect strict formal, demersul contestatoarei întrunește condițiile de admisibilitate, fiind formulat împotriva unei hotărâri susceptibile de exercițiul acestei căi de atac extraordinare și întemeiat pe unul dintre motivele reglementate de dispozițiile art. 503 C. proc. civ.

Cazul de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. presupune îndeplinirea unei duble condiții: - hotărârea să fie pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței; - excepția de necompetență să fi fost invocată, iar instanța de recurs să fi omis a se pronunțe asupra ei.

Referitor la prima condiție, contestatoarea a susținut că decizia instanței de recurs reprezintă o schimbare/revenire asupra jurisprudenței constante anterioare a secției de contencios administrativ și fiscal, fiind astfel pronunțată cu nerespectarea competenței atribuite conform art. 25 și art. 26 din Legea nr. 304/2004 Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Aceste argumente nu se circumscriu însă motivului de contestație în anulare invocat, întrucât dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. se referă la competența instanțelor de judecată reglementată de C. proc. civ. și de legi speciale, în soluționarea fondului litigiului și a căilor de atac, iar nu la atribuțiile conferite de legiuitor structurilor jurisdicționale din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare.

În prezenta cauză, acțiunea inițială a fost formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008 și înregistrată pe rolul secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege, "hotărârea Curții de apel București poate fi atacată cu recurs, în condițiile legii", astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., revenea secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a soluționa calea de atac promovată împotriva sentinței instanței de fond.

Aspectele invocate de contestatoare prin calea extraordinară de atac promovată privesc mecanismul de unificare a practicii judiciare, iar nu competența instanței în soluționarea căii de atac, nefiind așadar îndeplinită prima dintre condițiile reglementate de art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În privința celei de a doua condiții impuse de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepția necompetenței instanței nu a fost invocată de niciuna dintre părți, prin motivele de recurs sau prin întâmpinare și nici cu ocazia dezbaterilor. Pe cale de consecință, nu există nici vreo omisiune a instanței de recurs de a soluționa o astfel de excepție.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt probate condițiile atragerii incidenței motivului de contestație în anulare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2372 din 20 aprilie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 26 ianuarie 2023.